Surprind în cuvinte fotografia momentului acum, dimineața zilei de doisprezece mai două mii doisprezece.

Un eu învins de sistem, și vlăguit de dureri nespuse acceptă ceața așternută ca pe ceva firesc. Știe că zbaterea i-ar fi zdarnică. Știe că n-are dreptul a se opune frigului inerent...
E vremea plății facturilor de false speranțe cumpărate atunci în 89....

Cine-i de vină dacă vînzătorul a fost perfid și necinstit?

Mă leapăd de iluziile deșarte... Refuz să-mi mai spun că totul va fi bine. Poate va fi... poate nu va fi....

Pînă una alta sunt o frunză îngălbenită de vreme ce încă se mai ține cu îndârjire de pomul vieții... O frunză din milioanele existente, ce simte în fiecare nervură durere atunci cînd se hrănește. Cît de aproape este pala de vînt nimeni nu poate spune...

Sunt triste cuvintele mele?

Deschid ochii înălțîndu-mă deasupra a ceea ce-nseamnă viață și constat fără uimire că întreaga pădure e afectată.

Ruginiul frunzelor se întinde rapid ca o pecingine. Chiar și cele mai mari frunze din vârful copacilor sunt atacate fără ca ele să-și dea seama.

Acum se lăfăie în razele soarelui cu mincinoasa încredere că fiind sus, vîntul nu le va smulge...

Tristă himeră, spun văzînd petele gălbui cum le invadează.

Iarna bate la ușă. O iarnă precoce născută din egoism și nepăsare.