Vântul zguduie rău ținutul. Sobele scot fum mai rău ca oricând. Dacă te uiți douăzeci de minute pe fereastră te plictisești. Vântul face să zboare totul, până și bucăți de țiglă, ziare, hârtii, celofane…
Și atunci a îngenunchiat ea, cu mâinile moi de ceară încălzită, în fața omului ei. Dac-ai fi auzit povestea, te-ai fi bătut cu palma peste genunchi...A naibi muiere! Cum știe ea să le coasă și să le descoasă!
Făcea vântul traiul rău. Era o vorbă "a scoate fum pe nări...", dar asta făceau sobele. Bărbatul se plictisise, era un om uzat...
- Muiere, dă drumul la ușă.
În satul acesta dacă ai lua-o din casă în casă, ai întâlni întotdeauna acest laitmotiv. Un ținut de ursuzi, de oameni reci, plictisiți de pe la vreo șapte, opt ani.
Tocmai a venit și vântul să scoată copacii din țâțâni.
Pe Mium l-au adus aici frații într-o vacanță. Nimeni nu părea să surprindă sărăcia locului. Face teatru nu cel care joacă pe scenă, nu-i așa? În general, actorul este o persoană afabilă. Dar ce te faci când ceilalți joacă teatru?
Acoperișurile se lăsau prea ușor dezvelite. Bătea vântul.
Alerga Mium după un vas de plastic. După aceea veneau să-l ia de păr câteva pungi, una după alta.
Plecau încet, fără zgomot oaspeții. El acum nu mai era oaspete. Alții l-au adus și acum plecau.
Oricât ar bate vântul, pământul nu se clintește. Aceasta este marea lui magie. Rămâne pașnic. Te cuprinde zăpăceala când îi privești aerul acela de om liniștit.
Mium lăsase în urmă o ființă cu mintea rătăcită dar și intrigi. Depășeau percepția lui naivă. Dacă nu ar veni mai degrabă deznădejdea!... Dar i se părea că joacă un rol. Nicidecum nu era atinsă ființa lui. Nu era decât un actor. N-ați văzut niciodată o toamnă ca pe la Mium. Spectacol de păduri care nu se mai sfârșesc.
Cine i-o fi spus băiatului că singurătatea este urâtă? Nu! Singurătatea era frumoasă.
Începuse să simtă un interes pentru zahărul cubic. Cumpănea bine Mium: „aceasta costă atât, aceasta costă atât”. Uneori ridica degetul prin încăperi și le sugera celorlalți… În realitate toamna nu-l costa nici un ban.
Erau niște țigănci pe care le cuprindea subit o boală de picioare…tinere… Mium asculta din când în când difuzoarele: „habar n-ai tu”…Dar ce aveau acele țigănci să-l ispitească? „Habar n-ai tu” era un șlagăr.
Sincer, mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc tocmai pentru a-i spune un lucru: “Băiete în zona aceasta, la iarnă, o să arăți ca un țurțure. Nu-mi place să ironizez oamenii supărați. Câteodată îți sare un sfat, ca o broască, din beregată. Mium, în schimb, era cuprins de elanurile lui autumnale.
Orice femeie ar fi plecat, s-ar fi dus naibi. Mium zicea: “Să nu poți să ai sensibilitate pentru pufii vagabonzi, să nu pot contoriza marile planuri de teren. Numai blid și cană și iarăși blid…”
Spre exemplu:
- Mium, nu mai sunt cartofi! Eu am adus vreo câțiva…
Mium a dat atunci nervos cu un cartof de pământ. În realitate nu mai erau cartofi și se găseau prea puține de-ale guri…
Să nu poți să ai o sensibilitate pentru această policromie. Păi, ce artist poate fideliza măcar în parte, în propria-i operă acest, atât de complex, registru al culorilor?
Dacă stai pe o bancă trebuie să te ferești că vine femeia cea mai intensă.
- Iubitule, avem unele mici datorii la chirie. N-ar fi rău dar te anunț tot un lucru imediat, bineînțeles, că patroana de la marchet ne-a trecut la credit pe minus.
Ce mai contează atunci acest spectacol al toamnei? Pe cuvântul lui Mium!
Femeia este în primul rând un principiu antiestetic, apoi unul de dezordine-n existență. Femeia te învață - își spunea Mium -, se pricepe de minune la asta, să slujești Creației și nu Creatorului. Da! Tot răul vine din asta.
Să-l fi lăsat toți, lumea și universul, cu toamna și cărțile. De ce venea mereu realitatea sâcâitoare, adică, realitatea ca realitate. N-ai putea să privești îndelungat la fumul colibelor, toamna, să te dedici misiuni de-a inventa, adică de-a scrie mereu lucruri emoționante pentru alții? Vine necesitatea să-ți spună într-una: „să faci focul!”, să faci un lucru sau altul. Trupul își cere dreptul cu obstinație. Te trezeși la douăzeci și ceva de ani bătrân și eșuat.
Vrăjmașul îți strecoară în tărtăcuță așa o cadână dansând și vezi atunci teoria și antiteoria ei. Dezbatere exhaustivă, final neașteptat într-un lung sau mai scurt șir de antinomii.
Se zice că odată unui pustnic îi murise fratele. A rămas un prunc de câteva luni pe care bătrânul l-a luat cu sine în pustie. Îl creștea după toate regulile în singurătate. Când a crescut, bătrânul l-a luat cu el la târg. Vindeau rucodelia și luau în schimb de-ale guri, untdelemn, pesmeți. Băiatul a văzut o fetiță și se priveau.
- Ce este aceasta, taică?
- Ei, i-a răspuns taica, aceasta este un drăcușor.
S-au întors în pustie și a trecut timpul. La o vreme oarecare a plecat bătrânul din nou la târg .
- Fiule ce să-ți aduc?
- Un drăcușor…

Singur încerca Mium să se instaleze în această convingere: “Estetica este pricipiul ultim”. Reprezenta realitatea lui ardentă. Dar ce firișoare imperceptibile, reale ca ziua, în schimb, se ridicau din acea poveste!... Te amețeau ca un narcotic. „Drăcușorul” să fie acea taină, adevărul de sub pojghiță?
În singurătate i se mai zbătea câteodată una din artere. Se întreba: să fie de vină singurătatea? Sincer, mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc cumva, să-i spun aceasta: „Vezi, băiete, că aici nopțile nu te iartă! O să auzi voci, n-o să te poți lupta. Monotonia o să te doboare și mai ales o să ai de-a face cu cele mai îndelungate și monotone nopți.
Se încăpățânase, nu voia să accepte lumea impusă de ceilalți, chit că acea lume nu putea iubi dar ceva, ceva trebuia să gândești, un soi de camuflaj… Nu-i poți spune unui copil sărac, sincer și deschis ca o poiană, de ce… sau cum stau lucrurile cu oamenii.
A încercat, o vreme, să fraternizeze cu oamenii răi ai cârciumilor dar nu înțelegea că nu putea fi de acea parte a baricadei, nu atât că era vorba de un eșec previzibil dar el era un specimen producător de erori grase, în lanț. Stârnea o irezistibilă ilaritate.
Nu l-am mai putut urmări pe Mium mai departe. Cred că începuse să urască. Pricina era, fără doar și poate, firea lui visătoare, sensibilă și irascibilă. N-am avut ocazia nici măcar o singură dată să-i spun și aceasta.