Ora 14, se sună de pauză. Încă o zi de școală terminată. Camelia Popa își târăște picioarele spre sala profesorală. Pe culoar trei fetițe îi sar în cale, tocând mărunt din ghetuțe pardoseala și creierii ei:
- Doamna dirigintă, doamna dirigintă, doamna dirigintă!
Le privește pe fiecare în parte, iar zâmbetul lăcrimat poate fi ușor confundat cu o mărturie a dragostei materne, cu un simbol al protecției și dedicației profesorale.
- Fetelor, faceți bine…
- Da, doamna profesoară?
- ...și dispăreți.
Din păcate fetițele sunt imune la respingere, doar părinții le antrenează zilnic.
- Dar trebuie să știți că Radu s-a bătut cu Damian!
- Da, da, și Damian l-a făcut boul boilor pe Radu.
Profesoara aprobă din cap resemnată. „Într-adevăr, trebuia să știu...”
- Este cineva rănit?
- Ah, nu, că numai s-au îmbrâncit și, și Damian a făcut pariu că Radu n-are curaj să arate degetul...
„?...”
- ...la camera de filmat de pe coridor.
- Dar el a arătat, doamna profesoară, că e un maaare nesimțit!
„Asta e originală, chiar trebuie să vorbesc cu Damian. Și mâine îi spun directoarei să verifice banda. Măcar de la copii să și-o primească.”
- Bine, discutăm mâine la dirigenție. Acum mergeți acasă, mergeți la părinții voștri.
Fără să vrea cuvintele i-au sunat ca o incantație menită să alunge spiritele rele.
- La revedere doamna dirigintă! La revedere!
„Asta e cruzime, dar n-aveți de unde s-o știți, fascistelor...”
Ajunge în sala profesorală unde o întâmpină atmosfera obișnuită. Directoarea fumează atât de supărată de parcă țigara i-a sărit cu neobrăzare în gură și nu o lasă să vorbească. La fel de supărat este și mini-ul din dotare care sub presiunea interiorului generos, mai rabdă ce mai rabdă, dar toate au o limită.
- Ascultă Camelia, tu te crezi în pădure?
- În pădure?... (o clipă a revăzut pădurea de lângă satul bunicilor, cu păsărele și buburuze...)
- Ieri mi-ai plecat de la două ore!
- Mi s-a făcut rău.
- Și trebuie să aflu de la bibliotecară?
„Nu trebuie, dar așa e bibliotecara, o ființă foarte cumsecade.”
- V-a spus ce tensiune am avut? 9 cu 6?
- 15, și să nu mă iei cu aritmetica, am fost olimpică, ce dracu? Mie să-mi aduci concediu medical că de nu îți tai din plata cu ora.
- Dar am fost suplinită, copiii au făcut educație fizică.
- Ia mai lasă-mă cu Georgică, că pe toți vă suplinește. Georgică!!
Un vlăjgan de 1.80 pe o direcție și cam tot atât pe cealaltă încearcă să se ascundă după o colegă. Îi iese la fel de bine ca unui bivol în spatele unei găinușe.
- Georgică, vino aici! De când faci tu ore gratuite, așa pentru oricine?
Profesorul de educație fizică își privește dezolat capacele de oală cu care natura l-a blagoslovit pe post de mâini. Pe vremuri cu labele astea înscria 10 puncte de partidă, pentru echipa de handbal a universității. Acum trebuie să mânuiască pixul, să scrie absențe și note în catalog, să se scarpine în cap...
- Dacă i s-a făcut rău? Că și ea îmi ține locul când trebuie să plec.
- Și unde anume trebuie dumneata să pleci?
- Păăăăi, ăăă, de pildă cu echipa de volei, în deplasare.
- Ai fost o singură dată în cinci ani și ați mâncat bătaie.
- Dacă nu ascultă de mine? De aia nu ne calificăm nicăieri. Că nu mă lăsați să-i scad nota la purtare la nici un derbedeu.
- Iar începeți?! Și să ne meargă buhul în tot orașul că suntem plini de ăștia? Școală de delincvenți?
- Nu-s numai din ăștia...
- Bine, bine. Stimați colegi! Avem un prestigiu! Vă rog să vă controlați elevii și să vă faceți datoria fără asemenea măsuri exagerate.
Domnul de matematică, foarte aproape de pensie și, la cum arată, și de cimitir, încearcă să intervină:
- Și ce să facem când unii nu ascultă? Când unii ne înjură sau râd de noi?
- Păi să știți să vă impuneți! Să le arătați câtă carte știți și ce pregătire aveți. Iar ei vă vor asculta, domn profesor. De mine cum ascultă?
Camelia o privește visătoare: „Tu nu mai predai demult. Oh, și de-ai știi câte portrete de-ale tale adun de la copii! Și ce mesaje le însoțesc...”
Georgică mârâie în surdină.
- Într-o zi o să ne dea cu ceva în cap.
- Poate vă mai vine mintea la loc. Camelia, mie să-mi aduci concediu medical, altfel ai încurcat-o. Și fă-mi te rog o cafea, atâta lucru mai știi să faci.
Camelia se prelinse spre aparat. „Stai numai să-ți fac eu o cafeluță ca la mămica acasă...” Se întoarce spre colega de biologie.
- Mirela, ce ai drăguță în borcanul acela?
- Niște râme în formol. Le-am arătat azi la puștime.
- Vai tu, ce interesant! Poți să-mi dai o secundă să le văd și eu?
Peste jumătate de oră directoarea se scuză că o doare stomacul și se precipită spre casă. Camelia își savurează liniștită cafeluța și îi oferă lui Georgică un corn cu lapte din multele abandonate în clasă. E de la sine înțeles că „Silverback” cum e poreclit de elevi, nu va refuza niciodată ceva de mâncare.
- Nu știu zău, tu Camelie ce ne-om face, îmi vine să-mi iau câmpii câteodată.
- Lasă colega, noi aici făurim viitorul patriei.
- Oh, taci și nu mă mai speria și tu!
Camelia zâmbi. Era plăcut să-l necăjească pe Georgică, parcă o mai lăsa durerea de cap. Acestea erau cele 10 minute de calm ale zilei, suspendarea temporară a ostilităților. Apoi va trebui să-l sune pe zăpăcitul de bărba-su, apoi pe medicul de familie, pe mămica...Celularul începu să-i vibreze în buzunar. Cu un oftat îl pune pe masă, fără să se uite pe ecran. Singur și abandonat, dispozitivul mugește ca o vacă. Sunetul îi amintește din nou de satul bunicilor, de livada cu pruni..., așa că-l lasă să-și facă numărul liniștit. Nici un coleg nu-i atrage atenția, cu toții savurează cu ochii pierduți în tavan, cafeluța, ceaiul sau cornul cu lapte.