Mi se pare un lucru dificil, o acțiune fără prea mulți sorți de izbândă, să încerc a da o definiție noțiunii de prietenie. Da, știm cu toții că este, în general vorbind, „un sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane”, dar este oare suficient? Voi încerca să abordez fiecare dintre atributele conform cărora o relație interumană se poate defini ca prietenie, fără pretenția de a epuiza subiectul și fără a apela în mod expres la maxime, citate celebre despre prietenie…
Sentimentul de simpatie poate fi explicat relativ ușor, mai ales în cazul acelor oameni care simt, pur și simplu, simpatie pentru o persoană sau alta. Îi place ori îi este drag de cel/cea în cauză, fără să caute explicații cu privire la izvorul acestui gen de apropiere. I-a plăcut înfățișarea ori gestul într-o anumită situație, îi place felul în care se exprimă ori în care ia atitudine față de comportamentul celor din jurul său, îi este drag să-i vadă zâmbetul sau privirea duioasă la întâlnirea unui copilaș ori la primirea unei flori etc. Este suficient ca două persoane, indiferent de ce sex sunt sau vârstă să se poată numi prieteni? Se poate închega o prietenie între aceste persoane care reacționează asemănător la stimuli comuni? Personal cred că este nevoie de ”un ceva” cu mult mai mult decât atât.
De ce? Pentru că, știm foarte bine, fiecare om este o entitate în sine, este unic în felul său. La fel de bine cunoaștem că, pe ansamblu, trăsăturile de caracter, temperamentul, gradul de cultură ori de educație, sunt de natură a crea diferențe între modul de percepere, de înțelegere, de interpretare, de analiză, a oricăror manifestări a celui de aproape, cât și a fenomenelor, acțiunilor de orice fel ori a însușirilor. Ori, numai simpatia reciprocă ori simpatia comună asupra unei terțe persoane, a unei flori sau a unui animal, nu este suficientă pentru închegarea unei prietenii. Oamenii pot avea, în aceste condiții, reacții diferite față de alte situații concrete pe care viața le oferă.
Pe de altă parte, din definiția subliniată mai sus, ne amintim că prietenia ar fi un sentiment de stimă, adică de prețuire, cu alte cuvinte. O stimă care nu este impusă, ci care se naște în virtutea aprecierii meritelor sau anumitor calități ale persoanei în cauză. Da, stimăm și chiar respectăm pe acela care, prin faptele sale, a dovedit în anumite situații că este un om drept, un om corect, în relația profesională. Îi prețuim capacitatea de a conduce și de a interveni principial în litigii de muncă, de a rămâne imparțial în aplicarea sancțiunilor și în acordarea recompenselor. În același timp, aceeași persoană are cu totul altă conduită în afara relațiilor de muncă. Aflăm că practică jocurile de noroc, își neglijează familia, frecventează bordelurile și cluburile deocheate, pline de fițe. Ne convingem că toate aceste manifestări sunt reale. Stimăm în continuare acea persoană? Respectăm un asemenea om? Să putem face asta, cred că ar trebui să avem aceleași metehne, aceeași mentalitate despre familie, despre societate, despre viață în general. Poate fi o astfel de persoană prietenul dorit? Dacă ne purtăm ca el răspunsul ar fi da, altfel nu este posibil. Atașamentul reciproc se poate naște între acea persoană și noi? Numai dacă gândim și ne comportăm ca el în împrejurări similare, da!
Nu insist pe mai departe cu analiza acelor elemente din definiție. Consider că este suficient și, în același timp, am convingerea că s-a desprins ideea de bază cu privire la subiectul pus în dezbatere. Este imperioasă nevoia unor afinități extinse pe toate laturile personalității subiectelor în cauză, iar pentru a realiza această condiție, este necesară cunoașterea. Mergând mai departe, cred că se impune cunoașterea în timp, cu atenție, fără a fi un scop în sine, fără a deranja, prin crearea unor condiții diverse, mult deosebite între ele. Atunci vom ști cum se comportă persoana în cauză, mai ales în situații critice ori limită, cum se spune. La bine, în mulțumire de tot ce-l înconjoară, în fericire, oamenii nu se deosebesc prea mult în manifestări, dar la greu apar diferențe care pot atinge extremele.
O prietenie se poate naște de la sine, fără să ne fi propus, fără să fi ales persoana prin anumite observații ori încercări premeditate, create subtil. Intervine ceea ce se numește empatie. Ne identificăm afectiv cu persoana, ne simțim, sufletește vorbind, aproape, ne simpatizăm, ne stimăm și ne respectăm reciproc. Încercările vieții vor stabiliza această prietenie ori o vor desface, o vor distruge, de la caz la caz.
Dacă doi prieteni sunt puși în fața unei situații neprevăzute în care reacționează diferit și niciunul nu renunță la atitudinea sa, prietenia se poate destrăma, mai ales dacă orgoliile și ambițiile sunt de nestăpânit. Din prieteni, cei în cauză, ajung dușmani. Ajung la ură. Nu se mai salută nici pe stradă. Își pot face greutăți unul altuia, cu rea intenție. La fel se întâmplă și în situații normale, nu neapărat limită, neprevăzute etc, dacă divergențele de opinie ori interesele nu sunt discutate cu înțelegere, cu grijă, cu respect față de sine și de cel apropiat.
Asemenea situații, de regulă, nu apar acolo unde prietenii se acceptă așa cum sunt, cu acele calități care au stat la fundamentul relației, dar și cu defectele lor, fără pretenția ca unul dintre ei să aibă intenția sau pretenția de a interveni pentru a-l schimba pe celălalt/ceilalți și a-l/i face după „chipul și asemănarea sa”
Nimeni nu este perfect! Dar, când un prieten greșește, nu-i întoarce spatele! Arată-i, cu înțelegere și afecțiune, în ce constă greșeala sa și cum se poate rezolva situația. Ar fi ideal dacă acea greșeală, indiferent de domeniul în care se manifestă, se poate preveni și, foarte important, fără să existe cererea celui în cauză, fără pretenția de a i se mulțumi celuilalt ori de a-l recompensa. Cu alte cuvinte, sunt adeptul acelei prietenii în care niciodată nu se gândește și nu se vorbește despre compensații, despre datorii, despre alt gen de obligații. Un ajutor, un sprijin la nevoie, fie el material, financiar, spiritual, moral, se impune să existe într-o relație de prietenie și să fie acordat absolut dezinteresat.
Un prieten adevărat se bucură împreună cu tine de realizările tale, este fericit când ești și tu fericit, este mulțumit când tu nu te plângi de nimic. Te ajută să-ți rezolvi inclusiv probleme gospodărești, dacă distanța, timpul, îndemânarea, îi permit să intervină. Îți dă sfaturi în orice problemă dacă stăpânește mai bine domeniul de referință, te împacă chiar cu tine însuți. Te critică și te ceartă, fără să deterioreze sentimentul de prietenie, cu tact, cu blândețe, cu smerenie dacă vreți, cu sentimentul că te ajută să-ți fie bine ție și celor dragi ție. Te învață să ai încredere în viață și în propriile-ți posibilități de escaladare a greutăților de orice fel. Te primește să-ți plângi de milă, să-ți strigi deznădejdea provocată de pierderea celor dragi ție ori chiar furia născută din alte cauze, pe umărul lui și te înțelege. Îți spune când nu te respecți pe tine însuți ori când devii orgolios, mândru, lacom, nerușinat, ajutându-te să lichidezi cauzele care te-au transformat, să depășești momentele nefavorabile. Te felicită când ai performanță și te ajută să te menții la acel nivel superior. Îți laudă calitățile, te convinge că ești dotat cu talent într-un anume domeniu și te îndeamnă să-l dezvolți, să lucrezi, să nu abandonezi activitatea în care te poți manifesta pe măsura capacităților tale intelectuale, morale, spirituale, fizice. Te conduce spre autodepășire și te ajută să te regăsești în momente de cumpănă. El este îndrumătorul ori sprijinul tău, iar tu trebuie să-i fii la fel în împrejurări similare!
Și peste toate acestea trebuie să guverneze iubirea... Iubirea aceea pe care Domnul, Dumnezeul nostru a rânduit-o între oameni. Domnul Hristos își spune expres voia Lui. De exemplu: „Poruncă va dau vouă: Să vă iubiți unii pe alții!” („Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”/ Ioan 13, 34). Și roadele acestei iubiri, așa cum spune sfântul apostol Pavel, se revarsă în relațiile dintre oameni, deci și în interiorul unei prietenii căci: “Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (Cor. 13, 4-7).
Prietenii durabile se nasc între bărbați și femei, nu neapărat doar între persane de același sex. Atunci când se lichidează gândurile și intențiile ascunse, când se apreciază că o prietenie este mult mai valoroasă ca o aventură ori ca o legătură sentimentală de o durată îndoielnică ori chiar mai lungă, prietenia se cimentează și nu se destramă aproape niciodată. De regulă, astfel de prietenii își au izvorul în simpatii manifestate și acceptate în ideea transformării lor în idile ori relații de cuplu. Pe de altă parte, pot apărea în relația de serviciu între un bărbat și o femeie care-și unesc eforturile pentru a realiza sarcinile specifice. Își apreciază calitățile profesionale, deprinderile ori aptitudinile manageriale, manifestări caracteriale ori calități morale. Se respectă reciproc și ajung să se ajute chiar în relația de familie, în cazul celor căsătoriți. Prietenia lor se extinde în timp și asupra soțului/soției, ajungându-se la prietenii de familie viabile în orice situație, pe termen lung și chiar pe viață. Sunt poate cele mai frumoase prietenii!
Fără îndoială, fără respectul față de sine și față de prieten/ă, nu se poate vorbi de o asemenea relație. Cei care au impresia că relația intimă este cea care întreține o prietenie, se înșeală total. O relație de cuplu durează până când flacăra iubirii ori dorința se sting. Mai ales în cazul acelui „cuplu” în care unul sau amândoi sunt căsătoriți! O greșeală oarecare, macină încrederea în celălalt. Gelozia poate distruge așa zisa prietenie care, în fapt, este doar o relație de dragoste efemeră. Ambițiile născute din noianul legilor de interes economic, financiar ori de putere, distrug sumedenie de așa zise prietenii. Când interesul unuia dintre parteneri într-o așa relație este diferit de al celuilalt, se uită și dragostea, se uită și prietenia. Iar într-o societate de genul aceleia pe care o cunoaște România postrevoluționară, dorința de a „urca” sub orice formă în plan social, financiar ori politic, exclude de la sine relația de prietenie reală, adevărată. Rămâne doar „prietenia” intereselor comune!
Excepțiile nu fac decât să confirme o regulă. Iar la noi sunt prea multe, devenite publice, care mă scutesc de la orice alt comentariu pe această temă…