Aveam în armată un căpitan, Ducu îl chema dar noi îl poreclisem Femeia, pentru că observasem că se spală pe mîini una-două. Înainte și după masă, înainte si după ce se ducea la veceu - Coman, unul din plutonul meu, se nimerise în baie cînd Femeia își scosese din buzunar o foiță de săpun învelit în hîrtie igienică și se clăbucise ca la carte.

« Uite bă cum făcea », ne-a explicat Coman noaptea, în dormitor, iar noi stăteam pe paturi, aliniați pe două nivele, ca la teatru, și ne tăvăleam de rîs. Tineam lanternele pe el, ca pe reflectoare și-al dracu’ Coman se umfla în pene de parcă era pe scena teatrului de Comedie si poate si de-aia își intrase atît de bine în rol, pentru că noi făceam atmosferă cum n-o să vezi vreodată la teatru, pentru că acolo sînt și femei.

« Uite așa își ținea degetele rășchirate, și uite asa plimba săpunul printre ele, jurai că a prins un peștisor alunecos, că se chinuie să nu-i scape printre degete și nu s-a lăsat pînă n-a produs atîta clăbuc că m-am gîndit că bă, să vezi că ăsta a observat că n-am avut timp să mă bărbieresc de dimineață și acum mi-o pune. Da’ ce mă, că avea destul clăbuc cît să ne bărbierească pe toti și eram al naibii de curios ce-o să facă mai departe cu el, dar n-aveam curaj să mă uit direct, mă uitam cu coada ochiului în oglindă și cînd văd : țușhhti își bagă mîinile sub jet, învelește săpunelul la loc într-o hîrtie curată, iar pe cea veche o ia în căușul palmei, ca să nu atingă clanța direct cu mîna, deschide larg ușa, o ține deschisă cu piciorul, aruncă hîrtia contaminată în gunoi și iese uite-așa. »

Si Coman a făcut o mică piruetă de balerin, ca să ne arate cum evitase dom’ căpitan Ducu orice contact cu ușa la ieșire, iar mîinile și le-a ținut sus, deasupra capului, ca un felcer după ce și-a pus mănușile de vinilin, iar fața îi era terorizată de-un posibil contact cu bacteriile și atunci dormitorul nostru a vuit atît de tare, încît pentru o secundă ne-am panicat, pentru că se dăduse stingerea de juma’ de oră si ar fi fost nasol să ne fi auzit maiorul și să ne scoată la instrucție pe gerul ăla.

Așa că am stins repede lanternele și Coman a sărit repede lîngă mine, într-unul din paturile de sus, unde dormea jumătatea mai șmecheră a plutonului. Aia de jos nu erau chiar toți niste pulifrici, de exemplu lui Morosanu nu i-ar fi zis nimeni dă-te mai încolo, era cel mai bun din toată unitatea la aruncarea cu grenada si oricine știe că asta-i sinonim cu tendoane de oțel în umăr și ar fi omorît și-un bivol dacă și-ar fi pus mintea, dar el preferase totusi un pat jos, din comoditate, și spusese celor de deasupra lui că dacă îl calcă vreunul din greșeală pe mînă, să-și pregătească dinainte comprese cu gheață și clar, nu avusese nimeni curaj să-l calce pe bătături.

Deasupra lui stătea Amoc, care era din oraș si tac’su se avea bine cu comandantul unității, că era singurul care ieșea săptămînal în permisie, dar din pat se dădea jos pe vîrfuri, cu toate pilele lui – la început dintr-un singur salt era jos pe podea, pînă ce Morosanu i-a mormăit cu voce răgușită de om trezit din somn, că dacă mai duduie odată așa îi face patul guler si de atunci prefera să-l deranjeze pe colegul de pat din partea dreaptă și să coboare pe șirul celălalt, unde jos stătea Anghelache, pe care puteai să-l calci și pe gît și n-ar fi zis nici pîs, pentru că era slab de înger si calul de bătaie al plutonului. Părea o minune cum reusise Anghelache ăsta să intre la facultate pînă ne-a zis unul, care intrase tot la Petrol si Gaze, că Anghelache plîngea ca ploaia neștiind subiectele si profesoarei care supraveghea examenul i se făcuse milă și aproape că le scrisese rezolvările pe tablă - toți din sala în care a fost Anghelache intraseră la facultatate mulțumită lui - dar oricum, era o facultate de rahat cu care nu puteai să-ți mai găsești servici din moment ce nu mai există petrol și gaze în țara noastră și probabil că de-aia i-a lăsat să trișeze la admitere.

Cum Anghelache provenea dintr-o familie de oameni religioși și era un băiat dus la biserică - nu ca noi ceilalți - luase faptul că reușise la facultate fără să știe, confirmarea prezenței divine care veghează asupra lui și devenise mai bisericos ca înainte, așa că nu cerea niciodată permisie sîmbăta. Normal că toată unitatea ar fi vrut să iasă sîmbăta, cînd era mai multă viață noaptea pe străzi si aveai încă o zi să-ți revii după beție, dar primarul orașului făcea plîngeri la conducerea garnizoanei chiar și cu înțelegerea care era - ca jumătate din unitate să iasă sîmbăta, iar cealaltă jumătate duminica. Anghelache nu se băga să tragă la sorți pentru că el oricum vroia să asculte Sfinta Liturghie, care e numai duminica.

Odată, cînd Anghelache ațipise într-o după-amiază, un smecher din Bucuresti, pe care-l chema Milu i-a lipit o poză porno pe fiarele patului de deasupra, la o palmă de față. Se lăsase-o liniște mormîntală în dormitor, pentru că stăteam toți tolăniți în paturi, așteptîndu-l să se trezească ca să-i vedem reacția și zău dacă se aștepta cineva c-o să facă așa urît… A scos un muget de animal înjunghiat și a sărit brusc din pat, zgîriindu-se într-un colț și s-a dus plîngînd la veceu, trîntind ușa după el. Ni s-a făcut milă și l-am înjurat pe Milu, unii tare, alții în gînd, numai Morosanu l-a luat de guler și l-a săltat de juma’ de metru, apoi i-a dat drumul în scîrbă, ca unei zdrențe
« De ce sînteti mă așa împuțiți, voi bucureștenii? »
« M-am gîndit că-i fac un bine, altfel ar fi urlat așa prima oară cînd se dezbrăca nevastă-sa! » a zis Milu, tot colțos.

Dar Morosanu ne-a informat că Anghelache n-o să se însoare niciodată și în plus de-acum e protejatul lui, așa că dacă se mai ia cineva de el, o să aibe de-a face cu asta. Si cînd a zis asta și-a fluturat pumnul închis prin fața lui Milu, și pumnul lui era atît de mare încît jurai că încă ține închisă în pumn grenada de la antrenamente, iar ghionturile falangelor erau colțuroase ca ghinturile unui buzdugan.

Nimeni nu s-a mai luat după aia de Anghelache, mai ales că nu e nici o distracție să te iei de un oropsit care nu-i în stare să-ți servescă nici o replică.

Următorul cal de bătaie a fost Moldoveanu, căruia îi maimuțăream accentul puternic de mocan, dar ăsta s-a lăsat călărit numai cîteva săptămîni și pînă la urmă n-a mai răbdat și a sărit la bătaie, deși nu știa să se bată. Era curajos moldoveanul și rezistent la lovituri, a obosit Milu cărîndu-i pumni, dar fără să-i închidă gura și la sfîrșit tot Moldoveanu ne-a cîștigat simpatia pentru că l-a devansat clar pe bucureștean la înjurături si le spunea cu dulcele lui accent, care dintr-odată devenise simpatic, pentru că nu poți să disprețuiesti un om care nu știe ce e frica, oricît de stricat ar vorbi.


Mulți din pluton erau respectați din start, cum ar fi Morosanu și toți cei din categoria celor solizi, la fel cei cu pile, ca Milu si Amoc, apoi cei care știau bancuri, pentru că ei erau sufletul plutonului după ce se dădea stingerea. Pe mine mă respectau de cînd cu faza cu cățeaua - nu s-ar fi luat unul de mine. Chiar și Morosanu îmi vorbea ca unui egal de atunci, deși nu eram prieteni. Erau mai mulți cîini care se aciuiaseră pe lîngă popota garnizoanei, dar cea mai simpatică era o cățea maidaneză, albă cu pete negre și urechi lungi de labrador.

Îmi plăcea mult de ea și îi pusesem numele Colțata, pentru că avea caninii atît de lungi încît îi ieseau de o parte și de alta a botului, chiar și cînd dormea. La început nu mă jucam cu ea, că se vedeau puricii colcăind pe blană și era evident și după cum se scărpina mai tot timpul cu piciorul din spate. Într-o duminică, pînă să depunem jurămîntul, cînd nimeni n-avea voie încă să părăsească unitatea, Coman-glumețul a vrut să vadă ce face Coltata dacă nu mai poate să ridice piciorul să se scarpine și a adus niște bandizoler cu care i-a legat împreună piciorele din spate. A încercat ea să desfacă badizolerul cu dinții, dar după un timp și-a dat seama că nu se poate și a început să-l ignore.

S-o fi văzut-o apoi cum își răsucea capul! Parcă avea gîtul din gumă așa se răsucea! Încerca să prindă purecii între dinți si să-i pocnească, vai ce-o puteau enerva purecii ăia, mîrîia de furie că nu poate să-i ciupescă și ea înapoi - ea cu un singur maxilar pe cînd purecii erau cu miile pe spatele ei. Dar era o cățea tare isteață, pentru că imediat și-a dat seama că e o glumă și că o urmărim cum se descurcă – si acum îmi dau lacrimile cînd îmi aduc aminte! S-a uitat spre noi și a lătrat de două ori tare, adică fi-ți atenți ce-o să fac eu acum, nu pierdeți asta! Apoi s-a dus țopăind din fund, trăgînd juma’ de metru de bandizoler după ea, pînă la grătarul din fier forjat, care era înfipt în pămînt la intrarea în dormitoare, pus acolo special ca să ne rîcîim noroiul de pe talpa bocancilor cînd veneam de la instrucție. De obosiți ce eram uitam să ne curățam, dar cei care aveau ca sector culoarele, începeau să urle la noi, că n-aveau chef să muncească aiurea.

Cînd a ajuns la grătar, Colțata a mai lătrat scurt, tot de două ori, în caz că era vreun bou care nu auzise prima atenționare, apoi s-a pus cu coastele pe colții grătarului și mamă ce a început să se rîcîie! Se zgîltîia grătarul, așa de tare se freca de el, si doar era o biată cățelusă slabă și atunci mi s-a făcut milă de ea si i-am dat jos prostia de bandizoler. Apoi m-am dus la un soldat din ciclul doi, care știam că lucrează la parcul auto și i-am promis un pachet de țigări pentru un litru de gaz, dar idiotul mi-a dat niște diluant pentru vopsea, nu știu dacă intenționat sau din greșeală, dar eu cred că din greșeală pentru că pe sticlă scria gaz si probabil că cineva le încurcase… oricum cînd am turnat sticla peste ea, două secunde n-a reacționat, pînă ce și-a făcut efectul chimicala.

A început să urle și să shelălăie, scuturîndu-se îngrozită și a fugit rupînd pămîntul, a luat-o pe sub gardul unității și mai departe, pe cîmpurile de tragere, pe care le-a străbătut mai iute decît un cîine de vînătoare cu pedigree și atunci am fost convins că n-o s-o mai văd niciodată, iar cînd am pus pariul cu Milu pe o navetă de bere, eram sigur că o să îl pierd, dar voiam pur și simplu să mă autopedepsesc pentru prostia mea.

Colțata s-a întors însă după trei zile, chiar cînd eram la apelul de dimineață, eram aliniați - tot batalionul de opt sute de oameni - iar ea a venit trecînd ușor pe sub gard, pentru că era slabă țîr și putea să treacă prin deschizături la fel de ușor ca o pisică, și din toată gloata aia de soldați, a venit țintă la mine, dînd din coadă și fericită nevoie mare și pot să spun că singurul care a înjurat printre dinti a fost Milu, deși o navetă de bere nu era cine știe ce la banii lui.

Toți mi-au dat dreptate atunci și au fost de acord cu mine că era într-adevăr o cățea tare deșteaptă. Făcuse legătura între disparitia puricilor și chimicala pe care o turnasem peste ea și venise să-mi mulțumească. După aceea era nelipsită pe lîngă mine, mă aștepta să ies dimineața din dormitor ca să se gudure printre picioarele mele și dacă nu mă aplecam să o mîngîi puțin, chiar și în grabă, începea să schiaune încetisor de ți se rupea inima. În week-end, cînd nu aveam nimic de făcut, o aduceam în dormitor, deși era strict împotriva regulamentului și stătea în pat cu mine, făcută colac, întotdeauna la picioare.

Mă atașasem mult de ea, și țin minte că odată a furat un copan de la bucătărie și în loc să-l mănînce a venit cu el în gură lîngă mine și mi l-a așezat jos, lîngă picioare, cum stăteam tolănit, jucînd cărți pe bani cu Milu și încă doi. Morosanu a văzut și el faza și părerea mea este ca atunci a început să mă respecte pentru prima oară. Colțata avea obiceiul să se țină după noi peste tot : prin oras, cînd băteam pas de defilare, la antrenamente, la trageri.

Nenorocirea s-a întîmplat la trageri, nu se știe cum o fi ricoșat nenorocitul de glonte, că ea stătea cuminte, mult prea departe de ținte ca să-mi fac griji. Pe loc, nu a observat nimeni nimic, nici măcar nu am auzit-o să urle, din cauza zgomotului. Deabia cînd ne-am întors în unitate am văzut-o. Mă aștepta la intrarea în dormitoare și se uita în sus la mine, cu ochii ăia rugători, cum numai cîinii au. Își tîra picioarele din spate după ea, pentru că glontele îi ricoșase în coloana vertebrală. Nu-și mai putea mișca decît partea din față a corpului. Eu am înțeles imediat ce aștepta ea de la mine. Vroia să vin iarăși cu sticla de gaz și să o torn peste ea. Sărăcuța era pregătită să suporte usturimile alea din nou, numai să o fac bine.

Am alergat în dormitor și m-am aruncat îmbrăcat în pat, nici măcar nu m-am descălțat. Stăteam cu fața în sus și nu-mi puteam opri lacrimile, dar nu făceam nici cel mai mic zgomot si nimeni nu mi-a spus după aceea că aș fi plîns, pentru că nu am scos nici un suspin și nu m-am smiorcăit ca o femeie și în noapta aia nu am putut să dorm și am sperat că s-a dus undeva pe cîmpuri ca să moară, dar nu, ea a aștepta tot afară, tot lîngă scări. Capitanul nu a vrut să-mi dea nici un glonte, pentru că s-a întîmplat chiar cînd începuseră tulburările în Timisoara și ofiterilor li se spusese că răspund cu capul de tot armamentul din dotare pînă la ultimul glonte.


Atunci nu am avut de ales și m-am dus la ea hotărît, la fel de hotarît ca prima oară, cînd îi făcusem binele cu diluantul ăla, am ridicat scurt arma și am omorît-o dintr-o singură izbitură, cu patul pustii. Mai tîrziu Morosanu s-a asezat lîngă mine pe scări și mi-a cerut un foc. « Nici eu n-aș fi făcut-o mai bine, Marcele. Nu te mai gîndi, ai făcut ce trebuia! » Așa îmi cîștigasem respectul, dar sincer, aș fi dat orice să fiu calul de bătaie al plutonului tot restul armatei, numai să fi trecut glonțul ăla atunci pe lîngă ea.