1.

”Acum când în sfârșit ne-am întâlnit, Doamne, mă gândesc că din toate întrebările pe care aș fi vrut să ți le pun de-a lungul timpului nu mă mai interesează răspunsul decât la una sau poate două: De ce ne dai o viață goală? Cu ce-am putea noi s-o umplem? Căci de când mă știu am tot bătut pământul în lung și-n lat străduindu-mă s-o umplu cu ce-am găsit mai bun și iată cu ce m-am ales: cu o colecție de vechituri, de-ajunsese să-mi fie rușine chiar și mie de ele, nu mai vorbesc de copii sau nepoți?”

”Și dacă ți-aș fi dat una plină, ce-ai fi făcut cu ea, Fiule?”

”Ar fi fost umplută de tine, Doamne. Ai fi pus în ea ce-ai Tu mai bun. Aș fi dat și altora din ea și-aș fi dat cu încredere, căci aș fi știut că prea-plinul ei vine de la Tine.”

”Și ți-ai fi spus: Ce minunăție! Ce binecuvântare! Mărit fie Domnul!”

”Așa aș fi spus, Doamne! Așa aș fi spus!”

”N-ai fi spus așa, Fiule... De-ai fi avut o viață plină, nici n-ai fi știut că exist.”


2.

”Care crezi că-i cel mai de preț lucru pe care vi l-am dat eu vouă, Fiule?”

”Viața, Doamne!”

”Și dacă ți-aș spune că eu nu pot să dau viață, ai fi dezamăgit?”

”Nu știu, Doamne. Probabil că te-aș întreba cine ne-o dă, dacă nu Tu?”

”N-am înțeles niciodată de ce întrebarea asta vă tot macină de mii de ani căci de-acum ar trebui să înțelegeți că viața și moartea sunt atât de bine ancorate una în cealaltă că nu merită străduința de-a le privi ca pe două lucruri separate. Amândouă au fost și vor rămâne la fel de prețioase, pentru mine, doar că eu, spre deosebire de voi, le privesc ca pe-un tot și de aceea pot spune cu certitudine că nu eu vă dau viața, cum nici moartea nu v-o aduc eu.”

”Și-atunci, Doamne, Tu ce ne dai?”

”Eu vă dau din Lumina mea. Eu pot să vă arăt Ziua și Starea de Veghe căci altfel n-ați cunoaște decât Noaptea și Somnul, pot să vă arăt fețele și trupurile și locurile astea sfinte, căci altfel ați crede că nu sunteți decât un gând în mișcare, pot să vă arăt istoria și legăturile dintre evenimente, căci altfel n-ați înțelege că nu puteți răzbi decât împreună și mai pot să vă arăt ziua de mâine, căci fără de ea ați cădea în cea mai fără-de-fund prăpastie.”

3.

”Și cum a apărut, Doamne, Lumina?”

„A apărut pe când mă aflam cufundat în cea mai pură stare de ignoranță și singurătate. Parcă-i și văd zâmbetul cald, când încă nu știam ce-i căldura, și lumina ei blândă, când încă nu știam ce-i răsăritul.”

”Și de ce-a zâmbit la tine, Doamne?”

”De ce zâmbesc oare femeile când își găsesc perechea? Pentru că în sfârșit au dat de cineva căruia să-i arate lumea.”

4.

”Și noi cum am apărut, Doamne?”

”Cu Lumina alături am început să mă uit și după alții ca mine și, unul câte unul, v-am scos și pe voi la lumină.”

”Și noi care-am crezut tot timpul că tu ne-ai dat viață...”

”Când vii de unde-am venit eu, Fiule, să scoți pe cineva din întuneric e mai presus de viață și moarte.”

5.

”Și ce-ai zis, Doamne, când ai dat cu ochii de noi, de oameni?”

“Am zis ce minune să găsesc și pe alții care să-mi semene.”

”Dar noi suntem departe de-a-ți semăna, Doamne. Tu ești drept, iubitor și infinit. Ești Omul din noi la care ne străduim, fără putință, să ajungem.”

”De vrei să fii ca mine, Fiule, trebuie să n-ai nici o îndoială că semeni cu mine, căci eu de cum v-am scos la lumină n-am avut nici o îndoială că semăn cu voi. De vrei să fii drept, fă legi după chipul și asemănarea noastră și urmează-le cu sfințenie, de vrei să fii iubitor, fii înțelegător și nu-i judeca pe alții, cum nu te judec nici eu pe tine, de vrei să fii infinit, luptă până în ultima clipă ca și cum n-ai muri niciodată.”

”Și crezi tu, Doamne, că dacă vom face toate acestea, vom ajunge vreodată să-ți semănăm?”

”Voi îmi semănați deja, Fiule. Nu trebuie decât să v-o dovediți vouă înșivă.”

5.

”Doamne, a trecut ceva vreme de când stăm la vorbă și sunt într-o permanentă de neliniște, căci acolo de unde vin toată lumea vorbește despre ziua Judecații de Apoi, de momentul acela în care dăm ochii cu tine și ne supui justiției divine. N-am putea să lămurim odată lucrurile, să-mi spui ce-ai de spus, să-ți dai verdictul, ca apoi să mă linștesc și eu, că drumul ăsta a fost lung și-s tare obosit.”

”Fiule, mă tem că nu pot să te ajut, căci eu nu mi-am propus să judec pe nimeni. Dar cine ți-a spus că ai făcut păcate, căci eu te văd un om cât se poate de normal care a trăit viața ce i-a fost dat s-o trăiască, în ton cu nivelul lui de ignoranță, în spiritul și după legile eternității?”

“Păi, am simțit așa cum mi se strânge inima când mai făceam câte-un pocinog, și-așa am fost învățat, că dacă fac ceva cu care îi produc mâhnire aproapelui meu, păcat se numește. Și-apoi preotul îmi spunea: ”Nu-i bine, Fiule!” și-atunci eu tare mă-ntristam. Tot de la el am auzit și de Judecată, și-am tot încercat să-mi repar greșelile, dar să trăiești în lume nu-i ușor, Doamne. Te ferești de-un păcat și cazi în altul. Și mi-am tot spus că la moarte s-or șterge toate. Mi-am tot imaginat că am s-ajung într-o zi aici la dumneata și mi-oi da pedeapsa pe care-o merit și-apoi m-oi linști, dar dacă dumneata zici că nu mă judeci și mă lași să mă judec singur, e și mai rău, căci eu nu știu cum să-mi iert păcatele.”

”Atunci uite cum facem, Fiule. Eu nu vreau să te plimbi pe-aici prin casa mea îngrijorat și abătut, așa că pentru fiecare păcat pe care l-ai făcut, eu îți propun să-i iei fiului tău câte o dorință. Și-apoi te-oi liniști...”

”Lui Andrei? Dar, Doamne, de ce-mi ceri așa ceva? Toți părinții visează ca fiii și fiicele lor să-și îndeplinească dorințele.”

”Îți cer asta, Fiule, uitându-mă la tine. Toate păcatele pe care le ai, le-ai făcut încercând să-ți satisfaci dorințele. Și uite unde ai ajuns: vii aici, în fața mea, și tremuri de frică la gândul că va trebui să-mi dai socoteală pentru ele. N-ar fi fost mai bine să fii mai cumpătat, căci dorințele și numai ele te-au adus în situația să minți, să înșeli și să furi? Ia arătă-mi mâinile! Ai venit cu ceva aici? Ai rămas cu ceva după împlinirea lor? Nu! Dar iată cu ce-ai venit în schimb: cu teama că te voi lua la întrebări și-ți voi cere să găsești răspunsuri la răul pe care l-ai făcut altora. Dar eu nu te-am așteptat să-ți pun întrebări, Fiule. Eu te-am așteptat să-ți dau răspunsuri. Eu nu pot să-ți iert păcatele. Sunt ale tale! Ceea ce pot să fac în schimb este ca atunci când fiului tău îi va veni timpul să vină la mine, să-l primesc știind că nu se va aștepta să-l iau la rost sau să-i dau vreo pedeapsă. Vreau doar să-l aud spunând: Doamne, sunt curat, n-am luat cu mine decât lumina cu care mi-ai deschis căile, căci vegheat de tatăl meu, toate dorințele mele s-au transformat în nor și ploaie și din ele au crescut iarbă și flori. Și-atunci prin salvarea lui îți vei găsi și tu locul de odihnă.”