- Aș compara viața cu o barcă fără vâsle purtată de curenți și de vânt, care nu lasă în urmă niciun semn, așa vorbeam într-o seară. Eram trist și goleam pahar după pahar la cârciuma din cartier. Pe masă, florile din vază s-au veștejit, semn că timpul nu avea vreme de prostii și nu lâncezea.

Apoi m-am gândit la tine și pentru câteva secunde am adormit pe scaun cu paharul în mână. Te-am visat, eram la mare, mâncam hamsie și beam bere, stăteam lungiți pe nisip aproape de locul unde se spărgeau valurile. Se însera, bătea briza iar noi mâncam hamsie și beam bere din același pahar. Dacă aș fi știut că visez, nu m-aș mai fi trezit niciodată.

Cer încă o sticlă, o desfac. În seara asta mă voi îmbăta și te voi aștepta, ca de obicei, până dimineață. Odată și-odată tot vei ajunge. Parcă o văd intrând nesigură, desigur se va îndrepta spre masa mea, mă va fixa cu ochii de culoarea furtunii. Nu știu de ce mă simt atât de singur și de trist. Poate toamna este de vină, a intrat în orașul nostru și n-a mai plecat.

- Pentru tine am cules florile astea, pentru tine, dacă te grăbești încă le mai poți simți parfumul.

A spus așa: mă voi întoarce la tine, voi reveni de îndată ce poarta va rămâne peste noapte descuiată. Și de atunci o aștept, beau zile, beau nopți nesfârșit de lungi.

În seara asta, pentru întâia oară, mă îndoiesc că va găsi vreodată poarta descuiată. Așa că voi merge eu la ea, dar nu astăzi. Vezi bine, acum e târziu, florile s-au veștejit pe masă și nici eu nu mă simt tocmai bine. Mâine însă...

Și cum se face, că de atâtea gânduri, somnul mă răpune. Ca o invitație, poarta se deschide, pășesc ușor să nu ridic aburul de nor alb ca o zăpadă de munte.