La Falun, în Suedia, cu mai bine de cincizeci de ani în urmă, un miner în floarea vîrstei îşi săruta logodnica drăguță şi tînără şi îi vorbea astfel: „De sărbătoarea Sfintei Lucia preotul are să ne binecuvînteze iubirea. Atunci o să fim soț şi soție şi o să ne construim un cuibuşor al nostru.”- „Iar înăuntru o să locuiască pacea şi iubirea”, spuse logodnica cea frumoasă cu zîmbetul ei minunat, „căci pentru mine tu însemni totul, iar fără tine mai bine să fiu în mormînt decît oriunde altundeva.” Cu toate acestea însă înaintea zilei Sfintei Lucia cînd preotul strigă pentru a doua oară în biserică: „Dacă cineva se opune uniunii celor doi şi are ceva de zis împotrivă, să vorbească acum!”, se anunță moartea. Asta pentru că în dimineața care urmă, tînărul îmbrăcat în haina lui neagră de ortac - un miner e mereu înveşmîntat în haina de înmormîntare -trecu prin fața casei miresei, bătu o dată la geamul ei şi îi spuse ca întotdeauna bună dimineața, dar fără să mai apuce un bună seara. Nu mai reveni de la mină şi zadarnic îi mai cususe ea în aceeaşi dimineață o margine roşie la eşarfa neagră pentru ziua cununiei, şi cum el nu mai apăru, o puse deoparte şi îl boci şi nu şi-l mai scoase din minte. Între timp, oraşul Lisabona din Portugalia a fost distrus de un cutremur, iar Războiul de şapte ani a trecut şi el, iar împăratul Francisc I a murit, ordinul iezuiților a fost interzis, Polonia împărțită, şi împărăteasa Maria Tereza s-a stins, iar Struensee a fost executat, America şi-a cîştigat independența, iar forțele unite ale Franței şi Spaniei n-au izbutit să cucerească Gibraltarul, în Ungaria turcii l-au înghesuit pe generalul Stein în peştera lui Veterani, iar împăratul Joseph a murit şi el. Regele Gustav al Suediei a cucerit Finlanda rusească, a început revoluția franceză şi războiul cel lung, iar împăratul Leopold al II lea s-a prăpădit şi el. Napoleon a învins Prusia, iar englezii au bombardat Copenhaga, iar țăranii au semănat şi au secerat. Morarii au măcinat, fierarii au bătut din ciocan, iar minerii au săpat după zăcăminte în atelierele lor subpămîntene. Dar cînd, în anul 1809, la Falun, puțin înainte sau puțin după sărbătoarea Sfîntului Ioan, ortacii încercau să facă o deschizătură între două puțuri de mină, la mai bine de trei sute de coți sub pămînt, au dezgropat din moloz şi sulfat de fier corpul unui tînăr, îmbibat cu totul în acel calaican, dar altminteri neschimbat şi neatins de necroză, încît trăsăturile chipului său şi vîrsta puteau fi recunoscute întru totul, de parcă ar fi murit doar cu o oră înainte ori ar fi ațipit în timpul muncii. Cînd însă l-au scos la lumină, tatăl şi mama, prietenii şi cunoştințele răposaseră de multă vreme, nici un om nu părea să-l mai recunoască pe tînărul adormit ori să ştie ceva de ghinionul său, pînă cînd veni logodnica acelui miner care a intrat în pămînt şi nu s-a mai întors. Încărunțită şi închircită sosi în acel loc ajutată de o cîrjă şi îşi recunoscu mirele; se aruncă peste leşul îndrăgit mai degrabă cuprinsă de o încîntare voioasă decît de durere şi îi luă ceva vreme să-şi revină din acea zdruncinare violentă a simțămintelor sale, „e logodnicul meu” – spuse ea într-un tîrziu - „pe care l-am jelit în ultimii cincizeci de ani şi pe care Dumnezeu mi-a îngăduit să-l mai văd o dată înainte să mor. Cu opt zile înainte de nuntă s-a coborît în mină şi n-a mai ieşit.” Spiritele tuturor celor prezenți fură năpădite de alean şi lacrimi cînd o văzură pe mireasa de atunci preschimbată în acea făptură ofilită pe care o lăsaseră puterile, şi pe mirele aflat încă în frumusețea sa tinerească, şi cum flacăra iubirii juvenile se reaprinse în pieptul ei; însă el nu-şi deschise gura ca să zîmbească ori ochii ca s-o recunoască; şi fiind singura care avea un drept asupra lui îi rugă pe mineri să îl care în odăița ei pînă să fie gata la cimitir mormîntul. Ziua următoare, pe cînd fu făcută groapa din țintirim, iar minerii veniră să îl ia, ea deschise un cufăraş şi îi puse în jurul gîtului eşarfa neagră de mătase cu dungi roşii şi îl însoți în straie de duminică de parcă ar fi fost ziua nunții ei şi nu ziua îngropăciunii lui. Căci acolo la cimitir cînd să fie pus în mormînt, ea grăi: „Să-ți fie somnul uşor pentru o zi ori poate pentru zece în patul tău rece de nuntă şi să nu-ți pară că a trecut multă vreme. Nu mai am multe de făcut şi am să vin şi eu de-ndată şi îndată are să fie iarăşi ziuă. Ceea ce pămîntul a redat o dată, n-o să țină pentru sine a doua oară.” spuse ea la plecare şi aruncă de jur împrejur o ultimă privire.