Trecuseră ani de la seara aceea din casa lui Fabian. Mă aflam, acum, în toamna vieții, o toamnă în culori aurii. Mi se părea că acum mi se potrivesc cel mai bine versurile din Esenin, acelea pe care le stâlcise Profesorul, corectat ulterior de Călugăr: „Toamna asta-n aur îmbrăcată/ Din acești mesteceni fără chip/ După cei ce i-am iubit odată/ Plânge-ncet cu frunze pe nisip”. Mă oprisem din alergătură, nu mai aveam nevoie să muncesc, mai luam din când în când câte un proces, doar așa, fiindcă nu-mi plăcea lâncezeala. Dar îmi rămânea suficient timp pentru artă, pentru ceea ce iubisem toată viața. Închiriasem o garsonieră în București – în Bucureștiul pe care nu-l mai regăseam ca fiind cel de altădată, dar care păstrase niște piloni ca puncte de reper între care îmi căutam, de data aceasta de una singură, urmele tinereții, pașii de odinioară. Chiar dacă Bucureștiul cenușiu al acelor ani devenise altul, rămăseseră în același loc Opera, Ateneul, Teatrul Național, „Bulandra”, Sala Dalles. Doar Grădina Icoanei părea acum mai tristă, ca o fată sărăcuță de la țară, îmbrăcată cu haine de la bunica ei. Dar eu o iubeam la fel de mult. Acolo mă plimbasem ultima oară de mână cu David, înainte să intrăm să vedem „Hamlet” a treia oară. Dar nu mergeam prea des acolo, întrucât amintirea tot mai durea și, așa, singură, ca o barză într-un cuib părăsit, mă simțeam fără rost. Apăruseră mai multe Biserici, dar eu urcam tot Dealul Mitropoliei, să merg în Biserica unde mergeam odinioară cu David și Claudiu. Revenisem la Biserică, după ce am înțeles că mă supărasem ca văcarul pe sat.
Nu plecasem de tot din orășelul meu de provincie, în care mă obișnuisem și pe care-l simțeam pe sufletul meu (doar atunci când mă visam balerină, mă imaginam dansând în marile metropole), dar mai veneam din când în când la capitală, de cele mai multe ori singură, alteori însoțită de vreun prieten scriitor. Nu circulam cu mașina prin București, mergeam cu metroul și foarte mult pe jos, ca-n vremea studenției mele. Căutam parfumul de odinioară și, uneori, simțeam că-l respir odată cu mirosul de magnolii.
Într-o zi, văzusem în metrou, pe scaunele de vis-a-vis, o fată și doi băieți, păreau studenți, cu mapele sub braț. Erau frumoși toți trei și ciripeau de zor, de parcă toată nădejdea omenirii ar fi stat în ciripeala lor. Mă uitam la ei cu drag și, deodată, am avut un flash de memorie. M-am văzut pe mine, însoțită de cei doi prieteni ai mei, cu niște decenii în urmă. Și parcă în figura brunețelului sobru, uitându-se pe sub sprâncenele frumos arcuite, trase mult în jos, către coada ochilor, îl vedeam pe David. Deodată, am simțit un dor cumplit, ca o gheară ce sfâșie adânc, rupând bucăți din tine. Poate era dorul de tinerețe, de prietenie, de căruța cu vise... Poate erau toate acestea la un loc. Dar toate la un loc aveau un nume: David. Cu D, de la Dor. Pentru prima dată am fost dispusă să accept cât de dor îmi era de David, cât de dor îmi fusese toată viața. Nici măcar după soțul meu, după ce plecase la Domnul, nu-mi fusese atât de dor. Măcar despre el știam unde se află. Însă David nu plecase niciodată din mine, pentru că el, de fapt, plecase fizic, înainte de vreme, înainte de a consuma un destin. Rămăsese un gol în urma lui, care nu putuse să fie umplut cu nimic din toate darurile cu care fusese atât de generos cu mine bunul Dumnezeu. În ziua aceea, în metrou, pentru prima dată am dat drumul plânsului care-mi stătuse-n inimă atâția ani. Mă obsedau versurile: „După cei ce i-am iubit odată...” și cele ale poetei N.C:„Mi-e dat să mă smulg din priveliști/ Cu sufletul nepregătit/ Cum dat mi-e să plec din iubire/ Când încă mai am de iubit”. Eu mai avusesem de iubit. Eu nu încheiasem contractul cu iubirea. De ce, atunci, nu-mi fusese îngăduită?
Mergeam pe stradă plângând, fără să-mi pese dacă mă vede cineva și ce ar putea să creadă. În fond, eram o anonimă. În orașul meu, nu mi-aș fi permis luxul de a plânge pe stradă, acolo oricând te puteai întâlni cu un cunoscut sau te putea zări de la geam cineva care te știa. Prin pânza lacrimilor regretelor târzii, ceva mi-a atras, la un moment dat, atenția, oprindu-mă în loc, ca străfulgerată. Era un nume. Un nume pe care nu-mi venea să cred că-l vedeam scris negru pe alb, ba chiar pentru câteva momente, am crezut că este plăsmuirea mea. Claudiu Teodorinni. M-am apropiat cu interes crescând de afișul care-l conținea și, fără a înțelege perfect mesajul la început, încet, încet, cuvintele au început să capete sens în mintea mea. „Sala Dalles vă așteaptă la expoziția Pictorului Claudiu Teodorinni, întors de curând în țară, de la Paris; vor fi expuse lucrări inedite, pictate în tinerețea artistului. Vernisajul va avea loc în data...”. Așadar, Claudiu... Câți ani trecuseră? Peste 35? Nu-l mai văzusem din seara aceea geroasă din Grădina Botanică, după concert. Inima îmi bătea cu putere, gândul că l-aș putea revedea pe Claudiu mi-a adus speranța că aș putea afla ceva despre David. Deși era un gând absurd, totuși apropierea de cel care ne fusese, cândva, prieten amândurora, însemna oarecum și apropierea de cel pe care atât de mult îl iubisem – David. Reîntoarcerea în vremea dinainte de magnolii. Am citit de mai multe ori mesajul, am citit data, să mă încredințez că încă mai era de actualitate, parcă nevenindu-mi să cred. Dar nu mai aveam răbdare încă o săptămână, până la vernisaj. Mi-am încercat norocul, intrând în sala de expoziții, unde am descusut gardianul, aflând astfel unde puteam să-l găsesc pe Claudiu (de fapt, avusesem noroc, Claudiu lăsase chiar în ziua aceea adresa de la atelierul său, de unde urma să fie transportate picturile). Am luat un taxi până la adresa din Kisseleff. Pe bulevardul acesta, prin zona ambasadelor, am avut dintotdeauna impresia că mă aflu în altă lume. Parcă aici lucrurile curgeau mai încet. Era mai mult spațiu, lume prea puțină pe jos. Frunzele pomilor începuseră să îngălbenească ușor, deși era încă vară. O vară pe sfârșite, ce-i drept. Odată ajunsă, m-a cam părăsit curajul. Cum aveam să mă înfățișez lui Claudiu după atâția ani? Și ce aveam să-i spun? Cum va reacționa? Distanța și timpul strecoară temeri în sufletele noastre, induc o anume răceală. Mi-am plimbat pașii multă vreme printre frunze, sub lumina blândă a soarelui aproape de apus. Am încercat să-mi pun ordine în gânduri, să mai potolesc bătăile inimii. Încercări zadarnice. Până la urmă, am prins curaj.
Am sunat la poartă, o dată, de două ori. Tocmai când începusem să mă întristez gândindu-mă că e posibil să nu fie acasă, a apărut dincolo de poartă, cu o pensulă în mână, înaintând nesigur, ca și cum s-ar fi mirat că cineva suna la ora aceea la poartă. Am avut o clipă pornirea să fug. Așa cum fugise el în noaptea aceea în Grădina Botanică. Probabil aș fi și făcut-o dacă mai eram stăpână pe picioarele mele, pe reflexe. Dar cum totul se petrecea ca într-un vis în care nu poți să intervi, am rămas țintuită. Mă va recunoaște, va fi deranjat?
- Bună ziua! Pe cine căutați?
Încă nu mă văzuse bine, datorită porții și pălăriei cu boruri largi pe care o purtam.
- Aș dori să vorbesc cu pictorul Teodorinni.
Nici eu nu mai eram sigură că vreau asta. A deschis poarta. Câteva clipe ne-am privit. Și ne-am amintit. M-a recunoscut, fără dubii. Și eu, cum putusem să-mi imaginez că nu mă va recunoaște? Pictorii au memoria vizuală dezvoltată. În plus, așa cum avea să-mi spună mai târziu, chipul meu îi rămăsese mai bine întipărit în minte decât propria imagine în oglindă. A reușit doar să bâiguie:
- Ina, tu?
Nici lui nu-i venea să creadă. A zvârlit pensula și halatul de lucru, apoi m-a îmbrățișat. Cu atâta căldură, cu atâta bucurie, de parcă niciodată nu-i pricinuisem vreo cât de mică neplăcere. Timpul netezește asperitățile, cum face apa cu pietrele. Nu știu cât a durat îmbrățișarea, dar ea mi-a oferit atâta bucurie, încât toate temerile mele s-au spulberat, de parcă nu fuseseră. Am rămas afară, la o măsuță, la umbra unui nuc. Frânturi de raze se strecurau printre crengi, oprindu-se direct la masa noastră, luminându-ne suplimentar chipurile oricum luminate de o lumină interioară, venită de undeva din străfundul sufletului, parcă rămasă acolo demult în stare latentă. Primele cinci minute, cred, niciunul dintre noi n-a vorbit. Atâta doar: ne priveam și ne strângeam mâinile, într-un fel care se întâmpla și odinioară. Coincidență sau nu, Claudiu îmi apucase tot mâna stângă în mâinile sale. Apoi mi-a spus (el a vorbit primul) să rămân nemișcată, și-a fixat un șevalet și a început să mă picteze. În timp ce picta, am început să vorbim. Am aflat despre el, despre Lena, despre viața lor. Căsătoria lor se dovedise a fi una fără cusur, Lena era o soție minunată, aveau doi copii frumoși și realizați. Ea renunțase la poezie, de dragul căminului, pentru că avea impresia că nu poate fi și soție și mamă devotată, dacă s-ar fi risipit în prea multe direcții. Asta m-a întristat. Nu-l însoțise pe Claudiu, întrucât anumite obligații o chemau să rămână în Franța. Mi-a mai vorbit de succesele lui în artă, despre drumul parcurs. Eu am evitat să-i spun despre mine. Îl tot interogam cu privire la el. Am vorbit despre multe, unele - banalități, dar ceea ce voiam să vorbim era ocolit cu dibăcie atât de unul cât și de celălalt. Și totuși, numele lui David plutea între noi, mai întâi ca un abur fin, apoi din ce în ce mai dens. Până la urmă, tot el a adus vorba. M-a întrebat ce se întâmplase după plecarea lui. I-am spus, m-a lăsat să vorbesc, apoi m-a întrebat dacă l-am revăzut. I-am spus că nu, s-a uitat la mine într-un anume fel, ca și când ar fi avut de luat o decizie grea și încerca să afle răspunsul pe chipul meu, și în cele din urmă s-a decis:
- L-am reîntâlnit de curând.
Simțeam că mă scurg de pe scaun. Claudiu s-a enervat pentru că „pierduse” expresia mea, cea de dinainte, pe care începuse să o picteze. A zis ceva de genul „Știam eu că nu te lași surprinsă pe pânză! Acum ești într-un fel, pentru ca imediat expresia să ți se schimbe brusc. Așteaptă naibii să termin tabloul ăsta!”.
Dar n-am mai așteptat. Așteptasem prea mult toată viața. Voiam să-mi spună mult, să-mi spună totul, cât mai repede și cât mai în detaliu. A aruncat iar pensula, apoi s-a răzgândit, zicând că expresia cea nouă e chiar mai interesantă decât prima și, în timp ce el se chinuia să mă imortalizeze pe pânză, eu ascultam povestea lui David. Așa cum i-o spusese chiar el lui Claudiu, când se întâlniseră. Claudiu avea să mai arunce pensula de câteva ori, pentru ca apoi să se răzgândească. Se pare că chipul meu, oricât l-aș fi vrut de imobil, se tot schimba după cele care-mi intrau în urechi și-n suflet. Protestând și spunându-i lui Claudiu că, de fapt, sunt imobilă, că nu mișc niciun mușchi, mi-a replicat că singurele schimbări se produceau în ochi, „apele alea verzi sunt când senine, când tulburi, când blânde, când tăioase”. Dar că erau suficiente pentru a-mi schimba toată expresia. După ce căzuse deja înserarea, am intrat în atelier să-mi arate lucrările care vor fi expuse. Pe majoritatea le știam. Erau primele lui încercări, din vremea studenției. Aproape fiecare îmi amintea de împrejurarea în care fusese pictată, sau de ce anume zisesem unul, sau celălalt atunci când ne-a arătat-o. Vederea acestor picturi m-a emoționat atât de tare, încât am crezut c-o să-mi crape inima. Încă mai căuta un nume expoziției și mi-a cerut părerea. Evident, i-am sugerat: „Înainte de magnolii”, titlu care l-a entuziasmat și l-a acceptat pe loc.
În seara aceea, n-am mai plecat. În noaptea aceea am rămas la Claudiu. Am ascultat toată noaptea povestea lui David, de la un capăt la altul. Îmi sprijinisem capul, care începuse să mă doară, pe pieptul lui Claudiu care îmi mângâia ușor părul în timp ce vorbea. Din când în când se oprea și mă săruta pe frunte. Mângâierile și săruturile lui Claudiu au avut darul de a mă mai liniști, de a mă ajuta să suport mai ușor tsunami-ul interior care m-a cutremurat la auzul celor spuse. Parcă fiecare cuvânt rupea un colț de inimă.
Povestea lui David, care urmează, este povestea așa cum am aflat-o de la Claudiu care, la rândul lui, o sorbise într-o altă noapte de pe buzele lui David. Aș fi vrut să fie mai simplu. Aș fi vrut să dau timpul înapoi. Să mai am de făcut alegeri. Să mai pot trăi înainte de magnolii.