Deslușesc cu greu ce scrie pe zidul din fața mea. Mi-aș dori să îmi pun ochelarii permanenți, dar am ceva ce mă oprește. Mă dor ochii dar încerc să deduc logic cuvintele și toate cifrele de opt si de nouă care se așează unele după altele. Mă întreb „ dacă mă apuc să studiez cum științe oculte și a face vrăji, inseamnă că încep să o iau pe căi anormale, oare?”. Cei care apelează la vrăji și vrăjitoare sunt prea comozi pentru a face ceva cu adevărat ca să schimbe ceva din viața lor. Logica este cea care câștigă tot timpul.
Viața este atât de neinteresantă câteodată. Poate ar fi bine să nu mai poți visa sau să nu mai poți imagina înainte ce vei face, ca în cazul meu. E adevărat că orice experiență reală le depășește pe celelalte, dar și cu costuri mai mari. Cu lene în brațe, caut nemurirea? Cât de patetic pare tot, cât de ireal... Visez lumea asta banală în care trăiesc și trăim cu toții? Este cu adevărat reală? Sunt atât de mulți care ar dori să știe că totul este un vis, că de fapt ei sunt regi în alte lumi, că nu trebuie să se chinuie sau să facă mare efort pentru a supraviețui.
Ne uităm la ceas. Au trecut trei minute și muzica răsună liniștitor în ureche. Așteptăm amândoi să mai treacă o secundă. Ce facem acum? Așteptăm să vedem ce planuri avem pentru mâine și ne odihnim ca să nu stricăm ziua de azi? Să ne relaxăm... Cum ar fi să fi un zeu nemuritor? Să nu ai nevoie de nici un scop, de nici o viață, de nimic. Să trăiești așa, cu puterea de a nu muri niciodată. Blestem sau binecuvântare? Omul este atât de ciudat cu o astfel de dilemă în brațe. Încă o secundă și se mișcă ceasul din perete. Necunoscutul se apropie cu încă un pas. A vrut să ne spună cum va fi viitorul, dar a observat că ne relaxam și nu a mai dorit să ne deranjeze. Despre ce vorbeam? Despre Nemurire? Nemurirea nu există decât împreună cu mortalitatea... ca ziua și noaptea, ca albul și negrul.
- Așa te relaxezi tu oare? Vorbești cu tine despre nemurire ca un bătrân nebun?
- Da, așa ar fi ideal să îți petreci relaxarea, vorbind cu tine, despre tine, încercând să afli ce se află în spatele tău, pe ce poți conta.
- Și ce faci când apare „reporterul”, cum sunt eu acum? Mai ai loc de încă o voce?
- Dacă nu ai fi „tu”, atunci aș căuta vocea externă care să mă susțină și să mă ajute. Am crezut că iubirea poate să îmi dea un suport perfect, dar acum am îndoieli...
- De ce spui așa diplomatic și când vorbești cu tine? „am îndoieli” ? Pentru cine vrei să ascunzi că nu mai crezi deloc în iubire și că ți se pare ceva fără importanță, ceva care nu mai există în tine, ceva care te blochează în viață, dar ceva foarte plăcut, ca un drog de care nu poți scăpa.
- Așa e, dar orice drogat poate să nege că are o problemă, sau mai bine zis, să se ascundă în spatele „dependenței” lui pentru a motiva „ratările” din viață. Sincer aș prefera oricând să ratez în viață pentru p iubire, dar asta e și problema... când iubești poți să depășești orice.
- Acum mai iubești? Cum este iubirea ta?
- Aș vrea să fie altfel, să fie nouă, să fie nebună, să simt că trăiesc. Acum alerg după întâmplări pe care trebuia să le fac la tinerețea mea... Îmi este dor de un sărut lung care să mă facă să nu mai îmi dau seama dacă limba mea este a mea, dacă buzele mele mai sunt ale mele, dacă dulceața din gură vine din sărut sau din vis.
- Azi trebuie să pleci spre un nou vis. Simți că ai toate căile blocate la un nivel pe care nici tu nu știi cum să îl accesezi... Ce poți să faci acum?
- Azi, ca și ieri, îmi iau zborul spre necunoscutul iubirii din vis. Am o femeie în vis pe care vreau să o dezbrac de gândurile ei, să mă rog să vină la mine, să mă rog să ... îmi lase sufletul ei la mine. Colțul meu de Rai este în fericirea ei. O altă femeie, care se mai suprapune câteodată cu cea din vis este departe și îmi trimite gândurile ei, dornică să o visez.
- Esti un naiv leneș, știai asta?
- Și ce dacă... (cât urăsc „reporterii” ăștia băgăcioși). Nu e chiar treaba ta. Du-te și interoghează pe altcineva.
- Văd că ai lângă tine un alt om care doarme. Poate vrea el să fie mai deschis la întrebările mele. „Hei, domnule!”
- Ai înnebunit!!! El e cel mai întunecat gând. Nu îl trezi!
- De ce? De ce îți e teamă? Poate el știe să trăiască și să simtă, să te pună la punct, să te facă să nu regreți nimic din convoiul ăsta de plictiseală în care trăiești.
- Tăcere!!!
Așa îmi desființez, demonic și despotic, orice încercare de a mă îndrepta cineva spre altceva decât spre plictiseala asta plăcută din viață.