Criza pentru cei fără bani



Am descoperit că odată cu inima, îmi mai bate o inimă. A fricii. Față de fragilitatea planetei noastre. O frică ce mi-a fost dată tacticos cu rația, câte o linguriță în fiecare seară.
Cine este criminalul ce vrea să mă termine? Televizorul. Nu există buletin de știri fără o informație, ba despre un asteroid rătăcit care ar putea lovi planeta, ba despre un supervulcan ce dă semne de trezire, ori, pâinea noastră cea de toate zilele, găurile apărute în stratul de ozon cu cele două posibile efecte: încălzirea globală sau dimpotrivă, spectrul glaciațiunii.
Lucru rar și valoros, odată pe an ni se amintește de niște raze gama ce pot veni din cosmos pe neașteptate. În momentul în care ajung pe Terra, razele ăstea vor distruge toate instalațiile ce funcționează pe baza curentului electric. De ce nu se apucă repede de treabă savanții noștri, să inventeze un aparat de anihilare a lor?
Când acum o vreme, s-a dat iarăși știrea cutremurătoare despre posibila invazie a razelor gama, frica mea a început să urle. O știre ca o noapte de revelion, ce încununează un an întreg de știri, gândite să-ți stimuleze creșterea părului pe șira spinării.
M-am bucurat. Când frica mea a început să urle. Până atunci îmi era ca un spin nevăzut, abstract, sâcâietor, dar odată cu urletul, a primit o formă și un chip. Aveam ca tovarăș de drum existențial, pe un lup. I-am pus numele de Lășilă.
Până nu deschideam televizorul, nu știam ce face, pe unde este. Când îl deschideam, hopa, îl simțeam lipit de mine.
Pe toate canalele același tipic al buletinelor de știri. Se difuzau în ordine, violurile, crimele, apoi, să-ți aducă zâmbetul pe buze, furturile inedite și petarda zilei din Parlament. La sfârșitul telejurnalului, ca cireașa roșie de pe frișca imaculată, stătea triumfător, un mic și alert scenariu, despre una din multiplele modalități de-a sahariza minunata noastră planetă albastră. Odată linsă frișca și servită cireașa, lupul meu își ridica botul către luna disperării și urla, urla, că-mi venea să mă strâng singur de gât! Singura soluție. Închideam televizorul și ieșeam cu Lășilă la plimbare. Cui să mă plâng că, în plină civilizație, când și pușcăriașii au dreptul să steie minimum 5 ore în fața televizorului, eu, cum trece telejurnalul, trebuie să ies afară din apartament?
Recunosc, am o încăpățânare, înaltă cât... ce să zic?...cât un turn faimos! Și dacă îmi sparge timpanele pe dinlăuntru, cu urletele lui, nu renunț la telejurnal. De la capo al fine. Este drept, în compensație, când ne întoarcem, nu mai aprind televizorul, citesc romane polițiste.
Soției mele îi apăru o dungă neagră de gelozie în priviri, și mă însoți în câteva seri pe străzi, dar convingându-se că nu mă văd cu nimeni, se lăsă păgubașă.
Într-o seară, când am venit cu Lășilă din lunga plimbare, ud până la piele din cauza unei ploi neașteptate, m-am revoltat și-am aprins televizorul. Eram singuri în apartament.
În fiecare seară, după ce, grijulie, îmi termina cina și mi-o lăsa sub capac pe masa din bucătărie, soția cobora la o prietenă de la etajul IV. Ce pot povesti două femei seară de seară, fără să se plictisească?
Cred că, în ceea ce spune, un bărbat urmează, fără abatere, o linie dreaptă către o țintă. A ajuns la țintă, gata, tace. Pe când la femei, ținta merge în fața lor ca un ghid curtenitor, îndemnându-le în permanență: Pe aici vă rog, țineți aproape, imediat ajungem... și încântate de atenția care li se acordă, nu își dau seama că ținta le învârtește în cerc!
Deci, soția mea era la prietena de la etajul 4 și eu, ud până la piele, m-am dezbrăcat și am îndrăznit să aprind televizorul. Prind un reportaj din jungla amazoniană, cu niște primitivi ce stăteau în fața unor colibe din frunze și mâncau alene niște gândaci mari, respectabili, bine prăjiți, crocanți. După un mârâit de nemulțumire că am pornit aparatul de tortură, văd că Lășilă oftează adânc în fața tabloului mișcător cu tribul ce își lua prânzul. Mi se face și mie foame. Vreau să mă duc în bucătărie, la mâncarea lăsată de soție sub capac, dar Lășilă latră iritat. Îl fascinează sălbaticii. Mă prind de figură. N-au mașini, n-au televozoare, frigidere, lifturi, vin razele gama, îi doare în cot.
Nu era seară să nu găsesc pe cele o sută de canale, câte un reportaj despre ultimele triburi ce trăiau izolate în nemărginitele jungle ale Amazonului. Neclintiți ca sfinții din icoane, ședeam cu Lășilă în fața sălbaticilor ce se delectau cu mâncăruri și dansuri specifice locului, într-o ignoranță totală față de pericolele ce dau târcoale planetei.
Mă lovi cea mai chinuitoare nostalgie. A lucrurilor imposibil de atins. Visam să fiu un membru cu drepturi depline al unui trib de pe Amazon.
Nevastă-mea sesiză că ceva nu este în regulă cu mine, dar n-am vrut să-i mărturisesc adevărul, până când, într-o seară, la telejurnal, ni s-a prezentat un milionar ce urca într-un elicopter. Urma să steie pe o perioadă nedeterminată, unde anume?! Exact, la sălbaticii mei de pe Amazon!
N-am fost niciodată invidios pe nimeni, dar în seara aceea, i-am înjurat copios pe toți milionarii din lume. L-am scos și pe Lășilă cu forța la plimbare, cum se obișnuise ca, imediat după telejurnal, să plonjăm în imagini cu triburi izolate.
- Bărbate, mă luă solemnă nevasta, când m-am întors cu Lășilă, presimt că te paște o boală de nervi. Spune-mi, te rog în genunchi, ce-i cu tine?
I-am spus.
Cu toate carențele și limitele ei, ce-i al femeii, este pus deoparte! Sunt alături de tine, la modul cel mai serios, chiar și atunci când, mori de supărare că nu poți ajunge și tu, de exemplu, pe Lună!
De ce nu mi-ai spus până acuma ce te frământă? Suntem numai noi doi în apartamentul ăsta mare. Îți amenajez în camera mare o junglă, mai ceva decât în realitate! Cît despre milionari, lasă-i în pace, nu le duce grija, sunt destui scorpioni pe-acolo!
După două săptămâni de interdicție, intru alături de soție în sufrageria noastră. N-a avut nici o reținere, și-a băgat mîna până la fundul sacului nostru cu economii, să mă consoleze cu un petic de junglă impecabilă, a la Hollywood. Într-un colț, pe niște pietre stătea țeapănă o iguană, lungă de un metru.
Este vie? am întrebat în șoaptă.
Vie.
Dar nu mișcă.
Nevasta îmi dă un bol cu floricele de porumb.
Nu-ți fie frică de ea, îi plac floricelele la nebunie.
Când văzu bolul cu floricele albe, iguana veni sprintenă către mine, desenând nenumărate S-uri. Pe lângă pereți erau înșirate vase mari de ceramică cu palmieri, lămâi, chiar și o tufă de dafin. Iar în mijlocul sufrageriei, trona atârnat de tavan, un hamac autentic, după asigurările călduroase ale soției, confecționat din liane naturale, aduse chiar din jungla mea. M-am instalat în hamac și soția a ieșit din sufragerie, toată numai zâmbete discrete de triumf. Urmărind iguana cum își mânca floricelele, parcă m-am văzut pe mine în fața unei savarine, o savarină cețoasă de aromele ce le exaltă în jurul ei, sirop de căpșuni, vanilie, aluat pretențios, dulce și albul, elegantul gust de frișcă. Săteam în hamac, igoana se retrase cu demnitate pe pietrele din colț și prin liniștea absolută ce mă cuprinse, un viermișor săpa cu disperare să mă anunțe că ratez momentul culminant al serii.Telejurnalul.
Singura mobilă pe care nevastă-mea o lăsase în sufragerie, era un scrin special conceput pentru televizor. Avea două ușițe care îl mascau, și cu ele închise, scrinul părea un dulap mai scund. Ca fumătorii înrăiți, am deschis ușițele și am aprins televizorul.
Mă uitam cu Lășilă și cu iguana la telejurnal, destinși, eram niște ființe primitive, de unde până unde să știm ce este aceea antimaterie, bioxid de carbon, efect de seră?
Și pe când, tot mai mulți milionari își pierdeau urma în jungla amazonică, s-au ridicat urgent pe lângă marile noastre orașe, niște sate reconstituite fidel după modelele epocii de piatră. În fiecare vineri sunt luate cu asalt de oameni asemenea mie, dornici să trăiască măcar pe perioada weekendului în armonie cu lupii lor.