Într-o casă și anume, într-un sat uitat de lume, sta pe prispă o mămică, privind cu drag a ei fiică, ce scîncea încetișor, vrînd un pic de lăptișor. Nu avea de un’ să-i dea și-asta tare o durea.( Nu mîncase mai nimic, astfel sânii s-au golit.) O privea neputincioasă cătînd înspre a ei casă, unde numai sărăcia își plătea acum chiria.
Lacrimi mari și lacrimi grele curgeau din a ei durere, spălînd îngerașul care, cerea numai alinare.
„Hai mai dormi iubita mea, că mama te-o legăna, într-un dans în zori de zi fără calde bucurii”, zise, ridicînd odorul alungîndu-și asfel norul.
„Un, doi, trei, un, doi trei, veniți îngerașii mei, veniți iute nu umblați alte zări să colindați. Priviți copilița care, cere acum de mîncare, este una dintre voi , ați uitat de-a ei nevoi? Ajutați-o să îmi crească, visele să-și împlinească, adcând doar bucurie, pe unde o fii să fie. Știu că eu sunt vinovată, c-am avut o minte proastă, fiind asiduu mințită de o limbă iscusită. Da ea? Mititica mea ce vină o mai avea? Un, doi, trei - un doi trei, veniți îngerașii mei veniți să mă pedepsiți numai pe ea s-o scutiți. Vă dau sufletul din mine dorind ca să fie bine.
Eu am plîns și am oftat cînd pe mama mi-ați luat... Am crezut că asta-i plată pentru negândita-mi faptă... Această mică făptură, e speranța mea de-o lună, fiți buni, fiți buni îngerași și pe ea nu mi-o luați."
Astfel se ruga mămica, strângându-și cu drag fetica, murmurînd un „aaa... aa... a”, ce din suflet îl scotea.
Cînd deodată... o minune, s-antâmplat orice s-ar spune.
Dansând încet foarte tristă, pentru tot ce mai există, a lăsat încet să cadă, privirea-i înspre ogradă.
Roi de fluturi colorați de un curcubeu pictați, valsau toți în rimul lor, dans zglobiu fără sonor. Bondari grași dar veseli tare făceau multă hărmălaie, buburuze roșioare cu petele pe spinare, se-ntreceau în jocul lor pe un lujer-bețișor. Furnicuțele grăbite, erau deja amețite, iar în pom, minune mare, zîmbind numai înspre soare, păsăretul trubadur, îndemna la dansul pur. Ba chiar și un liliac mai micuț și prostănac, vizibil se legăna, chiar în vizuina sa...
„Oh... Atîta bucurie, am în jur, ce mi-e drag mie! Se gîndi mămica noastră inundată de orchestră, pe care natura toată a-ntocmit-o de îndată. „Un, doi trei, un, doi, trei, îngerașii mei, acum chiar vă mulțumesc pentru că, simplu... trăiesc! Știu că vă veți îngriji și bine cîndva va fii. Un doi trei, un, doi, trei, îngerașii mei... Mă predau vouă acum să-mi purtați grija pe drum.”
Gîndul nu s-a risipit cînd în curte s-a ivit, un vecin ce-o admira și de ea mult îi plăcea.
-Ziua bună fată dragă, am venit dar nu în șagă, am venit să te invit de vrei s-ajuți la prășit. Te-oi plăti cu bani și lapte pentru micuța ce doarme... Haine noi ți-’oi cumpăra de nevoie vei avea... Și... mai am o rugăminte, mare dar tare fierbinte. Eu te îndrăgesc demult ăsta e lucru știut. Ca soață mi te-aș dori, dacă pe plac îți va fi.
Tînăra ridică ochii înspre cer să mulțumească când deodată de pe casă, un mușchi maroniu uscat, pe capul lui a picat.
Fără să vrea a jicni pe ea râsul o pufni.
El văzîndu-i frumusețea l-a și apucat tandrețea.Cu drag a îmbrățișat-o și gura i-a sărutat-o, mîngîind cu drag odorul, ce dormea dusă cu dorul. Încîntați de fericire, plini de-a inimii iubire, se legau în dansul lor, murmurând încetișor: „Un, doi trei ăștia-s îngerașii mei... Un, doi trei ăștia-s îngerașii mei...”