Sala de așteptare la doctor. Din păcate doctor de familie, nu specialist particular, adică gresie cu striații, fotolii, măsuță de sticlă și o vază cu flori. Nu, nu se vede nici plasma agățată de tavan pentru ca pacienții să admire ultimele invenții menite să le salveze definitiv existența, cum ar fi sutienul invizibil, salteaua cu memorie sau tigaia magică. Lipsește până și asistenta tânără și delicată care conduce bolnavul de mânuță în cabinet, îi oferă un pahar cu apă și un zâmbet cuceritor, îi tamponează fruntea, iar la final când naivul crede într-o a doua șansă la fericire, îi întinde cu senzualitate o chitanță care-i distruge definitiv metabolismul.
În loc de acestea Camelia a intrat într-o cameră modestă, cu parchet zgâriat, scaune înghesuite și un cuplu de pensionari absolut inestetic. O asistentă supraponderală trece prin cadru cu un registru, două cutii de medicamente și câteva siringi. Fiecare pas trădează o compătimire profundă pentru situația deplorabilă în care trebuie să se zbată, întreaga istorie nu a văzut o dramă mai sfâșietoare, prin comparație până și Fefeleaga lui Agârbiceanu n-a fost decât o excentrică greșit înțeleasă care își plimba bolovanii cu calul de dragul mișcării în aer liber.
Doctorii de familie...cu adevărat o specie aparte, o mutație genetică născută din împerecherea bolnăvicioasă între bugetari și particulari. Pe de-o parte primesc bani de la stat, cât anume, ei asta variază în funcție de talent, imagine, lipici la pacienți, răbdare, uneori chiar și de cunoștințe medicale, dar tot e undeva acolo între 1000 și 2000 de euro. Pardon?! 1000-2000 de euro? Dar nu le este rușine?! Au frecat menta vreo 6 ani prin școli pe banii părinților și acum, pentru că trag cu urechea la plămâni și se holbează în gât, să se lăfăie în lux? Și restul țării nu?! Ba mai au și tupeul să protesteze, vezi Doamne, că banii nu-i primesc în mână ci de aici plătesc asistenta, contabila, femeia de serviciu, întreținere, dotări, reparații, impozite etc. Ar face bine să înceteze. Opinia publică seamănă cu tribunalul, dar nu în totalitate, ea judecă repede și prost, dar o singură dată, nimeni nu-și mai irosește energia pentru un recurs.
Unii medici au cedat nervos devenind epave profesionale care-și fac treaba doar cât să nu le crape omul la consult, dar cei mai mulți s-au adaptat la mediu, rezistă timp îndelungat fără bani, stau retrași în cabinete împreună cu păianjenii și-și ademenesc pacienții prin orice mijloace (aici multe teatre din țară ar avea de învățat de la ei). Nicicând un bolnav nu a arătat mai atrăgător. Medicul îl încurajează, îi laudă aspectul, familia, realizările profesionale și regimul de viață, îi face puțină psihoterapie, la nevoie merge și un păhărel. Din păcate, de multe ori bolnavul ingrat își dă duhul încurcând toată contabilitatea trimestrială, așa că medicul completează cu mari rețineri certificatul de deces, asta după ce a încercat de trei ori să-l resusciteze și a implorat familia să păstreze secretul întregii afaceri, măcar până la sfârșitul lunii.
Față de colegii săi de breaslă, doctorul Vlăduțiu are norocul unui șarm deosebit care-i aduce un număr decent de pacienți, în majoritate paciente între 16 și 90 de ani. Ca produs nu tocmai strălucit al Facultății de Medicină și Farmacie Cluj-Napoca, nu se specializase din mai multe motive oficiale și doar unul confidențial, acela fiind lenea. Mulțumit de lipsa provocărilor intelectuale, acest individ își făcuse din serviciu mai mult un hobby, un prilej de a cunoaște lume, de a-și face relații și o imagine plăcută în societate. Cu salarizarea precară se împăcase de mult, ajutat de o filozofie sănătoasă de viață precum și de participarea entuziastă la jocuri nocturne de poker care în general îi dublau veniturile. Risipa însă nu era un păcat pe care să-l fi adăugat la listă, așadar cabinetul era organizat în spirit spartan, iar obezitatea asistentei nu i s-ar fi putut niciodată reproșa, el oferindu-i un salariu minim și foarte potrivit pentru o cură de slăbire.
Departe de a fi recunoscătoare, aceasta îi aruncă profesoarei de geografie o privire scârbită și binevoiește să deschidă gura:
- E liber, puteți intra.
- Dar dânșii au fost înaintea mea.
Ca de obicei, bunele intenții sunt aspru și prompt pedepsite. Curiozitatea din ochii pensionarilor s-a transformat acum în suspiciune combinată cu dușmănie. E și firesc de altfel, de-abia au venit la doctor, sala de așteptare e goală, nici un tovarăș de suferință, nici o noutate, asistenta nu le povestește nimic și acum asta îi mai și grăbește. După ce le dă rețeta ce să mai facă toată după-amiaza?
- Intrați, intrați, noi nu ne grăbim.
- (mirată) Sigur?
- Dacă v-am spus!!
Camelia, pacifistă din fire, se execută în viteză, bate la ușă, i se răspunde cu un „Da!” demn de o cerere în căsătorie, așadar pătrunde în lăcașul domnului. Doctor, bineînțeles.
De cum o vede, individul țâșnește de pe scaun cu un „Ooooo” în crescendo, numai bun pentru apariția unui tenor pe scenă, îi înșfacă mâna de femeie măritată, „ Doamna profesoară!” și țoc, direct pe verighetă, după care o privește așa de mândru de parcă el i-ar fi pus-o pe deget, de nici două secunde.
- Arătați excepțional! Nu cred că sunteți bolnavă, spuneți sincer că v-a fost dor de mine! Dar stați să vă examinez.
- Domnul doctor...
Prea târziu, o mișcare de profesionist, mâna aruncată în sus, o zvâcnire din încheietură și Camelia se trezește în plină piruetă, executată corect după datina străbună a jocului maramureșean și însoțită de un „Ce nai..!” natural ce-i drept, dar parcă nepotrivit cu coregrafia. Mai mult, talentele medicului de familie se irosesc în lipsa unui public avizat. Asistenta privește întreaga scenă din ușă, dar ochii constipați și buzele strânse a lămâie nu trădează o iubire sinceră pentru dansul popular. Mai degrabă dă impresia că și-a surprins părinții în pielea goală.
- Domnul doctor, ce-i asta?, protestează Camelia, încercând să-și recupereze mâna, echilibrul și în general, controlul asupra propriei ființe.
- Mă scuzați, of, mă scuzați! Sigur, luați un loc, v-am luat prea repede, dar așa m-am bucurat de revedere! În plus, pirueta este o metodă foarte bună, originală, de a testa calitatea reflexelor, cum stați cu echilibrul, cu urechea internă, cerebelul. Mi-a spus-o doctorul Munteanu, mare profesor de medicină în Cluj, el cică o folosește foarte des, mai ales la femei. Dar să revenim la problemă. Cu ce vă pot ajuta? Știu! O tensiune. Vă rog să vă dezbrăcați.
Camelia îl privește cu gura căscată.
- De ce?
- A, nu de tot, numai până-n talie, să pot pune tensiometrul.
Asistenta prinde momentul să-și dovedească discreția.
- Vă las singuri?
Se spune că în clipa dinaintea morții, omul își vede întreaga viață. Greu de aflat dacă este adevărat dar cu siguranță, Camelia Popa și-a văzut într-o clipă întreaga viață ce va urma dacă asistenta va ieși pe ușa cabinetului. Nici cinci minute cu Vlăduțiu și buna sa reputație în oraș va fi doar o amintire plăcută. Vorbe, zvonuri, bârfe, scandal, divorț, concediere, șomaj, Italia, droguri, prostituție...
- Vă rog să stați aici! Iar eu nu mă dezbrac de nimic, uite, pot ridica mâneca.
Dezamăgit cadrul medical îi fixează tensiometrul în liniște, apoi îi ascultă pulsul printre oftaturi.
- Of, doamna profesoară, parcă n-ați fi venit la doctor, mă jicniți de-a dreptul. Credeți că noi mai ținem cont dacă bolnavul e femeie ori bărbat, dacă are aspect plăcut, așa ca dumneavoastră, sau e o mumie ambulantă? Pentru noi nu contează! În America cum ai intrat în spital, te-au și dezbrăcat, numai la noi trebuie să ne luptăm cu pudoarea asta exagerată, o idee învechită, absolut perimată.
- Lăsați să fie învechită, mai trebuie și înaintașii onorați cu ceva.
- Ei, cum vreți, tensiunea e cam mică, 10 cu 7. Spuneți-mi care-i problema.
- Păi, domnul doctor, să vă explic. Eu nu cred că sunt bolnavă dar am un serviciu destul de obositor. Vă dați seama că nu e ușor cu copiii ăștia, sunt foarte neastâmpărați. Ieri după ce am scos la răspuns câțiva de-a cincea, mi s-a făcut rău, am amețit și am simțit că leșin. O colegă mi-a luat tensiunea, aveam 9 cu 6.
- Ați mai avut asemenea incidente?
- La școală încă nu. S-a mai întâmplat dacă stau mult în picioare și pe căldură.
- Dar v-ați enervat brusc, v-ați consumat pentru ceva?
- Cam așa. Nu vreau să vă plictisesc cu detalii, clasa nu e rea, sunt câțiva chiar foarte buni, silitori, dar este și un grup de sălbatici cu care nu pot comunica. Unul mai cu seama, Cornel Gojan, ieri mai avea puțin și arunca în mine cu cerneală. Până nu i-am dat un trei, nu s-a potolit.
- (căzut pe gânduri) Gojan, Gojan...Aaa, nu cumva maică-sa lucrează la primărie?
- S-ar putea, nu știu, până acum părinții n-au venit la școală.
- Sigur ea e. E la mine pe listă! (jucându-se distrat cu stetoscopul) Ha, ha... Gojan Alina, mare doamnă, din prea-înalta societate clujeană. (fluieră ca o bombă în picaj) Ce figură...Alinuța deci!
- Nu știu, domnul Vlăduțiu, întrebarea este dacă îmi puteți da un concediu medical, ieri a trebuit să iau un taxi și să merg acasă, am pierdut două ore și acum directoarea e foc și pară pe mine.
Ușa se deschide și o domnișoară rotunjioară și voioasă ca un pițigoi își introduce buclele blonde în cabinet.
- Ah, mă scuzați, n-am știut că aveți pe cineva.
- Imediat domnișoara Szekely. O secunduță!
Buclele se retrag smerite.
- Doamna Popa, situația este clară. Vitamine, multe vitamine, magneziu, calciu, câte un laxativ la răstimpuri și odihnă. Viața sexuală?
- Ce?
- Of, iar începem? E o întrebare strict medicală. Mă obligați să vorbesc cu familia.
"Să vezi ce ți-a zice mama!"
- Concediul, domnul doctor...
- A da, îl am aici, l-a completat asistenta acum jumătate de oră. La revedere, doamna profesoară, sănătate vă doresc, dar să nu uitați de noi! Întodeauna am spus: o vizită la doctor vă scutește de una la rude. Mult noroc...
- La revedere!
Camelia ieși aproape în fugă, cu precipitarea spărgătorilor profesioniști la auzul alarmei. În cazul ei alarma era oferită de ultimele încurajări ale doctorului de familie:
- ...și sex, mult sex! Pentru un tonus ridicat și de două ori pe...
Vacarmul străzii acoperă liniștitor recomandările medicale și mormăielile nu foarte binevoitoare ale pensionarilor din salon. Acum erau vreo șapte, dar nici unul nu dădea semne de nerăbdare. Se știe, în număr stă puterea.
Nu mai avea decât să ia un autobuz și să ajungă acasă. Oh, dulce odihnă. Mama în oraș, soțul la bere...Poate chiar își va comanda o pizza ca să nu mai gătească. Camelia zâmbea dulce în autobuz și ar fi zâmbit așa până acasă dacă un chel plin de păr pe brațe și de tatuaje nu i-ar fi zâmbit înapoi strălucind din ochi și dintr-un canin de aur.