agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-08-07 | | Mă sprijin în coada lopeții și îmi șterg sudoarea cu mâneca salopetei. Scuip praful din gură... Pietrișul de sub picioare e fierbinte și îi simt dogoarea prin tălpile de gumă a tenișilor. Un individ cu ceafa groasă mă ia la zor: „Hai, bă, nene, că ne-apucă noaptea!” Sus acolo, deasupra tuturor, stau pe mormanul de material. „N-ar fi mai ușor s-o basculeze?” îndrăznesc eu o întrebare. Ceilalți încep să râdă zgomotos, în batjocură. „Plătești tu motorina, profesore? Tu pentru ce mai iei salar? Ca să stai să te uiți?” „Se spune salariu, vită ignorantă!” aș fi strigat indignat, dacă ar fi fost unul dintre studenții mei. Dar nu era. Era doar un individ cu opt clase, „drumar” ca și mine. „Profesore, dacă mai te gândești mult, îți ard una de-ai să umbli ca iepurașul „durasel”! Bagă material!” Îmi mușc buzele încercând să mă abțin. Știam că riposta mea ar fi dat naștere unui potop de înjurături care s-ar fi rostogolit spre mine. Am preferat să tac. Am învățat înțelepciunea tăcerii în anii de detenție. În primele luni, tânăr fiind, eram plin de revoltă ce clocotea ori de câte ori vedeam nedreptățile pe care le săvârșeau gardienii, deținuților fără bani. Nu mă puteam stăpâni și de fiecare dată protestam, strigând că vreau audiență la director, că îmi vreau avocatul, că vreau să se facă dreptate. De fiecare dată mă băteau crunt. Nu gardienii. Ei nu trebuiau să se mânjească. Ceilalți deținuți. Dar nu renunțam. Din nou strigam și din nou bătaie. Mă revoltam conștient fiind că singurul rezultat va fi bătaia, dar nu mă puteam opri. Ultima dată când am mai deschis gura, gardienii nu au spus nimic. Spre după amiază, când era ora de plimbare și toți deținuții erau duși în curtea interioară, pe ușa celulei mele au intrat doi handralăi și, fără să spună o vorbă, au tăbărât pe mine. Știau cum să lovească fără să lase urme vizibile. Erau metode studiate în timp: lovituri aplicate fără grabă și fără ură, cu ajutorul unui prosop ud, ce dureau pe dinăuntru. O săptămână nu am putu să vorbesc. Atunci, în tăcerea aceea dureroasă, mi-am dat seama că de fapt nu căutam dreptatea de dragul vreunei valori morale ci, undeva în subconștientul meu, mă pedepseam pentru ceea ce făcusem. Era într-o marți după amiază de toamnă galbenă și cleioasă. Tocmai am fost demis. Ies din biroul rectorului fără să mai închid ușa. Ce rost ar mai avea? M-am suit în mașină privind tâmp volanul. Nu reușesc să-mi amintesc ce trebuie să fac. Îmi dau seama că mă doare palma în care strângem cheia cu putere. După câteva minute eram în trafic, conduceam fără să gândesc. Nu știu încotro mă îndrept. Pur și simplu merg. Mă dezmeticește claxonul strident al unui camion pe care îl observ în ultima clipă că se îndreaptă spre mine. Eram pe contrasens. Trag dreapta de volan și frânez în același timp. Mașina se rotește de câteva ori pe șosea și se oprește cu spatele în gardul de protecție. Încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Nu mă doare nimic. Cobor cu greu din mașină. Sunt încă amețit de repeziciunea cu care s-a petrecut totul. Mașina nu are decât câteva zgârieturi acolo unde gardul din tablă a atins aripa din spate. Mă uit în dreapta și în stânga și-mi dau seama că sunt pe o șoseaua secundară care iese din oraș pe care circulă de obicei mașini grele. Am avut noroc că nu era trafic. Altfel... Într-un târziu pornesc și cu toate că deviasem de la drumul obișnuit, am ajuns casă mai devreme ca de obicei. Stăteam în ușa dormitorului cu servieta într-o mână și cu pălăria în cealaltă privind buimac la cele două trupuri încolăcite cu nerușinare în patul în care deseară trebuia să mă culc. Pe marginea scaunului erau pantalonii albi ai lui Olaviu, puși la dungă. Am simțit cum o mână rece ca gheața mă strânge cu putere de ceafă și caut să mă sprijin de ceva ca să nu mă prăbușesc. Apoi totul deveni în întuneric. Câteva minute mai târziu m-am trezit în duba poliției cu mâinile încătușate, pline de sânge. Eram buimac. Un polițist striga dar nu îl auzeam. Sau îl auzeam dar nu pricepeam nimic, ca și cum ar fi vorbit o limbă nordică. Instinctiv mi-am ridicat mâinile deasupra capului ca să mă apăr. Abia atunci am observat că nu se răstea la mine ci la un individ cu o cameră de luat vederi care ținea cu disperare ușa ca să mă poată filma. La proces mi-au spus că am ucis-o pe Tamara. Olaviu era acolo ca martor principal. Auzind verdictul, am început să râd din ce în ce mai tare. Aproape că mă sufocam. Judecătoarea bătea din ciocanul ăla ridicol de lemn, strigând să fac liniște. Dar nu puteam. Nu mai puteam. Auzi, Olaviu! Marele Olaviu! Râdeam cu furie amară țintuindu-l cu privirea și în momentul în care gardienii mă cărau de subsuori afară, râsul meu spasmodic s-a transformat în plâns disperat. Apoi lucrurile s-au precipitat, am fost condamnat și am ajuns în pușcărie. Dar, cu adevărat nu îmi aminteam ce am făcut. Singurul lucru cert era că simțeam vinovăția apăsându-mi ceafa ca un jug pe care l-am purtat și după ce am fost eliberat. Astăzi e la fel. Uneori, fantoma timpului trecut dispare pentru o clipă și mă las cuprins de o euforie încărcată de promisiuni, aidoma sentimentului de atotputernicie pe care îl aveam când, tânăr fiind, mușcam din dimineața proaspătă de vară ca dintr-o felie de pâine aurie cu unt și gem de căpșuni. Dar beția asta nu durează decât până la prima înghițitură de cafea. Licoarea negricioasă și amară își desface aromele exotice pe cerul gurii trezindu-mi amintiri îngropate, uitate în cutele nămolite de timp ale sufletului meu. Frânturi de discuții, gesturi aproape imperceptibile, zgomot familiar de uși închise, mirosul de petrosin al parchetului proaspăt frecat din living. Apoi, aceste amintiri izvorau involuntar unele din altele. Gesturi pe care le făceam zilnic. „Mănânci ceva, dragă?” „Nu, mă grăbesc... Iau ceva pe drum.” „Ia-ți mai bine un măr. Nu mai mânca toate prostiile de pe la chioșcuri!” „Da...Un măr...” Mănunchiul de chei ce zăngănea asurzitor pe scara blocului atunci când încuiam ușa dimineață, la plecare. Privirea pe care o aruncam fugar spre ferestrele apartamentului în timp ce descuiam portiera mașinii. Zâmbetul Tamarei cu care mă urmărea dincolo de perdea. Șirul de mii de fotograme ce-mi veneau instantaneu în minte se sfârșea brusc în după amiaza aceea de toamnă. Totul devenea negru și rece. Nu-mi aminteam decât mirosul metalic al sângelui. *** „Toarn-o că nu mai terminăm!” strigă Bercea, șeful echipei. Motorul camionului se ambală și bena opintindu-se, începu să se ridice. Muntele de pietriș porni la vale cu tot cu mine în vârf. M-am dezechilibrat și chiar în momentul în care era să cad, cu o mișcare prea elastică pentru oasele mele îmbătrânite, am sărit peste margine pe asfaltul proaspăt turnat care te agăța cu mâini nevăzute de tălpile încălțărilor. Din nou, râsete golănești. Am apucat lopata de coadă ca pe un paloș, cu intenția să zdrobesc capul primului ieșit în cale dar în fața mea a apărut de nicăieri Dom^ Nae, inginer, un bătrânel fără vârstă dar mereu voios și proaspăt, ca personajele din reclamele la medicamente pentru prostată, veșnic cu zâmbetul pe buze, cu vorbă mereu împăciuitoare. „Haideți, măi băieți, haideți să terminăm odată. Zău așa, sunteți oameni în toată firea.” Îmi prinse lopata privindu-mă în ochi și îmi șopti surâzând cu ochii închiși ca și cum mi-ar descoperi o mare taină: „Nu vrei să faci asta!” *** Scociorăsc pe fundul cutiei de tablă ultimele boabe de fasole cu cârnați din conservă, pe care le arunc în tigaia afumată de pe aragazul mini cu două ochiuri. Mâncarea începu să sfârâie și să miroasă promițător. Sting chiștocul de țigară în capacul de borcan de pe masă și încep să amestec în tigaie. Nările mi se umplură cu o mireasmă aproape familiară a mâncării gătite în casă. Asta fusese demult, pe când Tamara mai obișnuia să gătească cina. Mestec încet și îndelung, așa cum făceam la pușcărie. Mâncarea puțină și proastă mă învățase că trebuie să mestec rar și îndelung pentru ca să mă pot sătura și pentru ca limba mea iritată de varza mult prea sărată, să se poată obișnui cu gustul infect de lături ce se numea hrană. Mâncam, și lacrimile îmi curgeau șiroi pe obraz, ca în versul ăla infantil al lui Labiș. Timpul curge pe lângă mine, fără să vadă că îi fac semne disperate, prins în rutina zilnică: aceeași cafea acră dimineață la cinci, același autobuz ticsit cu țesătoare transpirate și guralive ce mergeau la schimbul unu, aceleași brute cu care trebuia să petrec aproape zece ore pe zi printre glume mitocănești și înjurături șfichiuitoare, aceeași bere răsuflată și amară, aceleași zvârcoliri noaptea în patul meu studio ale cărui arcuri îmi intrau între coaste chicotind înfundat. Toate astea se repetau ciclic, aducându-mi rațiunea într-o stare de comă. Îmi urăsc viața dar nu pot face nimic ca s-o schimb. Nu știu ce aș putea face și nici nu mai am putere. Intru în baie. Îmi văd chipul în oglindă și îmi vine să-mi dau palme. Arunc doi pumni de apă rece pe obrajii aspri și nebărbieriți de câteva zile, îmi trec cu mâinile ude prin părul sur și plec, fără să mă mai privesc, așa cum pleci fără să întorci capul după ce părăsești pe cineva. Simt că nu-mi mă mai pot suporta. Mi-aș jupui sufletul de pe mine, dacă aș putea... Am avut idei mari, aspirații înalte, m-am avântat în muncă cu un curaj pe care acum, îl socotesc de-a dreptul prostesc. Am vrut să răstorn lumea cu roțile în sus, mi-am dezgolit pieptul în fața tancurilor, aveam carismă, mulțimea încremenea când vorbeam. Rosteam cuvintele cu tot atâta pasiune cu care doi îndrăgostiți își șoptesc la ureche. Alteori eram atât de învolburat încât la final auditoriul nu rezista să se ridice în picioare și să aplaude minute în șir. Dacă stau să mă gândesc, chiar aș fi putu să schimb ceva, să contez... Pierdeam nopțile lucrând la traduceri le unor scrieri de a căror versiune nu eram mulțumit. Nu puteam preda studenților mei banalități. Voiam să înțeleagă că, dincolo de cuvinte există mult mai mult, voiam să descopere cele mai tainice sensuri și să-și lase sufletul să vibreze la acestea. Voiam să-i scot din letargia ce îi infecta imediat ce intrau în adolescență. Voiam să înțeleagă că viața e ca un măr aproape copt, dulce-acrișor, zemos și parfumat din care trebuie să muști cu curaj, privind șarpele în ochi. Le vorbeam despre dragoste, despre vibrație, despre fiorul acela unic în clipa când el și ea își ating timid degetele pentru prima dată, pentru ca apoi, învăluiți de beția fiorului acela electric, trupurile lor să se dorească din ce în ce mai puternic, despre tăcerile care fac ca timpul să încremenească și atât de pline de sens, despre primul sărut care pe îl ții minte până la sfârșitul vieții... Voiam ca acești tineri ai zilelor noastre ale căror suflete sunt sfâșiate necontenit de toate nimicurile colorate, strălucitoare și zgomotoase care îi amețesc, să nu piardă aceste lucruri, să le adune, să le savureze, să-și hrănească spiritul cu ele, pentru ca mai târziu, când viața devine aspră, nedreaptă, desfrânată, hoașcă fardată strident, urâtă și fără dinții din față, mirosind a jeg, atunci să aibă unde să se refugieze, să-și construiască o insulă de liniște, unde strigătele amuțesc, unde durerea dispare, unde rănile se vindecă și sufletul își regăsește pacea. Să găsească o oază cu fântâni cu apă proaspătă care să le răcorească inima arsă de sete în nesfârșitul lor pelerinaj prin pustiul lumii acesteia. Despre acestea și multe alte lucruri le vorbeam. Priveam în sală și-i vedeam în transă. Eu însumi intram într-un fel de transă, o transă care era risipită de sunetul strident al ceasului. Mă cheamă rectorul în birou dânsului, se așează pe scaunul lui de lemn masiv, îmi face semn să iau loc, îmi oferă un pahar cu apă, refuz și, scoțându-și ochelarii cu rame cenușii de plastic, mă privește lung cu niște ochi tulburi ca de pește mort. Fața îmbătrânită și ridată de prea mult tutun rămâne imobilă pentru o un minut, doar gușa pelicănească îi tremură ușor, ca și cum acolo ar mesteca gânduri. Ridic sprâncene întrebător cu toate că știam că tăcerea asta prelungă nu prevestește nimic bun. „Domnule profesor, sincer, eu îți apreciez entuziasmul acesta de tânăr profesor. Întrucâtva, îmi amintești de mine, pe când aveam vârsta dumitale: la fel de inconștient, visător, idealist. Dar viața m-a învățat un lucru pe care sigur îl vei învăța și dumneata: nu folosește nimănui să umbli după potcoave de cai morți. Studenților nu au nevoie de povești. Sau cel puțin aici, în instituția noastră, ei trebuie să fie hrăniți cu argumente științifice și nu cu utopii, cu iluzii, cu castele de nisip.” Mă eschivez: „Cu tot respectul, eu le vorbesc despre adevăr. Acel adevăr care ne definește ca oameni.” „Ce este adevărul?” „Adevărul este dragostea, frumosul, binele...” „Visezi, domnul meu, sigurul adevăr este moartea. Restul sunt doar umbre, bâiguieli, iluzii.” „Dați-mi voie să vă contrazic: moartea nu e finalul. Viața e prea scurtă și prea firavă ca să se termine odată cu moartea. Cred că moartea nu e decât o punct și virgulă.” ”Prostii, suntem oameni de știință... Măsurăm, analizăm, tragem concluzii. E chiar de prost gust să crezi în superstiții.” „Eu cred în dragoste!” „Bine, se resemnă rectorul obosit, ești liber să crezi în ce vrei, dar la cursuri te rog să-ți păstrezi considerațiile personale pentru dumneata. Nu vreau agitație... Și așa situația e complicată. Te rog, nu tulbura apele mai tare. Altfel, vom fi nevoiți să luăm măsuri...” Am ieșit descumpănit. Dragostea... Pe Tamara o cunoscusem întâmplător, pe stradă ca într-o scenă de film prost, când am ajutat-o să-și strângă legumele împrăștiate pe jos, după ce se ciocnise cu un trecător. Încerca să-și ascundă jena cu un zâmbet nervos și cu mâna tremurândă îndesa în punga de hârtie tomatele și cartofii. Lucrurile au urmat de la sine: întâlniri, plimbări, cinema, cină cu lumânări, inel, părinții ei, părinții mei, listă de invitați, restaurant, meniu, decorații, rochie de mireasă, domnișoare de oare, petrecere, pupături, urări, casă de piatră, voiaj de nuntă și gata. După vreo doi ani, totul era atât de banal, încât avem impresia că locuim împreună de o viață. O învățasem pe de rost. Știam că nu suportă zgomotul de uși trântite, mirosul de țelină, surprizele de orice fel, să intru încălțat prin casă, franjurii covorului, deranjați și multe alte lucruri. Le știam pe dinafară. Știam că-i plac merele fără coajă, parfumul Cinema de la Yves Saint Laurent, plimbările lungi prin parc. Îi plăcea să se laude cunoștințelor noastre cu mine, cât de intelectual sunt, cât de mult timp petrec studiind, închis în biroul meu, cât de bine cunosc greaca veche, cât de mult mă admiră studenții mei și, uneori, simțeam în glasul ei o undă de gelozie când pomenea de studentele care, credea ea, erau îndrăgostite de mine. Vorbea despre mine ca despre brățara ei cu diamante. Acum văd că asta și eram: o brățară cu diamante pe care o flutura cu ostentație când era în societate și pe care o arunca cât colo, într-o casetă ieftină de bijuterii, seara, în dormitor. Eram agățat de brațul ei, ceea ce îi dădea libertatea să renunțe la mine în clipa în care nu-i mai eram de folos, așa cum închizi o umbrelă atunci când ploaia încetează. Cu toate astea, știu că mă iubește, că n-ar putea concepe viața fără mine. Că nu s-ar putea lipsi de mine. Într-un moment involuntar de sinceritate îmi mărturisi că visase dintotdeauna să se mărite cu un intelectual, cu un om care are perspective, care tinde să se ridice peste mediocritatea omului obișnuit, care se mulțumește cu banalități comode: casă, mașină, o slujbă bună. Avea pentru mine gânduri mari: să ajung un mare profesor, un distins conferențiar, să-mi fac legături în lumea politică pentru a putea accede mai sus. O priveam uimit, de parcă îmi vorbea despre altcineva. „Visezi, draga mea. Știi doar că n-aș schimba cu nimic biblioteca și manuscrisele mele vechi.” „Da... se revoltă ea, asta ai să rămâi toată viața: un șoarece de bibliotecă, un laș care refuză lupta. Nimic nu pică din cer, trebuie să lupți, să lași prostiile astea, să ieși în lume, între oameni, să fii cunoscut! Asta am crezut că vei face, când te-am luat de bărbat! Uită-te la Olaviu: ambițios, un om care obține mereu ceea ce vrea. Știe să ia viața de guler și să dea cu ea de pământ... Și-apoi, crezi c-o să stau toată viața în apartamentul ăsta nenorocit? M-am sufoc aici, strigă ea izbucnind în plâns, înțelegi? Mă sufoc!” Da, asta oglindea cel mai bine situația noastră: fusesem luat de bărbat. În clipele de tandrețe îmi șoptește că-i sunt necesar, că fără mine s-ar simți urâtă, bătrână, banală, cu nimic mai mult decât prietenele ei de cafea a căror conversație se învârtea mereu în jurul ultimelor tendințe de modă sau cine știe ce scandaluri mondene. Se ridica deasupra lor pășind pe mine ca pe o treaptă. Apoi, după ce terminam, se întorcea oftând ușor și adormea imediat, ținând o mână peste mine, într-un gest inconștient de posesie. Eram al ei. Cu cât mai mult deveneam al ei, cu atât mai mult eram mai puțin al meu. Gândeam cu gândurile ei, vorbeam cu vorbele ei, simțeam cu simțurile ei. Ceea ce doream, ce gândeam, ce visam eu, nu conta. Erau „prostii”. „Mănâncă ceva înainte de plecare!” Nu-mi trebuie. Nu-mi mai trebuie. „Nu mai am timp... Iau eu ceva pe drum.” „Iar mănânci toate prostiile și te plângi de arsuri.” N-am să mă mai plâng. ”O am grijă!” Zi calmă, monotonă fără nimic deosebit. Aceleași cursuri, aceleași fețe plictisite, aceleași străzi, aceleași magazine, aceeași înserare prăfuită care nu se grăbește să acopere orașul. „Ai ajuns?” O aud după ce intru pe ușă, de parcă nu era evident că da, am ajuns! „Da.” O privesc din tocul ușii cum stă tolănită în fotoliu și citește. În lumina palidă a veiozei, părea severă, concentrată asupra lecturii, ca și cum nimic din jur nu mai conta. Era frumoasă. Mă fascinase gura ei perfect arcuită, privirea ei tainic-tristă... Mă fascinase misterul care o învăluia și pe care, prea târziu l-am înțeles cu adevărat. Eram ca un fluture de noapte în jurul lămpii. Acum, după atâția ani, simțeam cum dragostea se diluase, se pierduse pe drum, puțin câte puțin, așa cum, bob cu bob, se risipește grâul dintr-un sac spart dus pe spate de un asin cu mersul legănat. După o bucată de drum îți dai seama că nu mai ai nimic deși, dacă privești înapoi, nu știi exact unde și cum s-a pierdut totul. Își ridică privirea peste ochelarii fini cu ramă aurie, mă privește întrebător. Îi fac semn din cap că poate să citească mai departe și plec spre bucătăria de unde venea o mireasmă plăcută de mâncare gătită. Mănânc încet, obosit, parcurgând neatent titlurile ziarului rezemat de bolul cu salată. Ceasul de pe frigider ticăie metalic și enervant. Îmi torn un pahar de vin. Îl dau jumătate pe gât. Tic, tac, tic, tac! Mă ridic calm, deschid fereastra și cu o mișcare scurtă arunc ceasul. Închid fereastra, termin vinul din pahar și plec la culcare. Tamara e deja în pat. Citește. Din nou, lumina cade într-un fel aparte pe obrazul ei sever. „Noapte bună.” După câteva ceasuri tresar și, nădușit, mă ridic în capul oaselor: același coșmar care îmi chinuie nopțile de ceva vreme. Sunt variațiuni pe aceeași temă: trenul pierdut. Se face că alerg în gară după trenul care pornește și când reușesc să urc, îmi dau seama că nu merge în direcția bună, sau mi-am pierdut bagajele. Uneori nu reușesc să-l mai prind și strig, strig din toate puterile, dar nici un sunet nu-mi iese din gâtlej. Alteori sunt deja pe scara trenului ce pleacă din gară și văd un ins care aleargă disperat să prindă ultima treaptă. Îi întind mâna să-l ajut și-mi dau seama cu groază că sunt eu. Un eu desfigurat de efort, îngrozit că rămâne acolo, singur, pe peron. Mă văd fugind, așa în urma trenului, cu valiza veche de carton, și mă cuprinde o milă atât de adâncă încât mă așez pe podea și izbucnesc în hohote neostoite de plâns. Și astfel, în fiecare noapte mă trezesc uneori gemând, alteori strigând, dar de fiecare dată la ora două și un sfert. O privesc pe Tamara cum doarme, respirând regulat, cu gura ușor întredeschisă. Întind mâna să-i ating gâtul, dar palma mi se oprește la câțiva milimetri de pielea ei albă. Ar fi de ajuns o strânsoare. Atât... Mă aplec ușor să-i simt parfumul. Tamara doarme și nu știe nimic. Mă ridic, ies pe terasă și-mi aprind o țigară. Privesc îndelung orașul mort, mirosind a ploaie. Gura mi se umple de gustul acru al fumului de țigară. Scuip și arunc chiștocul. Țigările astea or să mă ucidă, într-o zi... *** Azi nu mă mai duc la muncă. M-am săturat de praf, de rânjetele lui „ceafă de porc”, de mirosul de asfalt încins. Ies din casă și pornesc spre centru, așa cum făceam de obicei duminica, mergând fără vreun scop anume. Doar mergeam, privind lumea din jurul meu: oamenii, mașinile clădirile. Soarele arde, dar, din când în când se ascunde după câte un nor răzleț. Merg agale spre nicăieri, oameni grăbiți, preocupați, cu ochii mijiți de lumina amiezii fierbinți. În mulțime mi se pare că zăresc o figură cunoscută. L-am recunoscut pe Olaviu după mersul lui țanțoș cu privirea îndreptată undeva deasupra tuturor. De fapt așa se și considera: undeva, deasupra tuturor. Chiar și acum, după douăzeci de ani mai purta pe chipul osos, cu pielea bine întinsă, acel surâs de om satisfăcut și arogant, căruia i-au iești toate în viață tocmai așa cum aștepta. Era îmbrăcat într-un bej prea deschis pentru vârsta lui, cu o cămașă cu mâneci scurte, cu tot felul de nasturi și buzunărașe, având înfășurată pe încheietura mâinii curelușa borsetei negre de piele. Cu toate că trecuseră atâția ani, asta nu îl afectase prea mult. Știuse, parcă, să se sustragă degradării inevitabile pe care o produce timpul. Obrajii lui rozalii, cu piele strălucitoare ar fi sugerat o viață bună, lipsită de griji dacă, sub ochii de un cenușiu spălăcit, nu atârnau două cearcăne umflate și vineții. Ceea ce mi-a sărit în ochi din primul moment era părul rar și cârlionțat, care, deși vopsit în negru, nu reușea să ascundă chelia asudată. Această apariție neașteptată mă făcu să încremenesc pentru o clipă. Îl priveam cum se apropie cu pieptul bombat, cu ochii întredeschiși. Pumnii mi s-au strâns într-un spasm dureros, cuțitul pe care mi-l înfipsese acum douăzeci de ani în inimă și de care aproape că uitasem, acum, încet-încet începe să se învârtă, să-mi rupă cicatricile care încep să doară și să sângereze abundent. Mă înec, mă sufoc. Olaviu trece nepăsător atât de aproape de mine, încât pot să-i simt parfumul scump, împroșcat din belșug, de dimineață. Își coboară privirea pentru o clipă, privește prin mine și își continuă mersul ca și cum nici nu aș fi fost acolo. Asta a fost prea mult. „Hei!” Olaviu se oprește, întoarce capul încet ca și cum mi-ar fi făcut o mare favoare și îmi face semn cu mâna. „Care-i treaba?” Îl privesc drept în ochi preț de câteva secunde care au fost destul de lungi pentru ca sufletul meu să zămislească embrionul răzbunării. Un fetus hidos care alăptat cu ura atâtor ani de chin, de gânduri negre, de solitudine, se va transforma încet-încet, într-un monstru. Ah, cum aș fi vrut să-l apuc de gulerul scrobit și să dau cu el de pământ, acolo, în mijlocul străzii! Să mă implore, să se smiorcăie ca o muiere, să se pună în genunchi în fața mea. I-aș fi cărat pumni în figură până s-ar fi umplut de sânge. L-aș fi călcat în picioare ca pe un câine, până când sângele i s-ar amesteca cu praful drumului. Dar, fără să bănuiască felul în care îl pedepseam în mintea mea, Olaviu mă privește suspicios, un pic încruntat și, băgând de seamă hainele mele jerpelite și fața nebărbierită de câteva zile, duce mâna spre buzunar și-mi întinde o bancnotă. Îmi mușc buzele de furie dar reușesc să mă stăpânesc. De bună seamă că nu m-a recunoscut. L-am privit în ochi și nici un mușchi n-a tresărit pe fața lui. Ori se prefăcea foarte bine, ori chiar nu m-a recunoscut. Oricum ar fi asta era în favoarea mea și nu aveam să irosesc acest avantaj. „Nu știți încotro e universitatea?” îl întreb candid, lăsându-l cu mâna întinsă. Vizibil jenat de situația ridicolă în care credea că se pusese, mototoli în pumn cei cinci euro pe care voia să mi-i dea și gesticulând larg începu să-mi explice cu o exagerată amabilitate, pe unde s-o iau. Îmi ridic o pălărie invizibilă în semn de salut și pornesc în direcția opusă. Îl aud că mormăie ceva în urma mea, dar nu mă mai interesa. Cu siguranță nu m-a recunoscut, dar avea s-o facă din plin, nu peste mult timp. *** După câțiva pași îmi încolți în minte un gând. Mă întorsei brusc și reperându-l în mulțime am început să-l urmăresc. După câteva sute de metri făcu brusc la dreapta, intrând pe o străduță, între niște blocuri cenușii, identice. L-am urmărit prudent și la un moment dat intră pe o alee, la scara unui bloc de patru etaje, ce avea o grădină stufoasă în fața, acoperită de umbra bogată a unor salcâmi bătrâni. Era tipul acela de bloc în care stau pensionari ce nu vor să fie deranjați din tihna lor, cu ghivece enorme de flori pe scara blocului, cu mocheta dungată, meticulos măturată, cu papuci de casă la ușile apartamentelor, cu casa scării mirosind a proaspăt spălat, cu perdeluțe la ferestrele holului. Olaviu, cu pas elastic urcă treptele câte două, salutând mieros o bătrână care stătea la etajul doi sprijinită pe o pernuță, privind trecătorii: „Săru-mâna, doamna Coca! Ce bine arătați astăzi!” Bătrâna boită grosier pe ochi și pe buze, îi rânji flatată de atenție ce i se acordase, plescăind din proteza dentară și îi flutură grăbit din mână. După ce îi lăsai timp să fiu sigur că a urcat la etaj, intru în scara blocului simțind în creștetul capului privirea ascuțită a baborniței de la fereastră. Cu grijă privesc în sus și undeva, la etajul doi aud o ușă deschizându-se și o voce din prag: „Ai ajuns?” Am tresărit curentat de inflexiunea atât de familiară a vocii. Fără să-mi dau seama am luat-o la fugă trântind ușa blocului în urma mea și nu m-am oprit decât atunci când am simțit că mă prăbușesc. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate