"În numele iubirii" este titlul atrăgător al unui volum de poezii, care a intrat în căsuța mea poștală atât de neașteptat, atât de surprinzător și, în același timp, atât de plăcut, încât nici acum, după trei zile de când mă întovărășește și-mi surâde de pe masa de lucru, prin versuri și grafică de excepție, nu m-au părăsit emoțiile. Pot spune că autorul îmi este necunoscut. Nu l-am văzut vreodată și nici nu am dialogat în spațiul virtual deși, recunosc, i-am citit parte din versuri și am comentat câteva poezii ori mi-am exprimat aprecierea, dar sporadic, destul de rar, chiar dacă am citit mai multe creații decât am lăsat să se înțeleagă. Este unul dintre motivele pentru care, în ceea ce voi scrie aici, nu garantez că voi fi în totală consonanță cu domnia-sa, poate, însă am încercat să conturez profilul autorului Marin BUNGET, așa cum l-am intuit citindu-i poeziile. Scriu aceste rânduri ca reacție la gestul său, acela de a-mi trimite această carte, gest care m-a impresionat profund și așa înțeleg eu să-i aduc mulțumire pentru dar.
Acest om, autor de versuri curate, izvorâte dintr-o conștiință la fel de curată, este un maestru în arta îmblânzirii cuvântului pentru că, sub pana-i măiastră, ele, cuvintele, mângâie, alină, smulg zâmbete șăgalnice, dar și acuză atunci când autorul dorește să scoată în evidență tarele unei societăți în derivă. Așadar, citindu-i versurile, nu pot să-i dau dreptate când spune: ,,Nu sunt nici scriitor și nici poet, sunt doar un om al cărui suflet simte nevoia să râdă sau să plângă... și cum altfel l-ați putea auzi, dacă nu ar face-o cu ajutorul cuvântului!?"
Ba da, domnule Marin Bunget! Cu ajutorului cuvântului bine strunit reușești nu numai să te exprimi de o manieră deosebită dar, prin felul cum faci asta, declanșezi emoții estetice, sufletești, puternice. Ești modest, domnule, mult prea modest în a te autoaprecia căci valoarea nu o dă neapărat apartenența la o dinastie de poeți, literați, ci filonul interior în care mustește dragostea de cuvânt. Așadar, încearcă să renunți la ideea enunțată atât de frumos:
„Nu-mi căutați în timpuri rădăcini
Și nici vreun rang să-mi așezați povară,
Căci nu-mi cunosc nici rude, nici vecini,
Eu m-am născut aici a doua oară.”
(Autobiografie)
Ei bine, declar public, îmi place versul tău!
Ce poate fi mai frumos, dragă prietene, decât să găsești într-o zi în cutia poștală un plic pe care să-l deschizi curios și să găsești o comoară? Da, o comoară, pentru că, iată, nu mi-am imaginat că cineva, din depărtare, cineva cu care n-am comunicat în mod curent, mi-a acordat parte din comoara sufletului său... Asta ai făcut tu pentru mine, prietene! Din comoara sufletului tău, tu ai împărțit cu mine și mi-ai oferit cuvântul care zidește, astfel încât casa sufletului meu să devină mai bogată și mai luminoasă. Este firesc ca, în aceste condiții, din preaplinul meu de mulțumire, să dau și altor prieteni, cititori ai mei și ai tăi, pentru că așa este drept să gândesc și numai așa simt că trebuie să fac pentru a fi pe placul Domnului dacă asta este voia Sa.
Ca atare, voi trece în revistă câteva gânduri ce străbat versurile tale, povestind pentru tine despre propria-ți simțire, din care încerc să iau câte puțin pentru a dărui cititorului, fără să uit că lumea trebuie să știe că tu pui iubirea înaintea tuturor sentimentelor, că tu ești cel care spune deschis și convingător, „Nu căutați iubirea prea departe”!
„Am cunoscut iubirea când nu știam s-o strig,
În mâna sfânt-a mamei ce mă-nvelea de frig.
În ochi-i plini de lacrimi, în grijile-i tăcute,
Când sufletu-mi de înger știa să o asculte.
……………………………………………
Câtă iubire, Doamne, ai pus pe lângă noi!
Dar orbi cum suntem azi și-n suflete prea goi,
Împovărați de griji, sau gând de-navuțire,
Nu ne mai pasă, Doamne…, călcăm peste iubire.”

Adevărat, versurile poetului Marin Bunget - pentru că poet este prin cuvintele armonios așezate-n stihuri pline de armonie stilistică și bogate-n metafore ce nasc, fără să vrei, câte o melodie duioasă aproape fiecărei poezii - aduc în prim plan iubirea, dar nu orice iubire, așa cum este receptată în zilele noastre de mulțime de oameni care, din nefericire, au alte priorități, ci o iubire curată, împărtășită, care se răsfrânge asupra oamenilor și asupra lucrurilor care ne înconjoară:
„Nu faceți iubirea
Plăcere de nuri,
De care uitați mai apoi,
Iubirea trăiește
Prin harul divin.
Iubirea e suflet în doi”
………………………
E liniștea serii
Și hrana de zi,
E simțul tăcerii din noi.
E frate și soră,
Părinți și copii.
Iubirea e suflet în doi.”
(Iubirea e suflet în doi)
În susținerea afirmației de mai sus autorul volumului În numele iubirii clarifică sensul, adâncimea, întinderea acestui sentiment major pe care tot omul ar trebui să-l prețuiască în toată viața sa:
„Vorbim despre iubire în aste vremuri care
I-au dat iubirii nume de ură și uitare.
Mai sunt puțini cei care, vorbind despre iubire,
Îi înțeleg menirea și-o poartă în simțire.
……………………………………………..
Iubirea nu înseamnă doar ceasu’-acel-al nopții,
Poți să-ți iubești copiii, părinții și nepoții;
Poți să iubești un câine, o floare sau, știu eu,
Poți să găsești iubire, iubind pe Dumnezeu.”
(Vorbim despre iubire)

Cunoaștem cu toții din proprie experiență ori, cel puțin, am auzit de la înaintașii noștri, că iubirea nu presupune doar fericire. Sunt momente de căutări și descoperiri, sunt clipe de tensiune, este traiul de zi cu zi destul de greu de organizat și de asigurat, sunt invidii și vorbe grele, sunt multe pe umerii noștri și nu știm întotdeauna să ne protejăm iubirea. Pot fi deziluzii izvorâte din multe cauze, inclusiv din lipsă de comunicare, din tare caracteriale, din dorință de îmbogățire, din cauze sociale de tot felul și din multe alte motive, dar se poate descoperi oricând o cale de împăcare, un făgaș pe care iubirea să dăinuie fără întrerupere. Poetul ne propune mai multe posibilități, printre care și această manifestare pe care, presupun, a încercat-o chiar el:
„Ascuns în taina sacră-a unui plâns
Încerc tristețea gândului s-alung,
De câte ori cuvintele n-ajung,
O lacrimă e singurul răspuns.”
(De câte ori cuvintele n-ajung)
Din nefericire, există o altă cauză pe care nu o putem elimina. Este peste puterile noastre. Este mai presus de noi. Poetul se resemnează și găsește forța de a supraviețui:
„Am să te-aștept în capătul de seară,
C-așa e scris destinul pentru noi,
Din toamnă să ne facem primăvară,
Cu flori, cu nopți cu lună și cu ploi.”
(Te voi găsi pe drumuri din poeme)
Este extrem de dureros momentul despărțirii finale, definitive, care nu este dorită și nu poate fi prevăzută de nimeni, pentru că ea nu ține seamă de legile omenești. Numai cine nu a avut o așa experiență amară nu poate înțelege. Dar viața trebuie să-și urmeze cursul și poetul, stăpânit de cuvânt, se poate exprima și în această situație limită:
„Tu ai plecat,dar ești aici cu mine,
Să-ndeplinim destinului cuvânt…
În rostul scris al legilor divine
Nu poți desprinde cerul de pământ.”
(Am plâns aceeași lacrimă amândoi)
Atâta doar că rămâne un gol imens, undeva, în suflet ori în inimă, pe care nu avem forța să-l eliminăm prin altă iubire ce ni s-ar părea a fi de prisos. Nicio altă iubire nu poate înlocui iubirea adevărată, cea prin care ne-am manifestat, am crescut și prin care am dat viață altor făpturi pe care le-am învățat să iubească la fel de curat. Se naște o întrebare la care nu știm a răspunde, care punctează un moment de răscruce în viața noastră. Oscilăm, ne împotmolim, ne abandonăm…
„Cum să iubesc, când tot ce-i dat de drept iubirii
De mine e străin…? E în lumea amintirii…
Și timpu-n zborul lui ușor s-a strecurat,
Din tainele iubirii nimic nu mi-a lăsat.
……………………………………….
De patima iubirii n-am învățat să plâng.
Am învățat doar… simplu, în brațe să te strâng
Și să te pun în suflet, că ești un suflet bun.
Dar nici măcar atât nu știu cum pot să-ți spun.
(Cum să iubesc?)

Sunt clipe de viață în care fiecare dintre noi, muritori de rând, în lipsa altei alinări, apelăm la cea care ne-a dat viață, fie ea aproape sau departe de noi ori trecută în neființă. Din nefericire, adeseori, ne-o amintim doar la nevoi, iar omul Marin Bunget nu face excepție, chiar dacă a rămas orfan la câțiva anișori (a se citi: http://confluente.ro/Manuscris--Amintiri/Sunt_vinovat_doar_pentru_primavara_marin_bunget_1337661492.html).
De alfel, poetul are forța de a se exprima la fel de curat ca în toate poeziile sale:
„La tine, mamă, mă gândesc mereu
De câte ori durerile m-apasă.
În clipe de tristețe și la greu
Trimit un gând la tine, către casă.
…………………………………..
La tine, mamă…, doruri de se frâng,
Tu știi să le acoperi cu tăcerea.
La tine, mamă, gândurile plâng,
Dar numai tu le-mpărtășești durerea”
(La tine, mamă)
Pe de altă parte, autorul se dovedește a fi un om integru, un fiu iubitor și cu respect total față de cea care i-a dat viață, un creștin adevărat, în ciuda puținilor ani în care, de fapt, nici chipul ei nu i se putea întipări în memorie. El se simte vinovat, oarecum, că nu a cunoscut-o, că nu s-a bucurat de „dulceața sărutului pe frunte” și nici de „o palmă a mustrării ce crește unde-atinge” și vine, la fel de curat ca în toate poeziile sale, să-și ceară iertare.
„Am scris despre iubire și mi-am cântat durerea,
De gânduri și de flori, de cerul plin cu stele.
Am stins în versuri vântul, cântându-i adierea.
M-am strecurat în vise și m-am plimbat prin ele.

Am scris de fericirea ce dăinuie Shambala,
Dar despre tine, mamă, a scrie n-am știut.
Îmi iartă neputința și-mi iartă și greșeala…
Mai port și-acum durerea că nu te-am cunoscut.”
(Mă iartă, mamă!)

Poetul știe să se dedice iubirii, iubește cu tot sufletul și lasă cuvântul să zburde, să ducă ecoul dragostei departe, să-nconjoare lumea, să afle tot omul că iubirea poate aduce fericirea, fie că este vorba de mamă, de soție, de soră, de iubită, dar poate și dezamăgi, poate întrista, poate răni și poate pustii sufletul când ființa iubită încetează să mai existe. Cu toate acestea, el poate rămâne fidel și avertizează că „neiubirea doare”, că, pentru oricare om lovit de năpastă, „secundele atârnă ca un chin”. Poate, tocmai de aceea, oferă o șansă înspre salvarea sentimentului și a sufletului îndurerat. Îndeamnă la resemnare, la o anumită formă de așteptare ce reînvie speranța ori oferă certitudinea că iubirea nu s-a frânt, că iubirea nu moare:
„Tu ai plecat în lumea fericirii,
Eu am rămas în urma ta puțin,
Să prind în lacăt porțile iubirii…
Știu că m-aștepți și știi că am să vin.”
(Plâng ochii-mi grei de-atâta așteptare)
Pe de altă parte, trecând iubirea în alt plan și folosind variate mijloace stilistice, poetul încurajează dreptul la viață:
„Să nu-mi luați roua dimineții
Și nici sclipirea ei de soare.
Eu m-am născut simbolul vieții
Și lacrima mângâietoare.”
……………………………..
Și n-am lăsat nemângâiată
Privire-n dor rătăcitoare,
Nici inima îndurerată.
Să nu-mi luați dreptul meu de floare.”
(Să nu-mi luați dreptul meu de floare)
Iar dacă nu a fost înțeles pe deplin, revine cu îndemnul direct și explicit la viață și iubire:” Vezi firul de iarbă/ Cum sparge pământul/ Și frunza de tei/ Cum o leagănă vântul. Ascultă izvorul/ Cum curge în râu,/ Iubirea de prunc…/ Și mirosul de grâu./ Te pierde prin ele/ Și mergi mai departe./ Nu pune la viață/ Ideea de moarte. (Trăiește, iubește și iartă)…, iar pentru cel care nu a înțeles sensul ori esența iubirii, în aceeași poezie, autorul le exprimă cât se poate de explicit: „Iubește,/ Iubește pământul/ Și cerul și marea./ Iubește cuvântul/
C-ascunde uitarea./ Iubește și-arată/ Că poți să iubești…/ Și-mparte iubire/ De vrei să primești./ Iubește și ura,/ Iubește-o de poți/ Și-ascunde-o în tine/ Că ură au toți.”
Suflet de poet, bun creștin, om cu sentimente curate, atașat familiei și prietenilor cu tot sufletul și total dezinteresat, Marin Bunget nu rămâne indiferent la viața societății al cărei produs este. El suferă împreună cu întreaga colectivitate în mijlocul căreia trăiește și pe care o iubește, îi simte suferința și-l doare. Mai mult decât atât, pătrunde în esența vieții la nivel național, înțelege cu luciditate transformările sociale și se manifestă ca un adevărat român cu iubire de țară:
„Ne-au sărăcit, ca peste tot în lume,
Un neam de trădători și de hapsâni.
Ne-au murdărit, ca nație și nume,
Din tot ce-am fost odată, ca români.
(Lângă respectul nostru de români)
Poetul-patriot nu se codește și critică decadența politică, fără a manifesta ranchiună, fără ură, căci este pătruns de sensul divin al iubirii, dar nu poate rămâne indiferent și folosește cuvântul pentru a lansa semnale de alarmă și pentru a arăta, cel puțin parțial, pe cei ce se fac vinovați de nivelul de trai scăzut al poporului român, de nesiguranța zilei de mâine, de haosul legislativ:
„Vorbind politic, simplu, de vrei să mă-nțelegi,
Parlamentarii noștri sunt puși să facă legi.
Eu nu zic că nu fac, dar… ce să faci cu ele?
De poezii, nu-s bune… și nici să faci manele.”
(De sus în jos)
El discerne atent și descoperă cauzele ori izvorul răului din țară, acea patrie căreia-i aparține și se simte dator a-i cere iertare, el, poetul, ca cetățean al ei, ca român cinstit, criticând vehement pe cei responsabili de acest rău:
„Ne iartă tu, pământ…, îți cer iertare, țară,
Noi am ales neghiobii ce trupu-ți sfârtecară
Și pentru doi arginți, vândut pe la străini,
Pământul tău, acum, e câmp… și mărăcini.
…………………………………………….
Ați ridicat prostia la rangul de virtute,
Pe unde călcați voi, țărâna țării pute.
Pământul ăsta sfânt… l-ați otrăvit cu mită,
E prea sătul de voi, i-e scârbă să vă-nghită.”
(Ei ne presară vânt… noi culegem furtună)

Marin Bunget își cântă iubirea și durerea, de regulă, în acea formă de poezie clasică pe care mai tinerii critici o consideră ca fiind desuetă, învechită, cenușăreasă a domeniului de referință, dar o face cu forță și cu respect față de regulile statuate de iluștri poeți ai nației. El reușește să sensibilizeze cititorul, să-i transmită acestuia emoția cuvântului, să-l facă să vibreze. În aceeași măsură și cu aceeași îndemânare demnă de respect, se pronunță și în maniera modernistă ori postmodernistă a poeziei (Ești tu, Trăiește, iubește și iartă,Negru pe alb, Ne temem, E timpul să plecați etc.).
Pe de altă parte, se folosește cu lejeritate de fabulă și pamflet (Din mandat în mandat, Nu mai jurați, Povești de București, Fabulă neterminată etc) prin care, apelând la un limbaj specific și la ironia fină, creează un vers incisiv, pe care să-l îndrepte ca acuză cu direcție precisă, manifestându-se plenar ca luptător pentru dreptate și corectitudine morală.
El este martor și bun observator a tot ce se întâmplă în societate. El înțelege câtă zbatere și câtă risipă de energie se produce pentru ca omul să-și creeze o lume de lucruri. Dar este o lume de lucruri perisabile ce dau doar senzația că ne fac viața mai frumoasă. Goana această după acele lucruri, obiecte, edificii, dau iluzia unei stări de bine, de confort și împlinire. Atâta doar că, revin, totul este doar iluzie pentru că, în iureșul acesta de a obține bogăție și confort, într-o expresie, omul își creează neliniști și frustrări pentru că totul e în mișcare așa încât ceea ce azi pare că satisface gustul și gradul de confort, mâine poate deveni neconform cu standardele și ,”pretențiile” impuse de un anume stil de viață...
Uităm, din păcate, că printre aceste lucruri, noi oamenii nu trăim, nu conviețuim, nu comunicăm și, ceea ce e mai grav, nu aruncăm o privire în noi, în interiorul nostru, acolo unde sălășluiește comoara cea mai de preț, sufletul. Și constatăm, la un moment dat, că am uitat să invităm în casa sufletului nostru cuvântul, cuvântul, cuvântul care mângâie, cuvântul care aduce lumina sau altfel spus, cuvântul care zidește.
În acest context, Marin Bunget nu uită. El aduce cuvântul său plăcut la sufletul nostru și sunt fericit că a găsit de cuviință să mi-l trimită și mie, frântură din sufletul său generos, frumos scris în volumul În numele iubirii, editat cu mijloace proprii, din nefericire. Este și acesta un motiv care m-a îndemnat să folosesc cuvântul meu pentru a-i face cunoscute, cu mijloacele mele modeste, poeziile pline de iubire manifestată în toate formele și pe toate direcțiile.