agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-09-03 | |
Farurile mașinii tăiau noaptea, noaptea aia fără Dumnezeul sunetului unui radio îndepărtat,
"Carried away by a moonlight shadow"; n-aveam multe de spus mie însumi, nimic de adăugat, de altfel așa se întâmplă între prieteni; când o aveai în gură era ca să simulezi, poate o făceai din instinct sau mai bine din interes. Călătorii des cu mintea și în spațiu, nu era doar ca să iau un avion și să vin la București sau la Iași, era să-mi caut un ego, ideea că în lume exista o idee, un loc ideal, dar mai ales amintirea de cum a fost odată aici; acum sunt deja bătrân, mintea mea arsă ca în iulie o miriște.. Mă acuzai că n-am crescut, că nu sunt liber,că ascult prea mult de ai mei, dar acum iată sunt din nou aici și farurile mașinii încă mai taie noaptea. Cânta puradelul ăla din metrou și mă privea ca un câine bătut în timp ce sora lui l-aducea cu acordeon. Așa mă primea țara ta și nu era prima oară. Încercam să râd cu tine, să nu simt singurătatea, să te țin de mână, și să știu că pentru tine și eu eram român. "Nemo propheta in patria"..dar oare era doar o iluzie; stins e totul acum, dispărut din pământ, fixez în eter, amintirea acelei seri, în depărtare o cometă și spațiul, universul, lumea cealaltă, totul atât de aproape, și singurătatea aceasta a târfelor și a substanțelor psihotrope, chinul ăsta care mă face să plătesc pentru o simplă amiciție, o iubire. ..Și când îți vorbesc/îmi vorbești în camera aia nu reușesc să nu mă gândesc la tine la marginea patului când îți scoți ciorapii și apoi pe sub pături într-o împreunare a emoțiilor și a mirosurilor să-i povestești ziua ta celui care te iubește; eu aș vrea să fiu acela. Aerul crispat îți taie răsuflarea și noaptea n-are milă de câini vagabonzi ca o mamă critică și severă, nu acceptă filme fără tramă și ți le face să-ndure ca și cum viața ta să respire aerul ei și la fiecare adiere a vântului să-ți ceară cont. Călătorii des cu mintea și în spațiu, o mașină a timpului, rada era acolo, în ochii de lună care mă proiecta lumea ei, eram un extraterestru, nu se putea să-mi vadă din câmpurile galbene de rapiță, nici măcar veșmântul corporal nu mă părăsise, un nou Armstrong cu ochii mari și holbați, speriați, ca ai unui mic chinez speriat, așa mă ridicam în aer, fără gravitate, tot și numai gând... Cum era lumea dinspre acolo sus.. ciudat că nu vedeam pământul, dar numai secundele să curgă, minutele să treacă - balastul - orele șine, kilometri ore care devin zile și trenul timp care se deznoadă dedesubt, aproape ca un șarpe mic, senzual și ireal. Este așa că pământul începu să tremure dar din crăpături numai zăpada, zăpada care umplu și stăvilarele izvoarelor, debordând și strângându-mă o după-amiază să vorbesc o cvasispaniolă cu o cvasiprietenă, prietenă de cuvinte, prietenă de plăcere, astfel precipitând într-un vid, dar ridicat de energia unui tunel care îmi vorbi despre pescuit, o altă după-amiază și unchiul meu și copilul care eu sunt și Lucio Dalla, treisprezece ani și privire de fată, o manta părăsită printre cadavrele șanțului, alge, apă, un cimitir vechi care atinge secolul al XIX-lea, un "duce" și regele, un strigăt printre rândurile de orez, goana aceea printre tulpini și planarea în aer.. revăzui atâtea piei cu atâtea culori, briza în fire din părul lor și un copil mă arăta cu degetul, un copil care murdărea iarba cu plânsul lui, genunchiul zgâriat, mirosul pământului, chemarea unei vârste ingenue și france.. Cartea nu prea departe, în aer, aș vrea s-o ating și frica obișnuită de a întoarce foaia, ce neliniște, Dumnezeule, acoperă-mă cu veșmântul lui alb, mă uitam în sus la orice greșeală comisă, de mine și de cei care mă precedă, din fereastra aceea, zâmbetul lui, tatăl meu mă ținea de mână și mă ducea acolo, acum doar atomi, mintea mea în delir, visul sau un miraj, Venus neagră, plosca întinsă la chemarea mea, văzui din nou fereastra și eram acolo, prezent la judecata timpului, limbile de ceas fărâmițate, patul desfăcut, zâmbetul lui, săracul Mario, veșmântul candid, pudoarea lui, și imaginai, farurile stinse, singur, mi se îngheață sângele de-a lungul văii lui Iosafat. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate