...Deodată, Emilia deschise ochii, țipând ca din gură de șarpe. Dar nu veni nimeni să o liniștească. Conștientizând durerea acestui fapt, luă ceasul de pe noptieră și-l izbi cu furie de ușă. Lovi cu pumnul în peretele murdar până ce bucata de carne și oase începu să sângereze. Nu irosi nici o lacrimă pentru singurătatea în care se găsea încă din copilărie sau pentru coșmarul care-i măcina subconștientul, torturând-o noapte de noapte, oră de oră, secunde de cutremur interior...
Privi pumnul însângerat și-l sărută cu înfocare. "Obsesia sângelui, obsesia durerii, obsesia demenței. Acestea nu ne vor părăsi niciodată...". Se ridică din pat iar reverberația existenței o trânti în genunchi. Nu era pregătită să înfrunte realitatea, dar nici să accepte anomaliile nocturne. Intră în baie și privi instinctiv oglinda. Un sumbru sentiment de deja-vu o cuprinse, cumplit, indefinit, "...superb", șopti Emilia, zâmbind cu satisfacție. "În același loc ai ajuns și tu să admiri infinitul, nu-i așa, fratele meu în suferință? Infinitul pe care îl ascunzi într-un zâmbet strâmb și delirant...".
Se dezbrăcă și intră sub duș. Miriade de firișoare de apă fierbinte îi biciui trupul, făcând-o să tresară, vag mulțumită. Singurul senzație care o mai aducea pe pământ, singurul gest terestru care o limita la doar o convulsie pe minut. A, desigur, mai era și iluzia. Dar de ea se va ocupa mai târziu. Acum se îmbătă într-o ploaie binecuvântată, blestemată, uitată, fără capăt, nefericită... Opri șuvoiul invaziv și se sprijini de peretele umed, năpădit de igrasie. "Prea multe gânduri întunecate, prea puțină fericire în sufletul meu...".
"Care suflet, nefericito? Tu nu exiști, ești doar o palidă imitație a unei nopți străvezii, stăpânită de prieteni mei jucăuși, de amploarea unei invazii a trivialului!... Liniște, perfectă liniște, copii. Iluzia nu e o joacă a demonilor viselor, ci realitatea îndoielilor din fiecare inimă umană. Iluzia nu e mijlocul, ci însuși scopul absolut al complotului lipsit de orice fel de compromisuri... Salvează-te, tâmpito, încetează să te mai joci cu focul, altfel vei sfârși prin a te carboniza definitiv. Trezește-te acum și umblă, trăiește, umblă, trăiește...". În același timp, două palme puternice îi cuprinseră capul ca într-o menghină, trimițând flăcări din priviri și scrum din nări. "Ești a mea, întru veșnicia care te suprimă și care te detestă...".
Emilia țipă pentru a doua oară. Se ciupi puternic și scrâșni din dinți. Da, acum era trează. Zâmbi. Un surâs sincer și cald, printre puținele din viața ei. O lacrimă evadă din închisoarea de cristal a delirului și-i transformă chipul într-o răsărit benefic, dar plin de suferință. "O nouă zi, aceeași dezamăgire...".
Răsăritul fu spulberat de strigătul inovației. Chipul Emiliei fu înconjurat de o aură furtunoasă care o făcu să tremure ca o frunză tomnatică, muribundă. "Nu trebuia să o fac... Nu, nu trebuia ...". Își pipăi buzele. Erau la locul lor, două firicele de carne suavă, îmbietoare. "De ce nu mă pot abține, de ce?, icni fata printre sughițuri. Atracția e totuși atât de mare, da, nu-i voi putea rezista nici data viitoare. În nici un caz ...".
Un firicel plăpând de lumină străbătu întunericul și-i atinse în treacăt un fir alb care se revărsa timid printre alte fire albe... "Păr alb... NEFERICITO!... Și nu ai decât 21 de ani.!... Dar, însă ai iluzia care să te țină în viață. Încă un mic tur în jurul cercului de foc, încă un raid furibund pe câmpia plină de buruieni și viermi a existenței. De ce să mă plâng? Când iluzia va fi primită cu brațele deschise de omenire, sfârșitul meu va fi o binecuvântare și nimeni nu va ști măcar cine a creat noua ideologie. Eu voi fi mântuitorul nevăzut, profetul aleatoriu al unei direcții incerte, aluzive. Eu voi ILUZIA...". Se prăbuși cu fața în perna tare pe care o lovi cu o furie de nedescris. Simți dezamăgirea înconjurând-o cu fire nevăzute, asimetrice. "Nu, nu va fi iluzie, ci o banală deziluzie. Carnea mea va fi aruncată la câinii și vulturii care vor devora cu plăcere trupul unei nebune uitate într-un timp nedecis, într-un spațiu prea cumplit pentru a mai suporta o altă erezie... Erezie sunt acum, demon mai târziu, martiră la sfârșit... Nu sunt nebună, sunt mai lucidă ca oricând. Azilul a fost doar încălzirea. Lumea e adevăratul meu ospiciu... Oamenii sunt cu toții nebuni, niște nebuni care nu au fost prinși încă... Numai noi doi suntem lucizi, împărțind o viață firavă, de fapt o negare a dispariției timpurii a speranței".
Zâmbi, un surâs de mort. Lăsă capul pe spate și înțepeni îngrozită: un vârtej de plasmă albăstruie o hipnotiză din locul în care fusese cu o clipă înainte tavanul. "Poarta Infernului...", scânci scurt Emilia. Un țipăt se opri în gât, imperceptibil. "Demonii coboară și nu urcă... Demonii nu au decăzut, ci au urcat spre veșnicie... Ei ne-au părăsit demult... Abia acum sunt nevoiți să coboare printre oameni, urlând, lovind, cutremurând universul cu iluzia care nu-i mai reprezintă... Iluzia... Iluzia... ca o cumplită forță distructivă...". Vocea demonică, suavă și ademenitoare, încetă. Emilia era încă prizoniera propriei decepții... Iluzia... Iluzia... Caldă ipoteză a viitorului... Vis în vis în vis...
Emilia deschise ochii pentru a treia oară. Oare se trezise?...