Cîndva demult, un francez, impresionat de balada Miorița, a vizitat plaiurile noastre sperînd să dezghioace, într-un mod cartezian, raționamentul și finalitatea epicului baladei din prima sursă, cum s-ar zice . În căutarea mioarei și a baciului, intra din casă-n casa și, oriunde nu poposea, peste tot i se întindea un scaun : « Șezi ! ». Gazda scotea un urcior de vin și francezul nostru își lua rămas bun de la Descartes pînă a doua zi dimineața. Descartes s-a săturat să fie snobat în fiecare seară si după cîteva zile i-a zis „Au revoir” francezului, „Ne revedem la Paris”! Francezul nu a reținut mare lucru din călătoria sa. I-a rămas însă o asociere indelebilă în memorie: între obiectul cu patru picioare cu spetează și apelul „Șezi!”. De atunci scaunul în franceză se cheamă „chaise”. Iar balada Miorița și-a păstrat virginitatea misterului.



Cîndva demult, un alt francez a asistat la o tragere în țeapă à la Vlad Þepeș și a strîmbat din nas: „Fiii, ce barbarie!” și a inventat ghiliotina, și a rămas satisfacut de estetismul soluției. Neamțul a văzut ghiliotina și a zis: „Cîtă lipsa de eficiență!” și a inventat camerele de gaz, și a rămas satisfăcut de randamentul obținut. Moldoveanul le-a testat pe rînd pe toate și a ales Siberia. Dacă tot e să mori, apoi barem pentru un viitor luminos.



Cîndva demult, un turc era tare priceput la crescut păsări, în special din acelea cu gîtul lung care fac „Ga-ga-ga”! Și cum avea el păsări din astea din belșug, a pornit prin Balcani să mai vîndă din ele, dar s-a rătăcit. Ajunseseră pe undeva pe sub Nisporeni pe atunci. A vrut să-ntrebe drumul de localnici. Dar de fiecare dată cînd întreba drumul de careva, i se cerea o pasăre în schimb și țăranul îl îndrepta drept la cumătru-său, unde pățea exact același lucru. Uite-așa a pribegit turcul la vreo 300 de ani pe meleagurile noastre, tot umblînd din cumătru în cumătru și umplînd țara și Balcanii întregi cu gîște, căci păsările alea așa se chemau și continuă astfel să se cheme și la noi, și la bulgari, și la turci.



Cîndva demult, un american a nimerit pe la Orhei. Orheienii nu mai văzuseră așa vietăți pînă atunci și de cum il zăreau neapărat îl strigau: „Uăi, Johnny, Uăi! Ia mai treci pe la noi să mai bem un păhar de vin!”. Și așa de mult i-a plăcut acest obicei americanului, încît la întoarcere a scris un cîntec - „That’s My Way” se cheamă. Foarte pupular la americani acest cîntec!



Cîndva demult, un negustor șvab a venit pe la Ungheni cu o trăsură plină cu schnaps s-o vîndă. Mușteriii au gustat din băutură și tot au gustat, iar neamțul tot îi îndemna cu „prost” și „prost”. A doua zi dimineața unul îl întreabă pe altul: „Ei, cum te simți, cumătre?”. „Cam... ca după prost”, a zis. Șvabul n-a vîndut nimic, iar noi ne-am ales cu un „prost” în dicționar.