În cămara familiei Kovács nimic nu mai e cum fusese odinioară, în vremurile bune, când încă nu era nici vorbă de frigider, iar șoarecii dinastiei Cașcaval își aveau asigurată, zilnic, o masă copioasă. Acum, în miezul iernii, dinastia Cașcaval este vitregită de soartă, numărul membrilor ei scăzând drastic de la șaizeci și opt la nouăsprezece.
– Adunarea, toată lumea! – zise încet Cașcaval cel bătrân. – Sunteți aici cu toții?
– Suntem – îi răspunseră disciplinați.
– Sper că știți ordinea în care se va face degustarea? Știu că știți; altfel nu mai apucăm primăvara și asta e tot ce contează acum. Azi cine-i la rând?
– Uite Cașcaval, știu exact că știi că eu urmez – zise Duda –, dar ce rost are, au pierit deja 49 în urma degustărilor zilnice.
– Familia trebuie să apuce primăvara, asta o știi și tu. Înainte erau provizii din belșug. Capcana metalică o cunoșteam bine, asta nu era o problemă. Am trăit boierește, însă acum abia de mai e ceva de mâncare, iar omul născocește tot mai multe metode noi de a ucide.
– Vezi bucata aia de lemn cu o mare bucată de slănină la mijloc? Să nu-mi ziceți mie șoarece, dacă aia nu e o capcană!
– Știu! Acuși o să ne convingem, ai s-o încerci tu.
– Urraa…
– Dacă azi ar fi rândul meu, aș încerca-o eu. În afară de mama, le vine rândul la toți. Vezi grămada aia de grăunțe, acolo, în colț? Femeia a pus-o ieri, mâine urmează s-o degust eu.
După lăsarea serii și după ce toată lumea s-a culcat, până și pisica, Duda părăsește gaura de șoareci, urmărit de o mulțime de priviri îngrijorate. Ajunge în mijlocul cămării, se uită în jur, apoi se apropie de capcană. O studiază temeinic, cântărește situația și se furișează înapoi la intrarea culcușului lor.
– Hei, Cașcaval!
– Spune!
– E cu siguranță o capcană, slănina e prinsă cu două sfori.
– Du-te și roade sforile.
– Vorbești serios, Cașcaval?
– Cât se poate de serios.
Duda înghiți în sec și renunță la precauții. Ca un condamnat la moarte, care privește pentru ultima oară, cu mirare, o gâză și mai inspiră o dată adânc din aerul proaspăt, lucruri făcute cu naturalețe până atunci, și Duda luă o gură de aer, își roti privirile prin încăpere, rămase un moment pe gânduri, apoi intră hotărât în capcană. Adulmecă slănina și studie sfoara. E timpul – își zise și, cu dinții-i ascuțiți, începu să roadă sfoara. Arcul se puse în acțiune și începu lupta. Lupta cea din urmă. Nu mai avea nicio scăpare, însă continuă să încerce. Asta învățase toată viața. Și asta îl menținuse în viață și până acum. Nu renunțase niciodată!
Din gaura de șoarece, cu figuri amărâte, familia se uita la el compătimitor.
– Spune, Cașcaval, pentru ce era nevoie de asta?
– Pentru supraviețuirea noastră.
– Crezi că Duda, care abia mai mișcă, va supraviețui?
– Nu cred, sunt absolut sigur că nu, în schimba familia, da.
– O tot ții așa, cu familia, și între timp vom pieri cu toții.
– Mâine voi mânca eu grăunțele.
– Vezi și tu că sunt neverosimil de multe. Zile întregi ne-am putea sătura cu ele.
– Atunci de ce nu le mâncăm acum? – interveni Jigăritul.
– Credeam că ți-ai dat seama că orice hrană care apare ca din senin pentru noi, este periculoasă. Adu-ți aminte…
– Nu mai enumera toți morții!
– Gerdon, vino-n’coa!
– Nu mai da ordine, știu oricum că tu ești șeful!
– Tocmai asta voiam să-ți spun, în caz că se termină cu mine, de mâine tu vei purta numele de Cașcaval. Și te sfătuiesc să-ți numești și tu un urmaș…
– Dar, măi Cașcaval, adineaori încă vorbeai de supraviețuire…
– De supraviețuirea familiei! Mulți am fost, puțini am rămas. Și puțini vor apuca primăvara, dar dacă o apucă măcar trei-patru, atunci familia a trecut cu bine iarna!
– Mă bucur, Cașcaval, că am avut… am… un astfel de șef… dar până când…

Apărut în numărul din august al Revistei Familia
(Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță)