˗˗ De ce ai venit la mine?
˗˗ Să îți dau aceste însemnări. Mergi cu ele la o editură și le publici. Eu nu mai am timp.
˗˗ Dar unde pleci? Abia ai venit.
˗˗ Nu știu unde plec. Nu cunosc pe nimeni în afară de tine și în plus am încredere că ai să faci ceea ce te-am rugat.
˗˗ Vorbești cam aiurea.
˗˗ Ce nu înțelegi? M-am întors acasă pentru că viața mea se va sfârși aici. Sunt lucruri adevărate pe care abia le-am acceptat și eu ori poate că nu le-am acceptat, m-am născut acceptând situații, de aceea te rog să nu pui prea multe întrebări pentru că risc să pic în ridicol în ochii tăi.
˗˗ Deocamdată ai picat pe nepusă masă. Nu mă așteptam să te întorci acasă după zeci de ani, să-mi spui că ai venit să mori, iar eu să merg nu știu la ce dracu de editură. Dar tu nu ai avut viață până acum? De ce ai venit să mori aici singură?
˗˗ E alegerea mea.
˗˗ Dar viața ta? Nu ai copii? Nu ai soț? Nu ai surori, neamuri...
˗˗ Am venit pe lume fără să mă aștepte nimeni, acum plec fără aplauze. Viața mea a fost întâmplătoare. Copil? Da. Soț? Da. Nu vreau să spun că sensul existenței noastre este acela de a nu fi singuri în deșertăciunea pe care mintea noastră o naște la fiecare dilemă. Nu pune întrebări. Explicația mea ar fi inutilă și nu te-ar mulțumi.

Iarba o simt sub tălpi de parcă ea m-ar călca pe mine. Atât de mult mi-am dorit să fiu singură, să pot plânge așa cum nimeni nu a știut plânge în singurătatea lui. Amintirile m-au copleșit toată viața. Răutatea am folosit-o ca formă de apărare, dar am pierdut. Am căutat multe lucruri, dar am găsit puține momente pe care le-am păstrat în sufletul meu. Deoparte am pus durerea. Ea mereu m-a înfrânt. Dar iarba e atât de moale! De ce nu am simțit așa până azi? De ce îmi pun întrebări idioate? Sunt o proastă. Am venit aici să urlu și să plâng. Să plâng. Nu pot. Cum făceam atunci când eram copil și mă jucam vara în praful din mijlocul drumului? Cum? Mă ascundeam în bălării pentru a găsi răcoare la picioare. Pământul frigea atunci. Îmi aduc aminte de inocența care ședea la pândă, încercând să înțeleg de ce totul e atât de gol pentru mine. Dacă îmi venea să râd o făceam pe ascuns de ochii mamei. Mă gândeam la tata ca la un prinț. Stau în mijlocul acestui câmp plin cu iarbă și mărăcini, iar eu mă gândesc la copilăria mea. Venisem să mă descarc de dureri? Sunt nedreaptă cu mine. Pentru că știu totul despre mine? Habar nu am să-mi dau sfaturi. Deunăzi credeam că știu să-mi răspund la dileme. La ce să mă gândesc acum? La găsiri? La ce mi-ar folosi? E adevărat că am căutat răspunsuri utile? Și ce ușor am pierdut totul! Uite, am pierdut viața mea. Ce sarcastică am fost cu toate întâmplările! Dar cine știe cel mai bine cum să se comporte cu propria-i ființă, atunci când și pierderea de sine semnifică o pierdere fără folos? De ce am crezut că sunt o minune? Of, Doamne, ce prostie am gândit!
Simt lacrimile cum curg peste colțul gurii. Le urăsc. De fapt, în clipele mele de plâns, mereu m-am urât. A fost ca o biciuire ușoară contra a tot ce am primit în plină figură de la soartă. Cred că și soarta asta e o invenție, anume socotită ca o scuză. De am rămâne cu sufletul de copil, cred că ne-am descurca mai bine în viață. De ce m-am întors acasă după atâția ani? Nu am scris asta în cartea mea. Și pe cine aș fi impresionat? Poate am dorit să-mi acord o înțeleaptă sentință? Cine știe! Am lăsat în urma mea două persoane pe care le-am iubit din toată ființa. Ah, îmi vine să plâng. Iubita mea fetiță. Ce mai plângeam, atunci când aveai doar câteva zile și te priveam, cu gândul că vei crește și ai să simți atâta durere și dezamăgire din partea oamenilor. Tu mă priveai în ochi și plângeai împreună cu mine.
Iubitul meu, de-ai fi aflat de câte ori am plâns din pricina tristeții tale, m-ai fi certat, iar eu aș fi plâns și mai tare. Îmi frământam sufletul în speranța că am să găsesc o soluție să te fac fericit. M-ai acceptat așa cum sunt. Am refuzat uneori viața datorită neputinței mele. Nemulțumirea îndurării sau acceptarea refuzului m-au îndepărtat de femeia pe care o doreai. Te-am iubit nemărginit. Te-am iubit nebunește, fără margini, cu o iubire ce m-a doborât. Cred că faptul vinei în sine m-a nemulțumit cel mai mult. Fetița mea și tu. Două ființe pentru care mi-aș fi ciopărțit trupul și mi-aș fi dat viața pentru fericirea și sănătatea lor. Sunt împlintă cu iubirea ce le-o port. Știu că după moartea mea nimic nu am să fiu. Amintiri ca valurile. De-aș putea să vă fiu ploaie și vânt, să vă simt, să vă ating... Astfel aș putea să vă sărut tot timpul dorului meu din altă lume. Cu cine vorbesc acum? Am obosit. Mereu am scris despre pietre și șerpi. Am urât și pietrele și șerpii. Am scris sperând să le înțeleg ori să le accept? De parcă lumea nu putea exista fără acceptul meu. Ce aberație îmi devine gândul! Simt inima cum bate. Îmi e dor de crivăț și de iarnă. Poate că am să o simt. Zăpadă căzând pe gât și pe buze. E un vis. O dorință. Poate am norocul ăsta. S-au adunat norii. O să plouă. De n-ar tuna.