Zănateca. A luat-o pe miriște, pe drumul dinspre pădure, printre ciulini și-a sfâșiat jupele de țigancă focoasă în care se tot împleticește de când a intrat în sat, străină de gospodarii care își văd de treabă prin șoproane ori prin livezi și vii. Cu lungi cozi împletite, lovindu-i-se de coapsele subțiratice, ca niște funii în care atârnă, aurii, bănuți cu puful încă neșters de palmele vremii, se oprește la fântâna cu o cumpănă veche scormonind, plictisit, într-o tufă de nori, și acum o vezi că începe să se învârtească, nebunește, să sară și să chiuie, strângând sub tălpile desculțe grămezi de frunze și crengi uscate. Vântul, după ea, obedient, latră pustiitor, stârnind ecouri de prin toate cotloanele. Oamenii o urmăresc, cu oarece compasiune, punându-și mâinile în șolduri și dând, semnificativ, din cap.
Dar, fără să le mai pese de ciudățeniile ei, o lasă să-și potolească pornirile și o uită, apoi, pe ghizduri ori pe pârleazuri, ori pe acoperișuri, ori pe unde o apucă să joace până îi crapă călcâiele. Abia atunci, sub un soi de isprăvire, cade în genunchi, înjositor se tolănește pe pământ, și tot zvâcnetul din vine i se potolește treptat în inima satului.
La ora culesului, ea dârdâie de singurătate. Deși, este miez de atenție. Toți trag de ea din toate părțile, o scutură, o culeg, o ating, o miros, o lovesc, o presează, o stropșesc, o împing în beciuri, o toarnă în vase de diferite forme și mărimi. Mulțumiți că le-a picat în mână. Femeia străzii, cu o țigară de ceață în colțul gurii, cu obrajii căniți și un câine de vreme ținându-se după ea ca după o stăpână care a fugit de-acasă, în lume, să-și caute libertatea.
Octombrie se uită cu amar la ea, aproape că nu o recunoaște. Ar fi vrut să o strige: hei, ce mai faci, pe unde mai lucrezi? Cum, să nu-mi spui că te-au dat afară?! Apoi, în sinea lui: vai, ce i-a căzut părul. O avea vreun cancer? Cât de trasă la față este și cât de slabă!... Biata de ea, ce frumusețe de femeiușcă era anul trecut!
Cândva, lucrase în domeniul economic. Fusese o directoare foarte calculată. Avea registre întregi cu note din marile culturi. Mirosea natural. A parfum de femeie. Cu stare. A greșit-o o dată prea tare cu producția la hectar și au dat-o afară. De atunci, bântuie strigoaica. Se lovește de anotimpuri, în goană. Are brațele vinete. Și o privire care spintecă. Ursuz. Se burzuluiește pe oricine, așa, nitam-nisam, iar uneori vorbește cam... pe neînțeles. Se bănuiește că ar avea conexiuni înalte, cu o bună inspirație.
Cafeaua de melancolie aburește pe prispe ale trecerii. Ici-colea câte-un foc de neliniște din care sar stele și, în traiectoria lor, rămân agățate care pe unde apucă, într-un candelabru celest. Ea își freacă mâinile, se chircește în propria piele uscățivă și suflă, îndelung, stârnind jarul. Din spate, noaptea i se aruncă pe umeri precum o haină jerpelită, mâncată de molii de luminițe orbecăind pe deal, pe vale, de prin fiecare casă.
Satul o cam vorbește de rău, acum, după ce s-a văzut cu sacii în căruță. Cum că-și face de cap prin lume. Și nu mai e nici darnică. A îmbătrânit. E ca un mutac. I-a secătuit inima. Deh, o prăpădită! ...
Alții spun că ar avea un amant, în partea cealaltă de lume, și pe acolo își face veacul...
În timpul acesta, se zvonește despre o vulpe argintie rătăcită, venind de foarte departe, ca dintr-o poveste cu un singur prinț, și pe care nimeni nu a îmblânzit-o pentru că nu a știut cum să se apropie de ea, cum că dă iama prin curțile oamenilor. Smotocește păsările și penele lor cad ușor pe ferestrele timpului. Câte unul mai priceput le ascute, le înmoaie în indigo de spectru și lasă scris un poem-testament zilelor care se scurg apatic, mărunte și fără niciun dumnezeu.
Doamne, parcă a înnebunit. Uite-o lângă trecerea de cale ferată, lungită pe șine, intrând în rezonanță cu durerile fierului. Oare nu se prinde că se apropie marfarul de iarnă?!
Câteva trepidații. Un șuier scurt. Și dusă este...
Lunganul oprește brusc. Cineva l-o fi tras de mânerul plumburiu. Un domn cu părul cărunt, ce mai contează cât de lung, se gândește să coboare în stația aceasta. Cel puțin, pentru o vreme...
Pe ea o s-o îngroape imediat. Fără pompă. Lumea o va uita, așa cum se uită...
Se simte privit cu un pic de nedumerire, cu puțină descumpănire...
Oare, am sosit prea... din timp?!

(16 oct 2012)