Îmi amintesc atât de bine acele zile ... ca și cum aș privi prin lupa tatălui meu , o amintire pe care o țin intr-un sertar, de când „bătrânul” nu mai este. De fapt, el nu era chiar atât de bătrân, dar îi plăcea să se numească pe sine așa, exact așa cum el îl supranumea pe tatăl său cu mult timp în urmă. N-am îndrăznit să-i spun niciodată „bătrânul”, am fost mereu un fel de fată timidă, reținându-mi manifestările expansive. Iar tata era de temut, din atât de multe motive. Nu am avut niciodată o relație deschisă, dar cred că puține fete sunt apropiate emoțional de tații lor. Oricum, era tipul de părinte rigid, cuvintele lui erau rostite ca și cum ar fi fost gravate pe uși, pe pereți, peste tot în casă. De pildă, îi păsa foarte mult de vechile reguli de aur, cum ar fi: "Nu vorbi în timp ce mănânci", și altele de genul acesta. Pentru el nu am fost suficient de dură sau puternică. Și poate că avea dreptate.
La paisprezece ani m-am îndrăgostit de un băiat cu trei ani mai mare decât mine. Impresionată de ochii lui verzi, de genele lui palpitând și de comportamentul lui, cum ar fi faptul că scria și citea poezie (și eu făceam același lucru), faptul că m-a ajutat când am avut nevoie să repar o casetă muzicală cu Beatles, eu fiind neîndemânatică și temându-mă să n-o distrug, faptul că recita poeme de Nichita Stănescu („Emoție de toamnă”) în cele câteva momente când am mers pe stradă împreună, cu mamele noastre în apropiere. Când am avut aproape șaisprezece ani, visul meu de dragoste s-a stins, în timp ce îmi notam gândurile zilnice într-un jurnal. Această aventură s-a terminat cu bine.
Dar tata avea mai multe motive să mă considere prea „moale” și visătoare, de exemplu faptul că unii dintre colegi își cam băteau joc de mine uneori, lucru care mă afecta într-atât încât izbucneam în lacrimi.
În 1985 au început zilele liceului pentru mine, un liceu de matematică-fizică ales de părinți.

Eram obligați să mergem în fiecare zi la școală în uniforme de culoare albastru închis și erau controlate la poartă și numerele matricole. Aveam o mapă de piele sub braț și de obicei mergeam pe jos până la liceu foarte repede. Din fericire era foarte aproape de casa mea, știam pe de rost semnalele de trafic, astfel încât treceam foarte repede de la un colț de stradă la alta, ajungând la școală în mai puțin de cinci minute. Vremurile erau mereu bune, veselia și prospețimea străluceau împrejur, fie iarnă sau vară., fiindcă eram tineri. Am fost studiat matematica și fizica în cea mai mare parte a programului și adevărul este că îmi ocupam timpul mai mult cu lecturi beletristice și nu îmi plăceau deloc aceste două lucruri oribile, plictisitoare, obositoare. Dar la sfârșitul clasei a zecea trebuia să dăm un examen pentru a fi admiși în ciclul superior al studiilor, un examen la aceste două materii școlare.

În primul an de liceu am avut note mici la fizică, era să rămân corijentă, dar totul s-a terminat cu bine. În anul următor profesoara a fost înlocuită. Apoi aproape am picat la examenul de treaptă, dar din cauza matematicii! Anul următor profesoara de fizică a fost înlocuită din nou. Această doamnă mai în vârstă a jucat un rol și mai important în viața mea.

Într-o zi, când aveam șaptesprezece ani, și era evident de primăvară din câte țin minte, ea ne-a dat un test scris cu diferite exerciții sau probleme. Am terminat testul, am pus foaia mea de hârtie pe catedră și apoi, un pic obosită și amețită ca o fată tânără când florile înfloresc, m-am dus spre ferestrele sălii de clasă, unde am început să discut cu o altă fată. Era oricum în timpul recreației, mulți colegi ieșiseră din clasă sau se plimbau printre bănci. Am stat de vorbă pentru un timp și nu îmi dădeam sema ce se petrecea în spatele meu.
Dintr-o dată TROSC PLEOSC! Ce?! Fusesem pălmuită pe față de doamna profesoară. Și nu m-am putut trezi în primul moment. Ea era de o culoare roșu aprins la față (poate era și fardată), aprinsă de furie, țipând către mine: "Domnișoară!" Sau ceva de genul acesta. Spunea că încercasem să ajut un alt coleg, un băiat care încă lucra la testul său, stând așezat în prima bancă. Nu înțelegeam la început de ce mă acuză. Chiar nici nu observasem acel coleg acolo. Și de ce eu? Cealaltă fată cu care stăteam de vorbă a fost scutită de astfel de tratament. Și acum părea că se uită la mine ciudat. Profesoara, în furie și grabă, a luat toate testele noastre și a fugit afară din clasă, lăsându-mă acolo într-o stare de șoc, gândindu-mă la ceea ce se întâmplase fără a vorbi ceva.

Prietena mea a început să vorbească, exprima furie și revoltă, criticând faptul că profesoara a reacționat în acest mod. Nu am putut înțelege, asta e tot. Poate că m-am înșelat, chiar și după toți acești ani nu știu sigur ... Stăteam acolo lângă fereastră, colega mea îmi spunea că ar trebui să denunț fapta profesoarei de fizică în Consiliul lor superior. Eram confuză. Am refuzat să fac acest lucru. A fost bine, a fost greșit? Eu nu eram o elevă prea bună la fizică. Și poate niciodată nu am încercat să ajut un alt coleg. Am fost, de asemenea, mereu prea timidă.

La urma urmei, poate doar atunci am pierdut cu adevărat singurul meu examen important la fizică.