- Dragă tovarășe, salutăm inițiativa Dumneavoastră de a integra rîndurile progresiste ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice! Este o mare responsabilitate și o nouă etapă în viața fiecărui cetățean sovietic. Dar este o responsabilitateși pentru noi. Trebuie să înțelegeți, Andrei Ivanovici, că Partidul acordă o importanță deosebită și o mare atenție fiecărui candidat. Partidul, tovarășe, este un lucru foarte serios. De aceea, procedura este următoarea: din moment ce depuneți cererea de aderare, noi vom contacta colegii noștri de la Komsomol, din rîndurile căruia faceți parte, cu care vom discuta despre activitățile Dumneavoastră în Organizația Tineretului Leninist. De asemenea, doi dintre camarazii noștri cu o vechime mai mare și reputație ireproșabilă din Partid vor fi împuterniciți să preia șefia asupra Dumneavoastră în calitate de candidat. Timp de un an de zile, cît durează perioada probatorie, ei vor discuta și vor urmări dacă candidatura Dumneavoastră este una de încredere. După acest an de zile celula noastră de Partid se va reuni și vom discuta cererea Dumneavoastră. Desigur, recomandările pe care le vom primi de la Komsomol și, în mod special, a tutorilor vor fi determinante pentru decizia comisiei.

- Clar... Și cine vor fi tutorii mei?

- Doi tovarăși de la noi de la uzină. Din rîndul proletarilor. Tovarășii V.K. si I.P. Aveți o anchetă bună, sînteți fiu de comunist, veteran de război. Nu cred că vor fi dificultăți.

- Am înțeles... Dacă îmi permiteți, căci, după cum spuneați și Dumneavoastră, este un pas foarte important în viața mea, aș avea nevoie de cîteva zile de reflecție.

- Desigur, desigur... Iată, tovarășe, un exemplar de cerere și o anchetă. Luați-le și reveniți cu ele completate cînd doriți. Nu vă grăbim, desigur. Chestiile astea nu se fac în pripă.

Andrei Vovc a ieșit din cabinetul Secretarului Organizației locale de Partid pentru a nu-i mai călca pragul niciodată.


-------------------------------------------------


Mai tîrziu, pe cînd începeam și eu a pricepe cîte ceva, îl întrebam pe tata de ce nu a devenit comunist. Voiam să înțeleg de ce nu a făcut o „carieră strălucită”, de ce a rămas simplu inginer și mai mult decît șef al biroului tehnologic la uzină nu „s-a ridicat”, deși absolvise Politehnica cu diplomă „roșie”*. Doar era deja prin '75, mari probleme cu conștiința nu putea avea, anii cînd Partidul ucidea și deporta trecuseră... Era și el un cetățean sovietic de rînd, fără activități „anticomuniste” sau veleități de disidență exagerate... În afară de faptul că ascultam în Moskvich-ul portocaliu radioul românesc în drum spre bunei (acasă, la cămin, nu era voie), nu avea nimeni ce să-i reproșeze... Erau oportunități evidente pe care le rata din această cauză. Numai acei 10 ani de trai în cămin pînă ni s-a repartizat un apartament (noroc de perestroïkă: a facut scandal la sindicate și l-a obținut), alții vreo 15 ani de rînd pînă ni s-a instalat un telefon, cît fac...

Atunci mi-a povestit tata această poveste.

- Cum? Cum puteam eu, inginer cu 5 ani de politehnică, cu diplomă „roșie”, să accept ca doi bețivani, doi nespălați (că doar îi cunoștea toată lumea, dar nu putea să le facă nimic din cauza Partidului), care au facut doar un ПТУ** vreo 6-9 luni acolo, aduși de naiba știe de pe unde la uzină, să decidă dacă merit eu sau nu ceva?! Imposibil!



* Diplomele absolvenților eminenți erau de culoare roșie în URSS
**Abreviere de la "Școală Profesională Tehnică" în rusă.