Coborârea într-o fântână neterminată nu fusese niciodată mai anevoioasă. Când era copil, primii stropi de ploaie, după îndelungata vreme mohorâtă, îl îndemnau să se chircească într-un loc ferit, de unde să privească dezlănțuirea norilor. Acum, când era silit să caute un punct de sprijin în ochii celor doi tovarăși, picăturile de ploaie îndeseau broboanele de sudoare de pe frunțile încruntate de efort. Aburul domol ieșea prin costumele vechi, altădată purtate la nunți. Încălecă doaga folosită drept căluș, strânse între pulpe ranga de fier și încercă să atenueze balansul dispozitivului într-o coborâre mai lină. Gândi la momentul potrivit, ales de cei doi, dacă ar fi vrut să-l omoare înscenându-i un accident. Nu era chiar o raritate să mori într-o fântână. Era bănuitor la toate la gesturile sau vorbele ferite. În jos, adâncul uscat se apropia ca o chemare. Sub mâinile sale, pietrele se desprindeau din pereții friabili; cădeau precum gloanțele fără șuier. Trecuse de nivelul odihnei altor fântânari.
La jocul de-a v-ați ascunselea, pe maidan, căuta prilejul de a coborî nevăzut în fântâna cu scări interioare și aștepta, mândru de isprava sa, până ce ecourile strigătelor copiilor se stingeau la venirea nopții. Întunericul îl strângea cu cercuri de fier. Din pâlpâirea luminilor verticale, izvorau ființe teratologice; urcau pe lângă el și îl ocoleau pentru a fura neprețuitele de la suprafață. Purtau la șold măști umane. Îl ignorau ca pe un spectator de teatru fără bilet. Începea ascensiunea gândind că o să găsească o altfel de lume, palidă, dar ascunzându-și rănile unor tumori extirpate.
Ar fi vrut să pipăie urmele de rangă sau hârleț în lutul tare. Așa ar fi simțit măcar o parte din truda tatălui său. Câteodată, coborau amândoi ca într-o excursie. Își aminti cum l-au scos legat de mijloc cu lanțul gros de priponit vaca. Hainele îi musteau și slobozeau în adânc stropi de viață. Părul ud îi ascundea groaza ochilor. Mâinile murdare de humă îi erau chircite în căutarea a ceva sfânt. Retrăi povestirea celui care coborâse ca să-l salveze. Amănuntele coborârii îi erau întipărite în minte. El ar fi fost cel care ar fi pus picioarele pe stânca de nepătruns, încercând să nu-l atingă în cercul strâmt, el i-ar fi descoperit deznădăjduit lipsa pulsului, el s-ar fi luptat cu greutatea de pământ a mortului, pentru a-i cuprinde trupul cu lanțul și ar fi privit, în scârțâitul mecanismului de ghilotină, cum un cadavru străin urcă la cer, lovindu-se de pereți, stârnind pietrișul ce umplea groapa și zădărnicind efortul de a ajunge la apă. La priveghi au venit toți cei care au băut apă de pe urma lui. Șușoteau despre moartea lui ca despre ceva de la sine înțeles. În fața sicriului său, îi meneau sufletului său doar paharele de vin. Groparii i-au folosit, firesc, uneltele. La pogorârea în mormântul mai adânc decât fântânile, plângând fără reținere, avu senzația că groapa este circulară. Fântâna a rămas fără vad și nimeni nu s-a găsit s-o adâncească până la el. Trebuia să vadă cum oamenii se bucură de apa rece în mijlocul câmpului, cum îi descifrează numele aproape șters de pe colacul din beton și lasă un bogdaprosti. Era necesară o suită de lovituri în stâncă, până ce o bolboroseală plăcută auzului ar sparge liniștea seacă din adânc.
Dacă nu va fi apă, va descoperi tărâmul izvodit în jurul focurilor de iarnă sau o altă lume cu oameni înțelepți.
Stratul de pietriș, păstrând o culoare argiloasă, era cel mai gros. Aici era mai ușor de săpat, dar micile surpări vesteau pericolul. În bulgări albi, ascunși de nestatornicia prundurilor, erau scoase la suprafață bucăți de silex, din care, în copilărie, încerca să cioplească vârfuri de săgeți pentru arcul său de sânger. În adânc, bănui vârstele de humă. Era la același nivel cu albiile pâraielor în care căuta izvoare. Le amenaja borduri cu incrustații cucuteniene; aștepta răbdător limpezirea și sorbea apa neîncepută. Prindea câte o moină, pipăind cu mâinile pe sub pietre. Peștele acela mic, neînsemnat, închis în celula de humă, reușea cumva să se elibereze. Când revenea, toate fântânițele erau dărâmate. Relua răbdător lucrul prin căutarea unor noi izvoare. I se părea că peștii sunt de vină pentru stricăciune. Niciodată nu găsea urme omenești în preajma pereților unde apa forma mici cascade. Acum, el părea o moină ce caută o cale de scăpare. Depindea de alții pentru a ieși la suprafață, acolo unde găsea lumea mereu diferită. Îi căuta exuviile și nu le găsea decât în propriile amintiri. Rareori câte un semn de aducere aminte sau câte un parastas.
Ajunse la stratul de humă umedă; apa era aproape, o auzea gâlgâind prin măruntaiele Pământului. Pereții erau fețuiți cu mâna, așa cum bunica întindea lutul cu balegă în camera de curat. Desluși amprentele gândurilor. Recunoscu migala gândurilor fericite și se întristă descifrând truda ultimelor trăiri. Dacă ar fi reușit să traducă urmele palmelor chircite în imagini, în minte i s-ar fi derulat filmul vieții lui. Pipăi dungile marcate cu muchiile palmelor și citi orbește literele așezate deasupra a două uși imaginare, opuse.
În spatele lor, bănui tărâmul izvodit în jurul focurilor de iarnă sau o altă lume cu oameni înțelepți.
Stătu în cumpănă pe care dintre ele să intre. Apoi, își aminti de ființele teratologice cu măști. Apucă ranga, se bucură pentru prima dată de greutatea ei, de puterea brațelor, de ușurința străpungerii stâncii și lovi cu sete.