Sergiu Someșan

Mica mea contribuție la sfârșitul lumii


Sunt un profesionist. Nu este vorba de lipsă de modestie, dar cum altfel ați putea numi un om care are un cazier imaculat ca zăpezile de pe Kilimanjaro și care a sustras la vremea lui cele mai celebre pietre prețioase din lume? Mi-au trecut de-a lungul vremii prin mână și diamantul Hope, și smaraldul Patricia, ca să pomenesc numai de cele mai cunoscute. Uneori, pentru variație, mai făceam să-și schimbe proprietarul și câte un tablou celebru, totuși specialitatea mea rămâneau cristalele. Puținii cunoscuți care îmi știau activitatea mă bănuiau că am o slăbiciune pentru ele, dar, de fapt, aveam o slăbiciune pentru libertatea mea, pentru că era mult mai ușor să te strecori pe sub ochiul necruțător al camerelor de luat vederi cu o picătură de frumusețe pură, cum erau pietrele prețioase, decât cu un tablou fie el și făcut sul.
Din acest motiv, printre colecționarii cu greutate eram socotit un fel de rara avis, pentru că nu-mi lăsasem aproape nici o comandă neonorată, odată acceptată. Dar și tariful meu era pe măsură: un milion de dolari lovitura plus cheltuielile ocazionate de acțiunea în sine. Fără îndoială că au fost și lovituri pe care le-am refuzat și poate de aici îndelungata mea activitate profesională. Existau locuri pur și simplu inaccesibile sau erau acțiuni care ar fi fost realizabile, dar a căror punere în scenă ar fi costat mai mult decât piatra în sine.
După mai mulți ani de activitate, aveam douăsprezece milioane în diferite conturi și tot atâtea lovituri strălucite la activ; ajunsesem la jumătatea vieții și tocmai mă întrebam dacă nu cumva ar fi cazul să mă retrag. Nu eram superstițios și o eventuală a treisprezecea lovitură nu-mi crea emoții, dar parcă am avut o ușoară ezitarea atunci când am fost contactat iarăși prin canalele obișnuite. Și dacă, de obicei, numele clientului îmi rămânea necunoscut, de data asta l-am aflat chiar de la început, și asta nu mi-a plăcut deloc. Despre Donald Koster auzisem și eu la fel ca oricine citea ziarele, pentru că avea prostul obicei să nu lase să treacă măcar o zi fără să se scrie despre el. Un gest de caritate generos azi, un capăt de acuzare mâine și o căsătorie cu o starletă poimâine nu puteau să-mi scoată din minte ceea ce bănuia toată lumea, și anume faptul că principala parte a averii magnatului provenea din comerțul mai mult sau mai puțin legal cu arme.
Ce ar putea să-și dorească un om de calibrul lui și să nu poată obține prin alte mijloace, încât să fie nevoit să apeleze la mine? În seara când m-a primit în cabana lui singuratică din munții Apalași, undeva în apropierea vârfului Washington, încă nu mă lămurisem, deși îmi întinsesem toate antenele pe care le aveam — și nu erau deloc puține.
Odată prezentările făcute, secretarul lui care mă adusese la cabană se făcuse nevăzut, cum nevăzuți s-au făcut și oamenii de la pază.
Mă instală într-un fotoliu, îmi aduse un scotch, apoi răscoli puțin buștenii care ardeau în cămin, dar toate acestea erau simple stratageme pentru a trage de timp și a mă studia în voie.
— Îți plac filmele, domnule Grimson? Acesta era numele sub care mă cunoștea.
Am gustat puțin din pahar, gândind cu rapiditate: acesta era un soi de test sau era pur și simplu o încercare de a începe o conversație? La gestul meu, care putea fi interpretat drept unul pozitiv, el continuă:
— În ultimul timp, nu prea mai am timp de ele, așa cum probabil că nu ai nici dumneata. Dar, în tinerețe, filmele, mai ales cele de aventuri, mă fascinau. Nu știu dacă îți mai aduci aminte de „Indiana Jones și Arca pierdută”. Tot filmul este superb, dar finalul este pur și simplu terifiant pentru un colecționar ca mine: un depozit întreg, plin cu artefacte care abia își așteaptă colecționarul potrivit. Multă vreme am crezut că este o simplă găselniță a scenaristului pentru un final mai interesant...
Luă o înghițitură de scotch, mai răscoli puțin jarul, apoi se așeză pe fotoliul din fața mea.
— Spre deosebire de clienții dumitale obișnuiți, care își bucură ochii cu pietricele sau nuduri, eu sunt un colecționar mai pretențios. Mie îmi plac artefactele ciudate și deosebite...
Se ridică vioi și deschise un seif încastrat la vedere în perete, de unde reveni cu o casetă. O așeză cu grijă pe măsuța din fața noastră, apoi o deschise atent, iar în fața ochilor mei uimiți apăru celebrul craniu de cristal.
Zâmbi când văzu uimirea întipărită pe chipul meu și spuse:
— Uneori, astfel de minunății apar ici-colo, în muzee sau în colecții particulare. Apoi, pe neașteptate, ele dispar cu totul din atenția publicului și prin mijloace specifice am aflat că nici nu apar în colecții particulare, așa cum este a mea.
Împachetă cu grijă craniul în casetă, pe care-o puse apoi cu evlavie în seif, se așeză la loc în fața mea și-mi puse o mână pe genunchi, ca și cum ar fi urmat să-mi spună un lucru de mare taină:
— Acum câteva luni a fost descoperită o sferă din același tip de cuarț ca și craniul. Au numit-o Sfera Magică, dar, după numai câteva zile în care a fost studiată de specialiștii de la Smithsonian Museum, sfera a dispărut cu totul. Nu a fost furată și abia după îndelungi cercetări am aflat că astfel de depozite, precum cel din film, chiar există și în ele Guvernul adună și îngrămădește, fără nici un scop aparent, un artefact după altul.
Scoase un dosar și mi-l înmână:
— Ai aici tot ce te-ar putea interesa ca să dai în relativă siguranță lovitura – coduri de securitate, ore de patrulare… Tot ce ai nevoie.
Am dat să refuz, dar a făcut un gest de respingere a argumentelor mele înainte de a le auzi:
— O să îmi spui că nu este genul dumitale de lovitură, dar bănuiesc că zece milioane te vor face să te răzgândești și să treci și genul acesta de acțiuni în patrimoniul dumitale. Cinci milioane acum și cinci milioane când îmi predai intactă Sfera Magică.
M-am răzgândit, într-adevăr, și am luat dosarul gata să plec și să mă apuc de treabă.
— Mai am o singură rugăminte, de fapt două, spuse Donald Koster înainte de a ne despărți. Lovitura aș dori să fie dată săptămâna viitoare, mai precis pe 21 decembrie 2012. După cum știi, conform calendarului mayaș, atunci este preconizat sfârșitul lumii, iar genul de oameni care-și fac veacul în acel depozit sunt predispuși ca în aceea zi să urmărească orice altceva, numai artefactele de acolo, nu; cred că vor sta cu toții lipiți de televizoare, să prindă apocalipsa în direct. A, mai adăugă el, și aș dori să nu deschizi absolut deloc cutia în care se află Sfera Magică. Mi-o aduci și-atât…

*

Dacă referitor la prima condiție nu a fost nici o problemă, cu cea de-a doua se pare că nu avea să fie chiar așa de ușor, și asta din cauză că sfera, fie ea magică sau nu, era așezată într-o simplă cutie din lemn și nu era asigurată nici măcar printr-o încuietoare obișnuită, darmite vreun sistem complicat cu cifru sau alte minunății la care te-ai fi putut aștepta. Astfel că, atunci când am ajuns în garajul meu, am scos cutia din portbagaj și am așezat-o pe masă cu cât mai multă grijă. Valora totuși zece milioane... După ce am iluminat-o cu o lampă puternică și am cercetat-o cu o lupă, am hotărât că ceea ce era înăuntru valora zece milioane, indiferent dacă deschideam cutia sau nu. Am mai verificat o dată capacul, să nu aibă vreun sigiliu ascuns, și l-am dat ușurel la o parte, pregătit pentru orice. S-a dovedit că nu era nevoie de atâtea precauții pentru că înăuntru, încastrată într-o structură metalică ciudată, se găsea o simplă sferă din cuarț, după cum zicea Donald Koster, deși mie mi se părea că ar fi avut o structură mai complexă. Oricum, nu era ceva care să merite zece milioane de dolari, mai degrabă părea o sferă obișnuită, ce putea fi găsită prin bâlciuri cu cel mult zece dolari.
Și totuși, chiar înainte de a închide cutia, mi s-a părut că văd ușoare irizații în structura metalică ce încastra sfera. Mi-am plimbat degetele și, sub apăsarea mea ușoară, din cutie a ieșit o formă tubulară, ca un mic microscop, iar sfera s-a înălțat puțin și plutea acum liberă în fața obiectivului. Înainte de a-mi da seama ce fac, mi-am lipit ochiul de ocular și degetele au găsit aproape fără să caute o rotiță de reglaj, încercând să potrivesc claritatea, deoarece acolo se zărea ceva. Am stins lampa, pentru că sfera avea propria ei luminescență și, după câteva încercări, am început să văd mai bine. Norii mișcători arătau ca și cum ar fi fost galaxii îndepărtate, iar mișcarea rotiței părea să nu fie oprită de nimic, așa încât am tot apropiat un astfel de sistem până când în fața mea a apărut un sistem stelar cu vreo trei planete și atunci mi-am dat seama că sfera era probabil un fel de hartă 3D a galaxiei, sau poate chiar a universului. Tot atunci mi-am dat seama că valoarea sferei era, în acest caz, nu de zece milioane, ci de… Am încercat să avansez o cifră, apoi mi-am dat seama că era neprețuită. Pe de altă parte, niciodată nu am fost tentat să-mi opresc obiectele pentru care fusesem plătit să le fur, doar n-o să încep tocmai acum!
Aveam să i-o dau lui Donald Koster și apoi s-o uit, dar înainte să închid cutia mai aveam o singură curiozitate: oare aș putea să localizez Terra pe această insolită hartă? Și dacă da, cât de mult m-aș fi putut apropia ca să localizez un anume loc de pe planetă?
Mi-am aplecat iarăși ochii peste ocular și am mai găsit câteva butoane cu ajutorul cărora am început să caut. Probabil că avea și un sistem automat asemănător cu Google Earth, dar funcționând telepatic, pentru că la un moment dat, fără să mai mișc din butoane, obiectivul s-a fixat pe ceea ce părea a fi Terra. A durat câteva minute până am localizat orașul în care mă aflam, dar mult mai puțin până am găsit garajul. O rotiță pentru detalii fine, pe care am găsit-o instinctiv, m-a apropiat și mai mult, apoi am rotit puțin butonul și, într-un mod pe care nu mi-l pot explica, obiectivul a străbătut acoperișul din tablă al garajului, fără să lase nici o urmă, și s-a focalizat asupra omului care studia preocupat o sferă la microscop. Am mai focalizat puțin și acum obiectivul aproape atingea creștetul celui de la microscop, care părea să nu observe nimic. Încă o fracțiune de rotire și i-am atins capul, și chiar în același moment am simțit ceva atingându-mi ceafa și imediat am știut ce este. Am ridicat imediat, îngrozit, obiectivul, până s-a depărtat suficient de sferă.
Îmi imaginam ce-ar fi însemnat această sferă în mâinile lui Donald Koster: trebuia s-o distrug și să-i înapoiez banii. Așa ceva nu trebuia să încapă pe mâinile nici unui om, dar mai ales în cele ale lui Donald Koster. Am desfăcut cu greu sfera din suportul metalic, am vrut s-o privesc mai bine, dar mi s-a părut că aud pe cineva la ușa garajului, așa că am ieșit afară să verific. Strada era pustie, luminată de felinare și de stelele strălucitoare ale nopții înalte de iarnă. Peste drum se afla un mic bar, unde un banner mare și multicolor anunța: “21 decembrie 2012 — astăzi poate fi ultima zi, așa că distrează-te!” — iar după aglomerația dinăuntru, părea că lumea într-adevăr se distrează. În capătul străzii au apărut două mașini care se apropiau repede. Le-am recunoscut imediat, așa că am mai privit o dată la sfera din mâna mea, apoi trântit-o cât am putut de tare de podeaua de ciment de la intrarea garajului. În timp ce sfera se spărgea în mii și miriade de cioburi multicolore, ca într-un nou Big Bang, m-am uitat în sus, spre cerul curat de iarnă. Am văzut cum stelele se sting încet una după alta și un întuneric dens, ca de început de lume, a prins să se strângă în jurul meu...

SFÂRȘIT