...ieșeau din râul de sânge al unei seri care părea de noiembrie, bălăcindu-se printre corpurile sărate, dezordonate... corpurile moarte. Reveneau, ocupând trepidațiile nourilor de aramă. Erau EI, nopțile fără lună, câinii fără coadă, replicile unei spaime cu puține secunde înaintea unui sfârșit lent, dar sigur. Erau EI, alarma unei furtuni terifiante, murmurul catastrofei unei eliberări definitive. Erau EI, dar nu mai cei care fuseseră descriși în vechime. Adăstau lângă trupuri, lângă victimele propriilor existențe, fumurile aleatorii ale unei zile care nu mai începe. Se priveau dincolo de privire, mârâiau spre râurile care se curățau, inevitabil, de frica unui nou început, ascultau scâncetele vieții infame, se bucurau de durerile inevitabile ale unei morți derivate. Erau aici, în flora unui anotimp fără nume, fără sfârșit, ascultând legiunile tăcerii sfâșiind ziua care nu era zi, noaptea bolnavă care cutremura scoarța terestră. Baia de sânge uman fusese de ajuns, spălând trecutul și învăluind viitorul într-o negură verzuie, cutezătoare și animată de miasme reflectorizante. Erau pregătiți...
... se iveau prin vegetația nemuritoare, convalescența unor dorințe fatale. Erau ultimii dintr-o generație muribundă, palida înfățișare a nopții care nu era noapte. Erau armatele pierdute ale unei lumi uitate printre stele, recviem-ul apartenenței, dorința reîntoarcerii. Li s-a spus că vor muri departe, că vor pleca printre galaxiile unui avatar numit "resurse naturale", însă au devenit legiunile tăcerii, resturi de umanitate și de durere infectă. Se apropiau de alarma unei planete, a unui virus care se prelingea fără voie în vidul care nu era vid, printre forțele strigătului atomic, printre fâșiile cuantice ale unui timp care nu era timp. Erau doar ei, fără resentimentul unei majuscule eliberatoare. Erau ultimii, iar fluviile infinite de sânge care înecau Universul reușiseră să-i orbească. Nu se priveau, pentru că durea. Nu se auzeau, deoarece urletele fraților erau asurzitoare. Nu vorbeau, deoarece secolele de luptă și de fugă dementă îi făcuse autiști. Așteptau, dar nu erau pregătiți decât să înfrunte Avatarul Distrugerii Definitive...
Erau asemenea unor roiuri întunecate care așteptau sfâșiere, sfâșiere, sfâșiere... EI priveau norul vecin ca și cum ar fi numărat firele de nisip, curgătoare, dar și elemente orbitoare care aspirau sângele inamicilor înfrânți. Norul inamic nu dorea decât moarte prematură, dar în brațele la fel de muribunde ale acestor lăcuste care pustiiseră mii de galaxii, milioane de lumi locuite de aceștia, miliarde de oameni desființați doar pentru faptul că erau oameni. Nu era vina nimănui, doar a unui Cosmos care pedepsise definitiv rasa umană doar pentru că se manifestase dincolo de granița putinței, dincolo de ceea ce părea a fi real și tangibil. Însă totul se spulbera aici, acum, pe o planetă imensă dintr-un sistem planetar aflat la limita dintre două galaxii care intraseră în coliziune directă acum mii de ani. Era planeta fără nume, fără limită, în care ziua nu era zi, noaptea nu era noapte, spațiul și timpul erau făcături umane, iar realitatea era și nu era, dar limita intens prin durerea emisă de atomii care intrau în conflict direct...
Apoi lupta cutremură planeta, întregul sistem și cele două galaxii aflate în coliziune. Legăturile cuantice se spulberau în fracțiuni de moarte și disipare, iar legiunile tăcerii deveniră cohortele spaimei și durerii. Nimic nu putea schița printre aleatorii EI, prin alabastrul nemerniciei umane... Apoi memoria genetică și simpla înregistrare a primelor clipe de contact au fost de ajuns pentru a stabili vina... Durere... Crimă atroce... Amăgire, apoi amărăciune... Religie... Genocid... Holocaust la nivelul cel mai abject... Apoi picătura unui calm jihadic fără orizont, un moment hotărâtor printre axele ireversibile. Omul, eterna demență iresponsabilă...
Și, în vreme ce ultima ființă umană își vărsă sângele în baia cu aburi a răzbunării dincolo de termenul uman de răzbunare, vina se spulberase în picătura de rouă roșietică a planetei fără nume. Atacul se oprise brusc, lichidul dispăruse ca prin farmec, iar EI reveniră la condiția anterioară, la vechile miresme ale unei spaime ancestrale, ale unui conflict interstelar care secătuise orice instinct. Se așezară pe un simulacru de iarbă portocalie, începură jocurile adolescenței și simulară existența. Erau fericiți. Erau mulțumiți. Erau vii și se aflau dincolo de răsăritul aparent al celor trei sori multicolori. Inocența revenise, în special după ce virusul unei rase mitice numite umanitate dispăruse printre stringurile cuantice. Din neo-convergenți, aceste ființe deveniră Porfirogeneți, eliberatorii unei licăriri esențiale. Apoi florile tăcerii deveniră sticloase, suspinară de trei ori, apoi permiseră Universului să o ia de la capăt.