În seara aceea mă despărțisem de bătrâna contesă cu un sentiment de ușurare chiar dacă gândurile îmi erau inflamate de necunoscutele existente în cauza pe care trebuia să o rezolv în justiție. Mă încerca un sentiment ciudat de eliberare dintr-o carceră chiar din clipa în care ieșeam pe poarta veche din fier forjat a conacului de la poalele munților Retezat.

Doamna Contesă mi se păruse, întrega seară, mai fermecătoare ca niciodată. Mi-a povestit niște lucruri foarte ciudate, greu de crezut dar m-a asigurat că erau reale. Deși avea aproape nouăzeci de ani arăta cu cel puțin douăzeci mai tânără; era spontană, deseori imprevizibilă și ne uimea pur și simplu cu memoria sa. Mi-a povestit o întâmplare bizară, petrecută în tinerețea sa.
“Să fi fost pe la începutul lui noiembrie, povestea doamna Contesă. Am plecat mai mulți tineri, studenți în vremea aceea, la peștera Cioclovina, mai puțin cunoscută astăzi, locul de unde un austriac exploata guano, adică gunoi de liliac care exista în cantități uriașe în această peșteră. Îl scoteau din peșteră cu vagoneții care erau transportați peste vale cu funicularul până în gara Pui. De aici guano era încărcat în vagoane de marfă și transportat într-o mică fabrică de la periferia Vienei. Când ne pregăteam de plecare, pe înserat, cerul s-a acoperit de nori cenușii și a început să ningă abundent; zăpada s-a depus într-un strat destul de gros peste pământul reavăn. Nu putea fi vorba să nr întoarcem acasă în acea noapte și am ublat o vreme dezorientați, deoarece gospodăriile sunt la mari depărtări unele de altele în acele locuri. Spre miezul nopții am zărit ferestrele unei case luminate de un felinar. Am strigat de la poarta din lemn și când cineva a ieșit și ne-a întrbat ce dorim am cerut găzduire de-o noapte. În casă am găsit vreo zece persoane; păreau toți amețiți de rachiu și am avut impresia că s-au adunat pentru o petrecere. Ne-au oferit o cană de pământ plină cu țuică fiartă și am băut până când ne-am dezmorțit după aceea ne-au condus într-un pod cu fân unde să dormim. Ne-au lăsat și câteva pături de lână să ne învelim și din cauza oboselii dar și a alcoolului am adormit repede.
Dimineața ne-am trezit buimaci. Când ne-am venit în fire ne-am cutremurat cu toții. Într-un colț, sub războiul din lemn al podului casei era un sicriu mic în care zăcea trupul neînsuflețit al unei fetițe de vreo zece ani. Eram îngroziți. Am dormit alături de un mort. De bună seamă că cei din casă se îmbătaseră, probabil după obiceiul locului și urcaseră sicriul în pod după căderea zăpezii. În acele locuri era obiceiul să-și îngroape morții în grădina din spatele casei. Probabil așteptau să o îngroape după topirea zăpezii. Am plecat repede fără să întrebăm nimic. Nici gazda nu mai era așa primitore ca în timpul nopții”.

Cu toate că m-a înfiorat povestirea Contesei am plecat mulțumit că în urma noului contract cifrele din conturile mele se rotunjeau simțitor. Totuși, mă stăpânea un simțământ de neîmplinire, un gol deschis fără nici o noimă în interiorul meu. Mașina gonea pe drumul aproape pustiu. Îi simțeam motorul puternic cum se întindea la drum și înghițea kilometru după kilometru încât nu mi-am dat sema cînd am ajuns la poarta casei mele. Am intrat în casă cu gândul să caut o carte despre celebrul baron Nopcea a cărui amintire, chiar și la câteva sute de ani distanță de la dispariția sa, este încă vie. Am dat la o parte câteva cărți de pe raft și m-am aplecat să ridic o carte mică și veche care alunecase pe pardoseala biroului. Era AMERICA lui Kafka. Am ridicat-o și am dus-o din obișnuință la nas: atunci i-am recunoscut mirosul și am socotit cel puțin treizeci de ani de când o citisem ultima dată. Atunci am găsit scrisoarea aceea aproape lipită între paginile 55 și 56; am deschis-o și mi-am recunoscut deîndată scrisul. Am retrăit pentru o clipă sentimentele pe care le-am încercat citind această carte și mi-am amintit multe amănunte din vremea în care eram fascinat de celebrele opera lui Kafka. Totuși, nu reușeam să-mi amintesc nici când și nici de ce am scris această scrisoare. Pentru că era evident că îmi era adresată mie însumi.

“ Nu știu când vei descoperi această scrisoare, când o vei citi sau dacă o vei descoperi și dacă vei dori să o citești. Pleacă totuși de la premisa că suntem doi străini, chiar dacă este vorba de una și aceeași persoană: tu cel viitor și eu cel trecut. Își scriu pentru că sunt o părticică din tine, o legătură parte-întreg. Chiar dacă vei închide ochii nu mă vei putea alunga pentru că voi rămâne în acel loc ascuns din interiorul tău, acolo unde este o lume care există doar pentru că tu poți vedea, poți visa și îți poți amintii. Când nu vei mai putea să faci aceste lucruri nu vei mai fi nici tu și lumea aceasta ireală, trecută, palidă, nu va mai exista. Este o lume care își continuă existența în amintire și dacă tu vei închide ochii nu va mai fi văzută cu ochii amintirii de nici un alt om. Deoarece lumea aceasta creată în adâncul din tine este o lume care a existat, la fel cum Atlantida a existat. Numai că ea trebuie să fie scoasă la lumină și va exista în momentul când te vei hotărî să o scoți la lumină.

Îți amintești ziua în care ai împlinit zece ani și ai plecat împreună cu clasa ta în excursie la Herculane? Era o primăvară ploioasă, parcă ar fi fost toamnă și pe tot timpul călătoriei a plouat mărunt. Deodată ghidul v-a făcut atenți că în stânga se află apele tulburi și învolburate ale Dunării și că se lucrează intens la barajul hidrocentralei de la Porțile de Fier și a explicat că orașul străbătut cu mașina în acele moment era Orșova veche, orașul care avea să fie sacrificat și îngropat sub ape odată cu insula ADA KALEH. Atunci nu înțelegeai nimic și nu percepeai aerul misterios și medieval, specificul turcesc al celor două localități în care timpul a stat parcă în loc. Îți amintești de orașul nou din dreapta orașului vechi, construit pe o colină, o armată bizară de blocuri în care nu se mutase încă nimeni: părea o armată romană formată din sutași disciplinați așteptând ordinul să treacă podul lui Apolodor din Damasc peste apele furioase ale fluviului. Acest oraș nou se asemăna cu un nou născut în pântecele matern care aștepta să fie adus la viață. Tot așa și orașul din tine este nerăbdător să fie scos la lumină. Acum el este încă sub apele tulburi ale memoriei. Dar încă așteaptă clipele în care va fi reconstruit așa cum Orșova Veche a fost strămutată într-un oraș nou, viu, actual.

Costruiește acest tărâm care se numește orașul scufundat și în care dacă te întorci vei fi ademenit de sirene și nu vei mai putea pleca în lumea celor ce încă trăiesc. De aceea atunci când pătrunzi în orașul scufundat din interiorul tău întoarce-te întotdeauna la aceeași vârstă și privește prin ochii omului tău de atunci, ca să poți înțelege tot ceea ce atunci ți se părea de neînțeles. Și în acest fel nu te vei lăsa fermecat de glasul sirenelor și vei putea aduce la suprafață piatră cu piatră din cetatea acoperită de amintiri. Pentru că nimeni n-ar trebui să moară niciodată, și totul va exista aievea atâta timp cât dăinuiește în amintire. Fă în așa fel ca toate lucrurile vechi, locurile și oamenii pe care i-ai cunoscut, vremea copilăriei și toate vârstele vieții tale să trăiască, așa cum au existat prin ochii tăi. Construiește acest oraș încă clandestin, așa cum Orșova a fost reconstruită și pe colină a început viața mai adevărată decât Dunărea care nu-și poate revărsa apele decât într-un singur sens, spre mare și nici un val măcar nu va mai spăla cheiul în același loc a doua oară.

Amintește-ți de oameni și de locuri, de bogați dar mai ales de cei umili pentru care nu este nici o speranță. Pentru că lumea cea adevărată este lumea umilă care stă în ființă prin îndurarea lui Dumnezeu. Amintește-ți de lucrurile care ți-au tulburat și totodată ți-au liniștit viața. Poți scoate la lumină zile la care nu te-ai mai gândit de zeci de ani? Îți amintești de vecina ta Mili? Era cu cinci ani mai mare decât tine dar toți o considerau cel mai al naibii băiețoi din micul orășel. Vă jucați împreună în curtea și în veranda conacului în care ea locuia împreună cu părinții săi. Jumătate din clădirea veche și curtea a trecut în stăpânirea Cooperativei Agricole de Producție “Înfrățirea”; de dimineață și până noaptea târziu mișunau oameni, vite, cai și căruțe cu azotat și cu băligar. Nu aveai cum să te plictisești. Îți mai amintești când bătrânul Ieronim Turtariu, unul dintre “chiaburii” locali se angajase îngrișitor la CAP? Îți mai amintești cu cât drag venea și își țesela fostele lui animale, chiar dacă deveniseră proprietate"de stat". Era un bătrânel uscățiv și tăcut, vorbea puțin peltic și nimic din purtarea lui nu trăda viața pe care a dus-o altădată. Spunea tata: "bogăția cu trudă și durere se ține" și el mă asigura că acești îmbogățiți ai satului nu fuseseră decât niște bieți robi ai propriei lor aVERI. Ieronim avea întotdeauna ochii umezi, vorbea puțin și nu auzea cu urechea dreaptă din cauza exploziei unui obuz pe front. Luptase în Crimeea și din cauză că rămăsese surd de o ureche părea întotdeauna nesigur pe el și ceilalți îl luau în batjocură. Dar nu se arăta că l-ar deranjea batjocura lor și chiar nu îi lua în seamă. Odată, Petrică Nărodul, chiar așa i se spunea pentru că era într-o ureche, a găsit un culcuș cu pui de șoarec sub iesle și a luat câțiva și i-a pus pe ascuns în traista cu mâncare a lui Ieronim. Când s-au așezat la masă și a scos pachetul din traistă din ziarul mototolit în care era învelită slănina au căzut și câțiva pui de șoarec. Nu deschiseseră încă ochii. Ieronim i-a privit distrat apoi i-a luat în palmă și i-a aruncat pe grămada de băligar. După care a ras slănina cu același cuțit, l-a șters pe șortul de piele și s-a apucat să mănânce cu indiferență. Nimeni n-a mai îndrăznit să râdă. S-au ridicat pe rând de la masă și au vomitat pe rând.

Îți amintesc toate aceste întâmplări ca să poți regăsi frumusețea orășelului scufundat în tine. Îți amintești ziua aceea de iarnă în care ai plecat pe râul înghețat împreună cu Mili. Ea avea aproape cincisprezece ani, era în clasa a opta de școală, dar tu n-ai observat cum i se rotunjiseră șoldurile și devenise aproape o femeie. Privea pe toată lumea cu ochii ei verzi, sfidători și nici n-ai înțeles sclipirea lor provocatoare atunci când se afla în preajma unui bărbat. În ziua aceea ați plecat la pescuit cu furculița la copcă; râul era înghețat bocnă și cu greu ați făcut o gaură în gheață. Sub gheață apa era atât de limpede încât se vedeau peștii mișcând amorțiți deasupra nisipului auriu. V-ați uitat pe rând prin copcă și Mili a spus: “ parcă este un oraș selenar”. Îi venise să spună așa pentru că tocmai eșuase o nouă misiune Apollo și auziserăți la difuzor această știre. Pe tine viața de pe fundul apei te fascina de-a dreptul și ai început să trăiești cu ochii deschiși visul acela al unui oraș scufundat sub ghețuri. Pe vremea aceea nu auziseși de Atlantida și ți se părea că ai să scrii cândva cele maifascinante povești ale lumii. În seara aceea v-ați întors fără nici un pește. A trecut iarna, a venit primăvara și vara. La sfârșitul vacanței Mili a plecat la școala profesională.

Nu se mai juca cu tine și o vedeai doar întâmplător pe străduțele orașului însoțită de câte un băiat mai mare. Ai aflat târziu că Mili o “luase razna” și nici n-ai prea înțeles prea mare lucru, nu era treaba ta. O priveai acum ca pe o femeie și ce treabă avea un băiat de zece ani cu o femeie! Într-o zi s-a auzit că Mili o luase și mai rău razna și deodată a transpirat zvonul că se mărită cu Mihai, un bănățean de prin Caraș. Pentru tine Mili devenise o străină. O priveai cu repulsie mai ales când se întoarcea acasă însoțită de Mihai, un blond spălăcit, tuns Napoleon,puțin rotofei. Toată lumea spunea că era un băiat de treabă. La nunta ei te-ai îmbătat pentru prima dată în viața ta. Despre Mili s-a auzit că n-a stat decât o lună cu Mihai. S-a întors acasă și s-a înscris la un curs de sudor și făcea practică la fabrica de ipsos de la marginea orașului.

Într-o zi te plimbai prin pădurea de stejar de pe colină și atunci ai văzut-o pe Mili la marginea unui tufiș. Era cu unul înalt și uscățiv poreclit “Tamba”, portar la echipa de fotbal locală de juniori. Stăteau pe frunzele uscate umăr lângă umăr și fumau. Se pregăteau de plecare când te-au văzut și te-au strigat pe nume. Ai ezitat. Nu ți-ai dat seama că ți-ar fi putut face rău pentru că nu te ducea deloc mintea să te întrebi ce căutau ei sâmbăta la amiază prin pădure. Te-ai oprit dar nu te-ai apropiat prea mult. Te-au întrebat ce căutai și când s-au convins că nu i-ai urmărit pe ei te-au lăsat să pleci după ce ți-ai dat cuvântul că nu vei spune nimănui că i-ai văzut în acel loc. Și te-ai ținut de cuvânt. Era ultima dată când ai văzut-o pe ea în viață și când ați vorbit. N-ai putut să nu observi tremurul din vocea ei, părea iritată sau intimidată, sau chiar îi era rușine pentru că erai tu de față.

Într-o seară, la vreo săptămână de la această întâlnire din pădure s-a auzit în oraș că Mili a murit. S-a auzit că totul s-a întâmplat la nouă dimineața în Fabrica de ipsos: Ea suda într-o poziție dificilă, încălecând cu picioarele un melc metalic uriaș care semăna cu cel de la mașina de tocat carne, un melc care transporta minereul de ipsos spart în concasorul cu bile la cuptorul de prăjit. Cineva, nu se știe nici până astăzi cine, a apăsat butonul de pornire al melcului și acesta a început să se rotească. Fălcile metalice se învârteau cu indiferență între pulpele tinerei femei ca un falus imens și îi sfârtecau cu poftă copsele tinere. Þipetele puternice ale femeii au fost auzite de unul dintre mecanici care a tras avaria și melcul s-a oprit. Martorii oculari spuneau că de la șolduri în jos din Mili nu rămăsese decât un morman de oase amestecate cu carne. A murit în drum spre spital. Gurile rele lăsau să se înțeleagă că cel care a pornit melcul era un iubit gelos iar cei ce au îmbrăcat-o și au pus-o pe Mili în sicriu au confirmat un adevăr pe care-l știa tot orașul: pe zdrențele de piele cusute la morgă ce-i adunau carnea pulpelor se vedeau înșiruite și tatuate cu tuș numele bărbaților cu care ea se iubise în ultimii ani din viață.
Ai fost și tu în ultima seară de priveghi, deși ai spus că nu dorești să o vezi în sicriu. Þi se părea că ochii ei întredeschiși încă te urmăreau cu acea strălucire stranie. Din cauza sângelui pierdut fața ei era palidă dar frumoasă. Cineva, nu-ți mai amintești exact cine a recunoscut că Mili părea cu mult mai frumoasă decât la nunta ei. O îmbrăcaseră în rochia de mireasă. La căpătâi Mihai plângea în tăcere. Ai părăsit încăperea, curtea, amintirea ei și ai plecat cuprins de pace pe drumul tău, prin întuneric. Când ai ridicat ochii de pe cer te privea o lună plină, albă, stranie.

Pe Mili au înmormântat-o în fața bisericii vechi; seara, în crucea de marmoră albă se aprindea un bec și lumina crucile din jur iar liliacul de pe mormânt ți se părea că se transformă în corpul înspăimântător al unui vârcolac. Și trecutul tău a început să ți se pară mâncat de acest vârcolac. Și amintirile. Și pe rând toate s-au acoperit de uitare.

De aceea când vei găsi această scrisoare și îți vei aminti de aceste lucruri vei cunoaște că nu poți trece de pe pământul celor vii cu această povară. Chiar dacă luna nu și-a schimbat niciodată poziția și chiar dacă amintirile tale s-au topit în uitare, așa cum numele iubiților tatuate pe coapsele acelei femei s-au transformat în țărână ca și când n-ar fi fost vreodată, orașul scufundat în tine încă așteaptă să-l scoți la lumină. Când se vor deschide ferestrele cineva va striga: să intre viața în case. Și poate ea va intra pe poarta ta așa cum intra în fiecare zi în care ai fost fericit".