“E acolo. Puțin mai jos… Puțin mai jos.” Gândul revenea cu obstinație, învârtindu-mi-se ca o morișcă în creier; nu-l puteam atașa de nimic; habar n-aveam ce voia să însemne. “Puțin mai jos…” Cert era că, la sfârșitul fiecărei propoziții, imediat după punctul pe care-l vizualizam brusc, prăbușit greoi, ca o bilă de metal înainte de următorul cuvânt, mintea mi se însenina parcă și se făcea tot mai mult spațiu în jur.
“Puțin mai jos...”
Era totuși ceva exterior, lumina acționa asupra pleoapelor mele strânse ca un levier miniatural, forțându-le deschise și vârând sub genele înțepenite proptele șubrede de luciri murdare, poleite cu sclipiri maronii, viermuitoare.
“Puțin mai jos”, se repeta gândul. “Mai jos.” O vreme nu am zărit nimic mai mult decat o alcătuire haotică, pătrată la un capăt și cu o coadă înstelată la celălalt, tot mai des penetrată de-o mulțime agitată de liniuțe drepte și unghiuri încălecate, expulzate uneori la o distanță nemăsurabilă, pierdute într-un inel cărămiziu ce se lărgea constant și din care, mereu mai îngroșat și înalt, se decupa proptit pe-o grămadă uriașă de pietre, un copac golaș, cu ramurile scurte, ca retezate, și cu o creangă mai viguroasă crescută vertical, bine înfiptă într-o dungă densă de tulbureală stratificată. ‘ Acolo. Puțin mai jos.’’
Mai jos nu era deocamdată nimic, dar rădăcinile ițite printre pietrele îngrămădite, ale arborelui, se lungeau înviorate de strălucirile difuze, încâlcite și sprijinind astfel restul decorului care creștea peste cercul inelului – cocoașa unei movile pe care se afla grămada de bolovani, apoi ceva ce semăna cu un drumeag și mai multe tufe prizărite, înșirate pe marginea unei borduri de pământ bătucit, făcând un dâmb neted în apropierea colinei.
Ranga miniaturală muncea din greu, forțând curba întărită a pleoapelor. Incet, am văzut și alte grămezi de pietre mai încolo, înșiruite una în spatele alteia.
Apoi alți copaci, răsuciți în cele mai bizare moduri, o stâncă plecată cu un pinten curbat ca un deget deasupra unui mușuroi tivit cu un brâu de vegetație rară și-un arbust negricios ce-și agita rămurelele uscate în bătaia vântului, la câțiva metri de mine.
Distanța pe care eram nevoit s-o plasez între arbust și locul de unde îl priveam, m-a silit să-mi dau seama de felul în care zăceam și să-mi reintru în piele; eram totuși acolo, întins cumva și amintirea căderii, trecându-mi ca un frison prin tot trupul, mi-a smuls un țipăt bolborosit. Tot ceea ce mă înconjura era scufundat în tăcere, în urechi aveam un fâșâit continuu, un zgomot de fond pe care rulau, ca pe-un banner electronic, cuvintele ‘acolo, puțin mai jos’, pulsând însă din ce în ce mai slab și apărând de fiecare dată tot mai șterse și subțiate. În chip ciudat știam, cu toate astea, că mă simt foarte bine și că nu mă doare nimic; senzația era asemănătoare cu cea încercată la trezirea dintr-un somn greu de opt-nouă ore, cu o mahmureală difuză.
Copacii și movilele și bolovanii se înșirau cuminți înaintea mea, acceptându-și liniștiți locurile sub lumina cărămizie și îi găseam acum de fiecare dată cam în același punct, ori de câte ori îmi lăsam ochii asupra lor. Stăteam lungit pe-o lespede din piatră și îmi amorțise un șold - se vedea acum, mai departe și o mică punte ce lega două maluri scunde, mai degrabă un podeț din dulapi, ținut fix de niște pietre mari așezate pe margini, și dezvoltându-se insistent peste sunetul de fond, se insinua și-un clipocit continuu, ce-mintea de zgomotul unei ape. Mi-am curbat spatele și mi-am îndoit picioarele, apoi am săltat capul.
Cerul era acoperit de-o perdea groasă de nori, cu volute largi, înnegrite. Două minute mai târziu, ședeam așezat într-o adâncitură a lespezii, clipind rar, cu părul în ochi, ținându-mi tălpile apropiate pe-un pietroi rotund, învelit într-o substanță neagră, crăpăcioasă și plină de praf, uitându-mă la copacul înfipt în grămada de bolovani. În acea clipă părea mai scurt, dar mai gros, iar crengile se tăiau solide și goale, cu capetele negre, arătând arse, carbonizate. “Acolo...pu...țin...mai...joos’’, ‘’mai...jooos’’. Hainele atârnau crăpăcioase pe mine, încrețite de la sângele zvântat și apa curgea susurând undeva spre est. Mi s-a năzărit că aud un fâlfâit în acea direcție, dar când am întors capul nu am văzut nimic.