Era încă întuneric când, turbat de supărare, ieșise ca o vijelie pe porțile palatului și o ținuse așa, tot într-un galop, mai bine de vreo două ceasuri. Pella, cu frământările și intrigile ei, rămăsese undeva departe în urmă. Când ajunse în tabăra de instrucție, Bucifal, tot numai spumă, abia mai respirând de atâta goană tremura ca apucat de friguri gata să se prăbușască.
Cu spada în mână și părul roșu vâlvoi, părea însuși strălucitorul Apollo într-o amiază toridă de vară. Sări furios din șa, împrăștiind priviri năpraznice asemeni miticului dragon ce aruncă, de jur împrejur, flăcări ucigașe pe nas. Cu ochiul său stâng aproape că incendiază noaptea, iar cu celălalt încearcă să prăbușască peste pământ cerul, cu zeități cu tot, gata să-i ceară socoteală pentru neștiute pricini chiar și măritului Zeus.
Ca un încolțit din toate părțile de inamici nevăzuți se aruncă sălbatic asupra primului grup de pedestrași întâlniți, care abia își făceau apariția la antrenamentul de dimineață și începu să-i lovească năpraznic ca pe cel mai de temut și urât inamic. Lovea din toate puterile, fandând cu iscusință din orice poziție și para lovituri mortale icnind și răcnind, convins că îl are în față pe netrebnicul Attalos. De atâta efort și încordare privirea începuse să i se împăienjeneze și aproape îi amorțise mâna, dar cu fiecare lovitură simțea cum își răcorește dogoarea din suflet.
Se stârnise larmă în toată tabăra, iar comandanții se adunaseră și asistau îngrijorați la această dezlănțuire oarbă, fără ca vreunul să îndrăznească să intervină. În acest imens vacarm de iad i se păru că deslușește, în sfârșit, o figură cunoscută și tresări recunoscând vocea atât de cunoscută, liniștită dar fermă a dascălului său.
- Hei, tinere războinic, lasă furia și mânuiește-ți cu grijă spada că ai treburi importante de făcut cu ea. Chiar dacă ai exersat-o déjà, cum nimeni nu te-ar fi crezut în stare, la Cheroneea vremea ta abia acum începe. Nimeni nu poate uita cum la fel ca marele Achile te-ai aruncat în luptă, salvându-ți părintele de la pieire sigură. Groază se citea pe chipurile lor și până la urmă praful s-a ales de acel sacru batalion teban. Doamne parcă erai o fiară dezlănțuită!
Vorbele avură un efect aproape instantaneu că se scutură de parcă ar fi ieșit din transă. Răsuflă adânc ca și când nu ar fi avut destul aer și se întoarse obosit cu umărul însângerat, lăsând spada să atârne cu vârful în iarba și rosti moale, sacadat pe un ton amar.
- Mă bucur să te revăd învățătorule! Nu știu de ce pomenești tocmai aici și acum acel episod, dureros pentru tine, în urma căruia ai refuzat să-mi mai fii dascăl. Ce mult am regretat plecarea ta... Dacă nu m-ar fi dușmănit atâta eram în stare să-l chem să te înlocuiască pe marele Demostene. Dar ce să-i faci, era și el tot atenian… și Atena nu ne-a iubit niciodată pe noi barbarii. Aminteai de tatăl meu regele... Sper să n-ajung să regret acel moment, dar se pare că mă urmărește și pe mine adevărul care spune că pe cine nu lași să piară nu-ți mai dă pace.
- Ohoo, de unde atâta patimă împotriva părintelui tău, frumosule prinț? Păi… nu domnia sa, în marea dragoste ce ‚ți-o poartă, m-a adus la curte să-ți împărtășesc filisofia, știința și artele?
- Da, da... mama l-a pus la cale. Dacă era după el... Ea voia să facă din mine băiat subțire, un soi de dendi al saloanelor și rafinatelor cercuri ateniene. Datorez strădaniei domniei tale cunoștințele despre cosmos și lume, despre organizarea cetății, am ajuns până la urmă să vorbesc aproape perfect elena dar să știi că soldaților mei mă adresez în limba lor.
- Eheiii... îmi amintesc și acum vorbele măritului vostru părinte: „Să știi că mi s-a născut un fiu... Să cultivi din el un rege, care să fie demn de a-mi urma mie și să mărească Macedonia! “
- Ce tragic! Demn de cine, de acest bețivan și afemeiat care nu știe să se stăpânească și se zbate să își păstreze puterea prin tot felul de intrigi și căsătorii convenționale? S-a văzut cât de bărbat și mare comandant e în campania aia dusă împotriva geților. S-a speriat de șuierul dragonului din drapelul lor că aproape a făcut pe el! Dar să fi trecut dincolo să vadă cum e... Noroc că l-a salvat Cothelis, pe care l-a răsplătit luând-o pe Meda, fiică-sa, să-i fie a nu știu câta soție. Nu asta e politica și arta diplomației cu care atâta m-ai bătut la cap!
Se apropie de el, îi puse mâna pe umăr și îl cercetă scrutător din cap până în picioare. Ce bine crescuse, nu mai era nimic din copilul nesigur și adolescentul docil, devenise un bărbat adevărat, cutezător și dominator. Se maturizase timpuriu dar își conservase acea inocență care îl făcea unic, avea charismă într-adevăr și, exact așa cum se vorbea, căpătase aliură de lider, te făcea să-ți pleci ochii când te privea.
- Să înțeleg că din această pornire de frondă ai întreprins campania aia la nord de Istru? Doar ca să demonstrezi lumii cât ești de neânfricat? Te avertizasem asupra lor și a faptului că numai Darius mai încercase o asemenea expediție, dar s-a întors rușinat amânându-și pentru ceva vreme pofta de a subjuga peninsula.
- Așa e, domniei tale îi datorez acea nebunie care m-ar fi costat viața dacă nu mă trezeam la timp! Atâta mi-ai vorbit despre acea misterioasă Geția Hiperboreea că am simțit, aproape organic, nevoia să mă duc acolo. Era ceva ca o chemare pe care nu mi-o puteam înfrâna.
Am vrut să ajung pe insula Leuke, la vărsarea fluviului în mare unde s-a născut Latona, mama lui Apollo și unde zeul are cel mai mare templu de pe pământ. Speram să-i ofer ofrandă și să sărut locul acela de pe care au plecat Olen și Abaris în apostolatul lor pentru a ne aduce credința apollinică, din care s-au născut mărețele temple de la Delos și Delphi. I-aș fi cerut iertare pentru gândul nemărturisit și l-aș fi rugat să îmi lumineze calea de urmat. Dar n-am putut, poate fiindcă sunt prea păcătos să calc acel pământ sacru.
Am forțat fluviul, dar când am început să-mi fac loc cu sulița prin lanurile de grâu din care nu ne mai vedeam călăreț cu călăreț m-am temut că am în fața mea niște supraoameni. Nici până azi nu îmi dau seama de ce acei, circa patru mii de călăreți și peste zece mii de pedestrași, cât estimaseră iscoadele mele s-au retras fără luptă, cedându-mi o așezare de a lor. M-am gândit că vor să mă atragă cât mai departe de apă în necunoscutul întunecat al nesfârșitelor păduri și am ezitat să mă aventurez.
Când l-am privit însă în ochi pe acel get muribund care îmi surâdea am avut sentimentul, nemaiîntâlnit vreodată, că mă privesc în oglindă. M-a apucat o stare necunoscută de pace, de liniște sufletească, un soi de regăsire de sine de parcă m-aș fi reîntors în uterul matern. Poate acolo, în Hiperboreea aia mistică și sălbatică, îmi descoperisem adevăratele origini.
- A fost deci, mai degrabă, o expediție încheiată cu o revelație inițiatică…
- Încă nu-mi pot explica ce anume a fost, dar atunci parcă cineva interior, nevăzut mi-a spus ce nu a vrut Apollo, mi-a spus că drumul expedițiilor și cuceriilor mele viitoare poate fi în oricare direcție, dar către nord îmi este interzis accesul. Din acel moment atinsesem limita orizontului meu geografic. Mai departe se întindea misterul! Un mister de care mă simt și acum legat printr-un nevăzut cordon ombilical. De aia nu pot înțelege cum de s-a temut tata de acești oameni care erau ai lui, cei de dincolo, cum de nu a simțit chemarea lor când s-a oprit la fluviu.
- Tinere, tinere… părintele domniei tale, privit ca simplu muritor, după cum și cât bea, călărește, iubește, dar mai ales după cum se bate sigur este unul dintre cei mai de seamă exponenți ai acestor neamuri barbare. E în afara oricărui dubiu că lor le aparține! El știe și simte tot timpul asta, și atunci când îi sunt prieteni dar și când le atacă cetățile, doar că se ferește să o spună. Și de aia doamna Olimpia s-a ocupat, cu atâta sârg și îngrijorare, de instrucția și educația domniei tale.
Te dorea un viitor rege cult care să învețe politica pentru a știi cum să-și organizeze regatul și să-și țină în ascultare rivalii, oratoria spre a știi să-ți îmbărbătezi oastea și poporul în vremuri grele, logica pentru a învăța să gândești nepătimaș spre a nu lua decizii pripite, geometria ca să poți alege cel mai potrivit loc de bătălie, mod de a-ți așeza oastea și de a împărți pământurile cucerite, estetica pentru a-i fascina pe cei din jur mai tare decât a făcut-o tracul Rhesus, al cărui discipol știu că ești, pe câmpurile Troiei, astronomia spre a înțelege semnele cerești și a nu te mai încrede în profeții mincinoase…
- Oofff… Și cum rămâne cu chestia aia care spune că, orice ai face, sângele apă nu se face? Orice am face, fiecare ducem în spate virtuțile dar și blestemele părintești.
- Aici s-ar putea să ai dreptate… Dar asta nu înseamnă că, din cauza desfrâului părintelui, trebuie să disprețuiești femeia. Se spune că dincolo de Istru bogăția și rangul fiecărui bărbat se măsoară după numărul de femei pe care le stăpânește. Amorul e liber acolo, castitatea nu contează, dar o femeie de calitate se cumpără cu bani grei. Cele mai frumoase și mai virtuoase dintre femeile gete se vând, uneori chiar singure la târg, celui mai darnic și hărăzit de zei. Dar, odată luată în stăpânire ea, femeia, e prețuită și păzită cu strășnicie ca cel mai de seamă avut. Pentru că numai ea știe rostul casei și duce tot greul gospodăriei!
Bărbații, când nu se războiesc sau nu umblă după jaf, trândăvesc toată ziulica cu ulcica cu vin, de regulă roșu, lângă ei. Pe cea mai frumoasă dintre frumoase o țin mereu aproape, să le toarne licoarea în cupe, să-i desfete și să le împlinească poftele. Numai femeile sunt cele care cresc copii și fac munca grea a câmpului. Uneori, pentru a se apăra când bărbații le sunt plecați, pun mâna și pe arc ori călăresc pe dășelate. Dar cu toate astea bărbatul e așa de prețuit că, atunci când moare, e o fericire pe cea aleasă să-l însoțească pe drumul său către zei. Cele rămase plâng amarnic, simțindu-se umilite.
- Femeile, mereu femeile… Întotdeauna se va găsi o elenă care să mintă, să înșele și trădeze, provocând războaie sau cine știe ce alte nenorociri. Mereu, printre aceste frumoase, se va afla o hera, afrodita ori atena în căutarea unui paris care să le dăruiască mărul, să mintă frumos ori să le aprecieze farmecele.
- Ai grijă prințe cum vorbești! Și așa cei din jur clevetesc pe seama prea intimei apropieri pe care, se pare că, ai avea-o cu acest Hefestion.
- Gura lumii, cum poți să îți pleci urechea la așa ceva învățatule? Din cauza beției, trândăviei… și bineînțeles a femeiei aproape s-a ales praful de acest “cel mai numeros neam după cel al inzilor”. Astăzi cei mai mulți dintre ei nici nu mai știu cine sunt și care le e strămoșul ori patria. Își zic dardani, frigieni, iliri, geți, sciți, macedoneni, lydieni și aș putea continua să enumăr dar au același sânge. Alții s-au răspândit aiurea pe la toate curțile și în toate armatele, având straie și nume străine, că au ajuns să nu își mai amintească nici zeii, nici limba.
Au venit alții mai destoinici, s-au așezat peste ei, le-au luat tot și i-au scos din istorie. La Troia tracul Glaucos Hipolohianul s-ar fi omorât cu aheul Tidid Diomede dacă nu începeau să se laude, invocându-și fiecare strămoșii. Așa au aflat că aveau aceeași ascendență tracică, și atunci, în loc să se taie între ei, și-au dat frățește mâna. Acum că și-au pierdut memoria, alții le scriu istoria… ori se întâmplă cu ei lucruri mult mai grave încă neștiute.
Tu știi mai bine cum se scrie astăzi despre ce s-a întâmplat în trecut cu Troia. În zadar mai încerci să le spui adevărul. Cine te-ar mai crede azi dacă le-ai povesti că Agamemnon, Achile, Paris, Hector, Eneas și câți alții ca ei erau, cu toții, de neam tracic la origine? Care dintre eleni ar fi dispus să mai accepte că Apolo, Ares, Artemis erau zeități trace? Ori că toți regii traci când făceau înțelegeri jurau numai lui Hermes…
Cum să le mai spui compatrioților domniei tale de vârsta mea, că lui Lycurg i se mai spunea și Tracul. Că Orpheu, Musaios, Homer, Linas, Tamiris, care au întemeiat poezia greacă, aveau aceeași obârșie cu el?
- Tocmai de aia, prințe, e de datoria ta să nu lași să se întâmple la fel și cu Macedonia. Pentru asta, e imperios să-i alungi și să-i stârpești pe perși.
- Ahaa, pentru asta ai venit! Din păcate, poate că nu perșii ne sunt cei mai periculoși inamici, învățătorule, ci noi ne suntem primii dușmani. Uite, chiar ieri la nunta cu această Cleopatra-Eurydice tata era așa de beat că nici nu l-a mai auzit pe nenorocitul ăla de unchi-său, haa păi crede el că o să-l iert, când i-a urat miresei să-i facă regelui un prinț legitim care să-i urmeze la tron. L-a lăsat să mă umilească acolo în public! În schimb, când i-am aruncat nemernicului în cap pocalul plin cu vin roșu a văzut! Ca să nu-l hăcuiască pe mișel pentru ofensa adusă lui în primul rând, vezi doamne mama ar fi fost vreo bacantă, s-a repezit cu pumnalul la mine.
Mare noroc că, amețit cum era, s-a împiedicat și a căzut pe burtă altfel unul dintre noi doi poate era mort acum. De aia mă apucă această scârabă de îmi vine să-i dau dreptate mamei când, la supărare, spune că nu sunt fiul lui, ci al lui Zeus.
- Păi vezi, asta e! Când lăudam strădania doamnei Olimpia de a te pregăti pentru a pătrunde în sofisticatele și influientele cercuri elene tocmai asta aveam în vedere. Numai acolo poți afla înțelegere, prietenie și sprijin.
- Iluzie, dulce iluzie... Iubite al meu dascăl eu te-aș crede, dar Cheroneea ne contrazice. Tot omul știe că în fiecare grec sălășluiește un cal troian și nu mai acceptă de la el nici daruri. Dacă gândesc la rece poate că tocmai ei, atenienii, sunt primii de care ar trebui să mă tem. Cine știe ce urzeli tainice mai pun la cale chiar acum! În urmă cu circa o mie de ani, când au venit aicea, toată peninsula era tracică. Au făcut ce au făcut și au ajuns stăpânii ei, ba chiar și în Anatolia și la nord de Pontul Euxin.
Îmi fac bezele și îmi spun dulcegării fiindcă sunt feciorul lui tata, dar mă privesc ca pe un străin. Pentru ei voi rămâne mereu un barbar. Uite, un car al regelui Filip a câștigat olimpiada, dar pe mine nu m-au primit acolo. Ce să mai spun... dacă nu era războiul ăsta peloponeziac să vă căsăpiți voi între voi, cam vreo treizeci de ani, Macedonia poate nici nu mai exista. Nu s-ar mai fi știut nimic de originile trace ale părinților mei, iar eu sigur nici nu aș fi existat. Acum presimțiți că v-ați apropiat de marginea prăpastiei și nu știți cu ce să ne mai ademeniți, doar pentru că aveți nevoie de noi. Prea des ne-ați predat lecția asta amară ca să nu o fi învățat până la urmă.
- Prințe, chiar nu mai înțeleg... păi după doamna Olimpia nu ești elen get-beget?
- Da, da... elen din munții Epyrului, unde neamurile mele dorm pe pământul gol, înveșmântate în blănuri de vulpe și nu se spală niciodată pe picioare. Molossii din care descinde mama se revendică de la Achile cel al cărui tată, Peleu, era rege la gurile Istrului. Autoexilată acolo între munți, iubita mea mamă face vrăji și incantații orfice, invocându-l nu pe Zeus ci pe Dionysos.
- Prințe, prințe asta nu se poate... De unde știi domnia ta lucrurile astea? Nicio istorie nu pomenește despre așa ceva, iar mama domniei tale o fi ea o fire mai năvalnică dar păstrează o discreție totală asupra vieții sale personale.
- Despre care istorii vorbești, învățatule? Despre cele scrise de voi așa cum vă convine și care mi-au fost îndesate, toți anii ăștia de studiu, pe gât? Toate câte ți spun acum le-am aflat prin viu grai de la mama Leonida, care mi le-a scris apoi cu vergeaua pe spinare să nu le uit cât oi trăi.
Tot de la ea am aflat și despre hierogamie, când nu înțelegeam ce făcea mama, acolo în munți, noaptea la lumina flăcărilor când se îmbăta criță împreună cu adepții ei, iar apoi dansau nebunește în cerc cu șerpi încolăciți în jurul gâtului ori atârnându-le pe sâni.
Și acum îmi mai răsună în urechi muzica aia demonică de fluier și chimbale, acoperită mai tot timpul de țipetele lor furioase. Ce să mai spun că, în nebunia aia generală femeile, aproape goale sub hainele lor fluturânde din piele de căprioară și pe cap cu coarne, mușcau sălbatic din șerpi, îi sfâșiau și îi mâncau de vii. Ce mai urma mi-e jenă să îmi mai amintesc, dar să mai povestesc...
Nu ți se pare cunoscut învățătorule? La o astfel de orgie dionysiacă s-au cunoscut tata cu mama, s-au împreunat și mai târziu poate m-au făcut pe mine. Acum poate ai să înțelegi cum am ajuns să-l prețuiesc pe Hefestion!
- Pot înțelege, dar fără să le accept, că toate astea sunt slăbiciuni și păcate omenești în fața cărora trebuie să ne înfrânăm. Dar discuția a luat-o pe o cale lăturalnică. Eu încercam să te fac să pricepi încotro merge lumea și să te sensibilizez asupra pericolului persan care și acum, după cincizeci de ani de lupte, se menține aproape intact.
- E foarte adevărat că e de rău dacă perșii trec iarăși Helespontul. În drumul lor către Elada continentală, primele expuse sunt mereu Tracia și Macedonia. Acest lucru s-a întâmplat în vremea lui Darius când am devenit tributari Imperiului și mai apoi în urma invaziei lui Xerxes. Noi, macedonenii, datorăm mult lui Miltiade și Leonidas dar am învățat că pentru a-i înfrunta pe perși avem nevoie de stabilitate și unitate internă, precum și de aliați siguri. Și dacă tatăl meu ezită să se angajeze într-o asemenea confruntare înseamnă că încă nu a venit vremea.
- Prințe, după informațiile noastre, Imperiul e frământat de puternice rivalități și crize interne, de revolte ale unora dintre satrapi care îl fac vulnerabil în fața unei ofensive unite în jurul Macedoniei. Nu ne putem permite să scăpăm acest moment
- Nu posed toate datele și sunt înclinat, ca întotdeauna, să îți dau dreptate; ar fi păcat să nu profităm de ocazie. Dar, dacă ar fi după mine, mai întâi aș fi mai preocupat de întărirea prezenței noastre între Istru, Pont și Egee. Cum îți ziceam nu știm aproape nimic despre neamurile noastre de dincolo de fluviu. Mereu ne pomenim cu ei dincoace peste noi și foarte greu le facem față.
Încă nu putem să uităm primejdia prin care a trecut Macedonia în campania declanșată de odrizii lui Sitalkes aliați cu triburile vecine înrudite și contigentele primite de la alte neamuri trace cu asentimentul și încurajarea aceleiași Atene. Cel mai masiv ajutor le-a venit însă de la geto-dacii dintre Istru – Haemus și Pont. Am avut noroc cu iarna grea și cu incapacitatea lor de a asedia așezări fortificate. Deci, înainte de a ne lua la trântă cu perșii, trebuie să ne asigurăm spatele.
- Tot ce spui este adevărat, dar trebuie să te mai încrezi și în semne. Te-ai născut într-o zodie plină de promisiuni. Nu pot uita că tocmai în noaptea venirii tale pe lume au fost îngenuncheați, după ani buni de confruntări când aproape nu mai credeați în izbândă, dardanii, iar nebunul ăla de Herostrat incendia templul Artemidei în Ephes. Astea sunt semne de la zei că e pe cale să se prăbușască o lume și să înceapă alta! Ești alesul să înfăptuiești această măreață trecere și cred că ți-a venit vremea să-ți urmezi lucid și curajos destinul.
- Învățătorule, sunt prea tânăr și nepriceput ca să mă las atras în aventuri de inspirație mitică. Tocmai spuneai că m-ai învățat astronomie ca să nu mă încred în profețiile nu știu cărei preotese ori oracol mincinos. Domnia ta ți-ai făcut un nume. Ești Aristotel din Stagira și lumea îți spune deja Stagiritul. Probabil și eu voi ajunge cândva Alexandru din Macedonia și urmașii mă vor alinta simpu, spunându-mi Macedoneanul.
- Bine, bine dar trebuie totuși să ai un vis în care să crezi și pentru care să lupți. Povesteai de experiența aia inițiatică de dincolo de Istru.
- Da... cam de atunci îmi mângâie nopțile un vis tare frumos pentru care sunt gata să lupt și să mor. Cred în această pornire zeiască de a aduna toate pamânturile strămoșilor mei traci la un loc. Visez să sting neînțelegerile, adversitățile, patimile și intrigile dintre aceste numeroase neamuri și să-i aduc pe toți la împăcare într-o formă de organizare politico-militară care să corespundă valorii și forței lor numerice, bogăției și vetrei de geneză și răspândire.
-Vaai prințe... dar asta e curată utopie. Trăim alte vremuri, neamurile s-au înmulțit și amestecat, au venit alte populații...
- Așa este, fiecare vis se naște ca utopie! Dacă ne referim la compatrioții domniei tale, când au venit aduși de ape, au întemeiat colonii dispuse ca niște mărgele de-a lungul mărilor interioare. Acestea s-au dezvoltat, au devenit polisuri și cetăți-stat care, la rândul lor, au întemeiat colonii proprii pe care le exploatează în mările exterioare, de-a lungul Mediteranei și Pontului Euxin. Apoi au îndrăznit mai mult și s-au implicat în certurile dintre neamurile tracice, le-au asmuțit pe unele contra altora și din această încăierare s-au ales cu vaste teritorii pe uscat. Așa au întemeiat prin violență și viclenie, domnia ta mă învățai că sunt pilonii puterii, o Eladă continentală. Astăzi nimeni nu îi mai întreabă dacă au dreptul la aceste pământuri și ce s-a ales de neamurile peste care ei s-au suprapus. Alte multe teritorii ale noastre au intrat sub stăpânire persană. Uite, lydienii sărmanii trimit, tocmai de acolo din Asia, solii disperate, sperând să facem ceva și să-i luăm sub protecția noastră.
- Nu te cunoșteam așa Alexandre... Și crezi că o să poți da roata istoriei înapoi?
- Nu! O să încerc doar să ajut istoria să reintre pe văgașul ei normal de pe care a fost scoasă. Cu sprijinul zeilor voi aduna aceste teritorii, poate, într-un imperiu în care neamurile trace vor învăța să trăiască împreună demn și în pace în vecinătatea marelui neam al inzilor.
- Și cu elenii, cu perșii și popoarele din Asia Mică ce vei face?
- Eu nimic deosebit, voi desfunda izvorul și voi lăsa noul stat să se nască și să evolueze întocmai doctrinei domniei tale, adică să-și urmeze cursul firesc natural, coagulându-se în cea mai desăvârșită formă de unire a omului dictată de firea sa intrinsecă. Eu doar voi trezi din amorțire elanul vital al acestor neamuri aflate acum sub stăpânire străină ori aproape de dispariție și restul vor face ele. Falangele macedonene doar le vor desțeleni un pic cărarea. Mai departe, oricât m-ași strădui, îmi e imposibil să-mi închipui ce va urma.
Cum va arăta viitoarea arhitectură probabil nici zeii nu știu încă. Eu o să apuc să văd acest început doar ca un pârâiaș năvalnic care, abia după ce eu nu voi mai fi, se va transforma treptat în fluviu, croindu-și albia predestinată. S-ar putea ca Istrul să fie numai un afluient al său.
Generațiile viitoare vor conviețui împreună în cadrul uneia dintre cele mai strălucite civilizații de pe pamânt. Va fi un spațiu de sinteză și complementaritate. Cultura lor și abilitățile noastre meșteșugărești și militare vor da naștere unei noi spiritualități legate de un singur zeu, o singură monedă și un singur conducător ajutat de un sfat care sa-i reprezinte pe fiecare. Administrarea regională se va face în limba locală, dar nimeni nu se va mai jena să vorbească și limba strămoșilor mei.
- Deci, instinctele despotice ale barbarilor lucrează încă în persoana ta și vei întemeia o autocrație!
-Știu că ești partizan al democrației și că urăști oligarhia și demagogia, dar la fundamentul noii construcții va sta un alt principiu - meritocrația. Omenirea va învăța să facă saltul de la despotism și democrație la meritocrație.
- Nu crezi că te cam grăbești, că îți depășești timpul?
- Poate... dar dacă mai întârziem mult, ne-o iau inzii înainte. Și știm atâta de puțin cum trăiesc și gândesc urmașii Dragonului Roșu, rasa galbenă...
- Și unde crezi că ar putea fi plasat centrul acestei noi lumi?
- Nu știu, oriunde! Poate aici la Pella... poate într-o mare metropolă numită Alexandria. Știu însă că sediul spiritual va fi undeva în acea încă atât de tainică și de nimeni, de pe aici, văzută Sarmisegetusa.
- Te-ai gândit și la un nume pentru această, hai să-i zicem confederație?
- Deocamdată poate Utopia... sau Imperiul Macedonean... Marea Confederație Tracică ori de ce nu... Terrea!
- Recunosc, ai reușit să mă impresionezi și mă mândresc pentru că, și numai prin modul cum gândești, ai reușit să-ți depășești preceptorul. Dar pentru această fabuloasă ctitorie o viață nu ajunge.
- Așa e, în viața asta, cum am mai spus, numai voi desfunda izvoarele. Dacă nu s-or găsi alții mai destoinici să-mi împlinească acest vis voi renaște și mă voi reîntrupa de câte ori va fi nevoie.
Parcă înțelegând cel dintâi câte erau de făcut, Bucifal, cel negru ca noaptea, începu să loveasca nerăbdător cu picioarele pământul din față, iar steaua lui albă din frunte părea că începuse să lumineze zorii unei noi ere. Alexandru îi admiră tăcut nervozitatea în timp ce în urechi îi răsună iarăși ca o dulce invocație orfică vorbele tatălui său: „Trebuie să cauți și tu un regat mai mare care să ți se potrivească. Macedonia e prea mică pentru tine! “