În marea masă a cerșetorilor din cartierul de sud el era unul cu totul special. Era, pe de o parte vorba de diformitățile multiple care-l diferențiau. Fusese de mic un copil al străzii, dar unul născut pe stradă, așa cum se lăuda el, iar nu unul care venise pe strada și sublinia cuvântul venise de parca ar fi fost unul rușinos. Nu-și cunoștea părinții, nici măcar mama nu și-o cunoștea. Probabil fusese și ea o vagaboandă a străzilor, o nefericită a orașului care se lepădase de copil sau murise la nașterea lui. Oricum, copilul fusese găsit și adoptat de cerșetori încă din primele zile de viață ale micuțului. Îl găsise unul dintre ei, bătrânul Manolo, într-o pubelă de gunoi. Era înfofolit într-o mulțime de ziare, așa că, la început, Manolo crezu ca a găsit un mare ghemotoc de hârtie, iar sperietura lui fu cu atât mai mare când auzi, din mijlocul paginilor mototolite de ziar un scâncet de copil, încât scăpă ghemotocul pe asfalt. Grosimea ziarelor atenua șocul izbiturii cu asfaltul și copilul abia născut nu păți nimic din această brutală căzătură. Un șoc și mai mare ar fi avut Manolo când, atunci când, dând la o parte ziarele, dezvelind trupul plăpând al nou-născutului, ar fi privit cu atenție corpul și fața acestuia. Dar Manolo era aproape orb, iar ceea ce văzu, ca printr-o ceață foarte deasă îi fu de ajuns.
Un prunc pe care Dumnezeu il trimisese lui, la bătrânețe, ca unui alt Avram, un prunc pe care și-l dorise, pentru care se rugase, pentru care suferise și îndurase atâtea și pe care Dumnezeu il aducea în dar, într-un dar final.
Manolo și-a scos zeghea pe care o purta și a învelit pruncul în ea. Poate că din cauza căldurii care l-a învălui sau poate din cauza oboselii, oricum, după câteva clipe pruncul s-a oprit din plâns, iar asta, a considerat Manolo ca este tot un semn, ca adică acel copil era al lui, îi era lui hărăzit, era crucea cu care Dumnezeu urma să-i încerce credința.
Manolo însuși era un cerșetor special. Poate că nu era neapărat cel mai bătrân dintre ei, dar era respectat ca și când ar fi fost. O barbă albă și lungă și părul care părea că nu fusese niciodată tuns sau periat, îi dădeau o aură de patriarh căzut în mizerie, de apostol în pustiu, de schimnic în mijlocul orașului. Părea cumva defazat față de lumea din jur, dar tocmai această defazare îl urca pe el pe un piedestal, deasupra lumii mizere din jurul lui. Pe de altă parte, locul special pe care-l avea în cadrul tagmei eteroclite a vagabonzilor și-o datora misticismului său aproape habotnic. Această aplecare către misticism, își aduceau aminte din ce în ce mai puțini vagabonzi, era de dată destul de recenta, asta însemnând maxim zece ani. Înainte de a cădea în misticism, despre Manolo se spunea că săvârșise toate, dar absolut toate păcatele contra cărora predica acum. Este adevărat, pe de altă parte, că despre Manolo se povesteau foarte multe lucruri și numărul prea mare al acestor povești te făcea să te gândești că multe dintre ele nu aveau cum să fie adevărate, căci nu-ți ajungea o viață de om pentru toate. O legendă spunea că Manolo, înainte de a deveni vagabond, avusese o familie, cu o bună situație financiară. Singura problemă fusese, se spunea, că nu avusese, cu soția lui, copii, deși îi-i doreau foarte tare. De aici povestea se bifurcă în mai multe variante. O variantă vorbește despre existența unei alte femei care apăruse în viața lui. Această femeie fusese o aventură pentru Manolo, una din multele pe care le avusese, dar femeia refuza cu încăpățânare să accepte acest rol și nu voia cu nici un chip să iasă din viața lui. Apoi, se spune că femeia a început să-l amenințe, să-l șantajeze. Spunea că va da totul în vileag, ba, mai mult, chiar că ar fi însărcinată. Se certau des, ajungeau chiar la violențe, dar sfârșeau de fiecare dată tăvălindu-se în patul din mijlocul camerei pe care, cu mult timp în urmă, special o închiriase pentru astfel de întâlniri. Numai că, una din întâlnirile lor nu s-a terminat așa, într-o beție de îmbrățișări, gemete și extaz sexual, una, numai una din întâlnirile lor s-a terminat altfel. Oamenii spun că, din nou, ea a fost cea care a început, spărgându-i în cap vaza în care Manolo îi adusese florile împăcării. Se spune că Manolo, ud și cu două flori rupte ce i se agățaseră în părul cârlionțat, ar fi ridicat pumnul și ar fi lovit. O singură dată, doar o singură dată. Dar asta a fost de ajuns. Femeia a căzut, s-a izbit cu un zgomot sec de podea, a rămas întinsă, nemișcată. Manolo însă nu a priceput nimic, era prea enervat de gestul femeii pentru a mai putea fi atent la altceva în afară de furia care clocotea în el și care, știa, într-un fel tainic dar sigur, îi alimenta sexualitatea, și, în momentul în care se vor prăbuși îmbrățișați pe cearșafurile albe ale patului, îl transforma într-un zeu al sexului, într-un fals primordial prin care, din îmbrățișarea lor, se va naște din nou lumea. Dar de data aceasta femeia nu s-a mai ridicat de jos, deși Manolo a continuat să se certe cu ea, descărcându-și furia. Foarte târziu a înțeles Manolo că se întâmplase ceva grav de femeia nu se mai ridica de jos, iar, atunci când a îngenuncheat lângă ea pentru a vedea ce se întâmplă, era prea târziu. Femeia era moartă. Era moartă și atât. De aici, povestea e lungă. Manolo a fost închis o perioadă foarte lungă de timp, nu se știe cu exactitate câți ani, dar, atunci când a ieșit din închisoare, nu mai avea nimic. Soția îl părăsise și luase tot ceea ce aveau, iar despre angajat, e limpede că nimeni nu-și dorește să angajeze un fost pușcăriaș, și nu unul oarecare, ci un criminal. Astfel încât, inevitabil, casa sa devenise strada, iar, în locul aventurilor sexuale adultere, Manolo pusese această credință habotnică în Dumnezeu, credință ce-i adusese atâta respect printre oamenii străzii.
Asta e o variantă a poveștii. Cealaltă variantă, la fel de puțin verificabilă și, în definitiv, de ce ar dori cineva asta, vorbește tot despre o crimă, dar, de data aceasta, este vorba despre un bărbat. Căci, în a doua variantă a poveștii, Manolo nu mai este un heterosexual în căutarea fără sfârșit a jumătății lui feminine. De data aceasta Manole este îndrăgostit de un bărbat, un țigan tânăr pe nume Milano. Îndrăgostit nu e tocmai cuvântul potrivit, căci nu e vorba doar de dragoste, nu e vorba doar de pasiune devoratoare, nu e vorba doar de focul ce-i arde măruntaiele în fiecare secundă, ci e vorba de mult mai mult. Manolo are sentimentul că și-a descoperit fratele geamăn, că se descoperă pe el în celălalt, că sunt una și aceeași ființă, că simt și gândesc la fel. Este o boală și un foc care-l mistuie și care îl împuținează treptat, căci el are senzația că se topește înăuntrul unui întreg din care el face parte și geamănul lui. Până și numele lor i se par predestinate, căci doar o literă diferă. Nu au importanță nenumăratele diferențe dintre ei, vârsta, culoarea tenului, temperamentul, ... El se găsea scufundat într-o metafizică ce plonja între întreg și dual descoperind o voluptate nouă a fratelui geamăn, a întregului recompus a regăsirii substanțelor primordiale. Pasiunea lui este, evident, posesivă, sufocantă. Celălalt, tânărul țigan Milano, încearcă să-și păstreze o urmă de libertate, dar, aflat în mijlocul vârtejului pasiunii stârnite de Manolo, bietul de el are foarte puține opțiuni. O alege pe cea mai simplă, pe cea mai la îndemână și anume fuga. Fuge într-o noapte din brațele amantului său, dar nefericitul nu părăsește orașul ci se ascunde în rulota femeii balaur de la circul ce se afla atunci în oraș. Timp de aproape o lună cât a stat circul în oraș, Milano nu a părăsit rulota. Mai mult chiar, foarte rar a îndrăznit să se apropie de geamurile rulotei pentru a privi afară. Simțea că furia amantului său nu cunoaște margini. Și chiar așa stăteau lucrurile, căci Manolo turbase în clipa în care, după câteva zile de la dispariția tânărului țigan înțelesese că acesta plecase definitiv și nu urma să se mai întoarcă. Dar ăsta nu era un lucru pe care Manolo să-l accepte fără luptă, așa că a pornit să-l caute peste tot pe unde își imagina că Milano s-ar putea ascunde. Și, cu fiecare zi, în loc furia să se domolească iar rana pe care i-o provocase fuga amantului să se închidă, să se cicatrizeze, furia creștea, ajungea să-i dicteze fiecare gest, fiecare mișcare, în timp ce durerea pierderii devenea din ce în ce mai puternică, o durere fizică, durerea pierderii unei bucăți din trup. Apoi, într-o zi de decembrie, în ziua ultimei reprezentații a circului din acel an, s-a întâmplat nenorocirea. Nefericitul țigan, închis de aproape o lună în rulota femeii balaur, începuse să înțeleagă că fugise dintr-o închisoare pentru a ajunge în alta. Simțea că, relația cea nouă, aparent atât de diferită, cu femeia imensă ce era una din atracțiile circului, începea să devină, cu timpul, o pasiune la fel de bolnăvicioasă ca și cea din care fugise, căci femeia, stimulată pe de o parte de diferența mare de gabarit dintre ei, iar pe de altă parte de instinctul matern ce se trezise în ea, o făcu să-l posede aproape incestuos căci, în timpul când nu se găseau înlănțuiți pe podeaua rulotei, ea îl privea ca pe un copil, ca pe copilul pe care nu-l avusese. Îl ridica în brațe și-l ridica până-n tavanul rulotei, îl gâdila și îl pupa ca pe un copil și, mai mult ca sigur, daca relația lor ar mai fi durat, l-ar fi înfofolit în scutece, i-ar fi dat să sugă din țîțele ei imense, i-ar fi relevat secretul tinereții veșnice întorcând timpul cu capul în jos, făcându-l să întinerească cu fiecare an care ar fi trecut, ducându-l spre copilărie, spre perioada de sugar, spre starea de fetus. Dar, în acea zi de decembrie, nefericitul țigan a încercat să fugă din nou din calea destinului său, a încercat să evadeze pentru a doua oară fără să știe că din fața destinului nu avea unde fugă, nu avea unde să se ascundă. În focul pasiunii, când cărnurile asudate ale Femeii-Balaur se revărsaseră ca un val uriaș peste el, mâna dreaptă a nefericitului țigan cotrobăia febril pe sub hainele aruncate pe jos căutând buzunarul în care era ascunsă cheia rulotei. Dar hainele femeii ce-l călărea hîțînînd rulota erau nesfârșite precum pânzele de pe catargul unei corăbii, mâna lui căuta disperată în timp ce trupul îi era strivit în ritmul tangajului pe care-l căpătate corabia-rulotă, gemea și el subțirel, ca un șoarece strivit de trupul elefantului, în timp ce mâna, neobosită, căuta. Și reuși să găsească cheia chiar în momentul în care, deasupra lui, femela imensă slobozi un chiot lung, subțire, anunțând momentul în care orgasmul se revărsase peste ea, peste femela imensă ce-și devora, în timpul actului sexual, masculul.
În acea seara, în timp ce Femeia care înghițea săbii își făcea numărul obișnuit în aplauzele mulțimii, tânărul Milano părăsea pe furiș rulota în care fusese captiv timp de o lună. Părăsea rulota îmbrăcat în haine femeiești, căci hainele lui îi fuseseră ascunse și nu reușise să le găsească. Fugea așa, travestit cu niște haine imense, atât de largi încât ar mai fi putut încăpea încă trei ca el, niște haine care atârnau pe el, ajungeau până la pământ și măturau strada ca o trenă. Era o apariție tare ciudată și, dacă n-ar fi fost ora târzie care făcea ca foarte puțini trecători să fie la acea oră pe stradă, probabil că ar fi fost o apariție care ar fi stârnit ceva vâlvă într-un oraș atât de liniștit la al nostru și, cine știe, poate că ar fi apărut chiar pe prima pagină a ziarelor locale. Acest din urmă lucru s-a întâmplat cu adevărat, dar în cu totul alte circumstanțe. Povestea spune că, în acea noapte, Milano a dispărut. Nu se știe cum, nu se știe unde. A dispărut și, de atunci, nimeni nu avea să-l mai vadă. Aparent, pur și simplu se evaporase. Cu un singur mic amendament și anume că, spre dimineață, o patrulă de poliție îl oprise pe numitul Manolo care rătăcea pe străzi și părea cu mintea pierdută și care, la un control sumar s-a dovedit a fi plin de sânge pe mâini și pe haine, sânge ce s-a dovedit ulterior a fi sânge uman. La anchetă Manolo a declarat că el îl ucisese pe țiganul Milano, dar anchetatorii nu au reușit cu nici un preț să scoată de la el locul unde acesta ascunsese cadavrul. Ca și în prima variantă a poveștii, detenția și, mai apoi, izolarea și respingerea pe care a suferit-o la eliberarea din închisoare, l-au făcut să descopere cu uimire, iar apoi să se agațe de această lume nouă, o lume mistică care-i oferea lui, un proscris, mult mai mult decât ceea ce lumea reală îi refuza.
Dar oricare dintre variante ar fi fost cea reală, toate astea se întâmplaseră cu mult timp în urmă, erau deja istorie în clipa în care Manolo, căutând într-o pubelă de gunoi găsi, desfăcând un mare cocoloș de ziare, trupul firav al unui nou născut. Arăta bătrân și, chiar dacă nu era, unele din simțuri începuseră deja să slăbească și, dintre ele, cel mai tare văzul. Ajunsese, în acea vreme, să nu mai distingă conturul clar al lucrurilor. Toate câte le vedea se scăldau într-o ceață deasă care le transforma în umbre și asta, spunea Manolo, era tot un dar de la Dumnezeu, căci așa, umbre colorate cum le vedea el, lucrurile păreau cu mult mai bune și mai frumoase decât erau în realitate. Nu se știe cât adevăr conțineau aceste vorbe, dar în cazul boțului de carne ce plângea înfășat într-un ghemotoc de ziare vorbele acestea s-au verificat întru totul. Căci vederea slabă a lui Manolo îl împiedică să vadă atunci, și să accepte mai târziu, hidoșenia chipului copilului pe care tocmai îl găsise. Vederea slabă îl împiedicase atunci să vadă nodulul imens ce crescuse pe nasul pruncului și care se lățea spre partea dreaptă a feței acestuia.
Fața copilului părea, iar acest lucru se va accentua odată cu înaintarea în vârstă, fața unui elefant a cărui trompă fusese retezată, iar ciotul rămas, negru și cangrenat, atârna nefiresc într-o parte, acoperind buza și o parte a obrazului drept. Mai târziu, acest nodul crescând, diformitatea a devenit și mai grotescă căci, dacă în partea de jos el a ajuns să atârne mai jos de bărbie, acoperit în totalitate gura, în lateral s-a lățit de asemenea, pornind chiar de sub ochiul drept și acoperind în totalitate obrazul. Din cauza greutății imense de sub ea, pielea de sub ochi a coborât mult, lăsând la vedere pielea din interior, albă și acoperită de vinișoare roșii. Tot din acesta cauză, ochiul drept a devenit neobișnuit de mare în comparație cu cel stâng. Și de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, fața copilului și a adultului de mai târziu nu va fi acoperită niciodată nici măcar de un fir de păr. O boală necunoscută făcu ca, pe capul micuțului, întocmai ca și pe corpul acestuia, să nu crească nici urmă de păr. Nici măcar un fir, și când spunem asta ne gândim , bineînțeles la părul axial, la cel pubian, la cel de pe brațe și picioare, la cel căruia i se spune îndeobște barbă, la gene și sprâncene, la părul ce ar fi trebuit să-i acopere capul. Nici măcar un fir. Era absolut neted și absolut lucios ca o bilă de la bowling. Și așa urma să rămână până în ziua morții lui când, spălându-l așa cum era obiceiul, cei doi bărbați ce îndeplineau acest ritual aveau să constate cu groază că talpa piciorului îi era acoperită în întregime cu un puf galben și foarte moale. Dar, dacă e să vorbim de infirmitățile de care suferea, nu trebuie să uităm de lipsa piciorului stâng, picior ce-i fusese amputat la nivelul șoldului. Această amputare îi fusese făcută în copilărie, în urma unei cangrene ce urcase de la un deget înțepat într-un cui ruginit. Dar amputarea nu lăsase un gol, așa cum te-ai fi putut aștepta. În primul rând, lipsa fizică a piciorului nu era întotdeauna atât de evidentă. Chiar și astăzi, la zeci de ani distanță, piciorul amputat încă îl mai durea anunțându-l că se va strica vremea și, în nopțile călduroase în care transpira mult în mica lui colibă din mlaștină, încă mai avea senzația că simte mâncărimi în talpa piciorului lipsă. Pe de altă parte, această infirmitate căpătată la o vârstă atât de fragedă îl făcu să aibă un succes și mai mare în a stârni mila cetățenilor orașului astfel încât, în fiecare seara deșerta buzunarele pline de mărunțiș.
Nu în ultimul rând, trebuie menționată cocoașa pe care o căra în spate încă de la naștere.

...............................................
Lacrimile se scurgeau grele pe obrajii copilului. Se rostogoleau fierbinți, una după alta, dizolvând treptat crusta de noroi ce-i acoperea obrajii. Două șanțuri deschise la culoare începură a se contura, doua șanțuri ce se adunau dedesubtul bărbiei, în locul de unde, lacrimile cădeau în abisul întunecat al canalului. De departe, era doar un copil ce stătea pe marginea canalului unui pârâu, dar, dacă te apropiai, îi vedeai fața, îi vedeai privirea pe care durerea o maturiza cu fiecare secundă, în fine, începeai să înțelegi că sufletul unui copil este cu mult mai complicat decât te-ai fi putut gândi.
Locuia într-una din vilele de pe malul râului. O casă mare, veche, o casă cum mai rămăseseră destul de puține în orașul nostru. Și mai ales, o casă veche dar bine întreținută. și, lucru cu adevărat rar, era una din puținele case care mai dețineau o grădină în adevăratul înțeles al cuvântului. O grădină reală, cu pomi, arbuști, liane, alei, bănci pe care să te așezi și chiar o apă curgătoare, de fapt un torent a cărui albie canalizată trecea chiar prin mijlocul acestei grădini înainte de a se vărsa în râu.
Toți copii îl invidiau pentru grădina care ara doar a lui, pentru acest spațiu magic care-i aparținea în totalitate. Dar ei nu știau, se gândi băiatul și nici el nu avea să le dezvăluie asta, că acea grădină nu-i aparținea, ba chiar mai rău, era ispita unui lucru la care nu avea voie să acceadă. Grădina era înconjurată de un zid în înalt de mai mult de doi metri care avea în vârf o extensie de sârmă ghimpată. Înconjurase de nenumărate ori grădina, grădina lui, dar nu reușise să găsească nici o poartă, nici o intrare, nici măcar o mică spărtură în gard. Iar el era, în acest fel, condamnat să se joace doar în curtea mică și plină de praf din fața casei, încercând să rămână surd la îmbierile aventurii ce se lăsau deduse de dincolo de gardul înalt.
Părinții săi, foarte severi, lăsau foarte rar să le scape un gest de tandrețe pentru unicul lor fiu și atunci, în rarele momente când o făceau, erau atât de stângaci încât gesturile lor duioase păreau brutale, dureroase. Modalitatea lor de a-și arăta dragostea era, i se părea lui, exclusiv aceea de a-i cumpăra tot ceea ce își dorea. În rest, între ei, părinții lui și el, copilul lor, nu se putu stabili acea relație, acea chimie a filiației, acea legătură indestructibilă ce leagă părinții de copii. Mai mult, în privința grădinii, lucrurile stăteau chiar mai rău de atât. Orice vorbă, orice aluzie, uneori chiar un simplu gest care trimitea către această grădină închisă în interiorul ei avea darul, observase copilul, să-i facă pe părinții săi să se crispeze, buza de jos a tatălui începea să tremure iar el încerca să mascheze asta acoperindu-și maxilarul cu palma, ochii mamei se tulburau și, de multe ori, fu convins că reușise cu mare greutate să-și stăpânească lacrimile. Reacția părinților săi îl făcu să evite acest subiect, deși tare și-ar mai fi dorit să-i întrebe, să lămurească misterul, să afle cum se poate intra.
Încercase de multe ori să privească peste gardul înalt, dar cele trei geamuri ale casei ce dădeau spre grădină fuseseră zidite cu mult timp în urmă și în toată curtea el nu reuși să găsească decât o scară foarte, forte lungă și grea pe care, oricât se forță, nu reuși să o ridice, darmite să o care și să o proptească de gardul de beton. Pe de altă parte, necunoscutul din grădina secretă și dorința de a afla cumva ce e dincolo, funcționa ca un magnet pentru gândurile lui, căci ...
Singurele momente în care el putea să uite de magia grădinii secrete era atunci când, încălcând promisiunea pe care o făcuse părinților lui, părăsea curtea și, aventurându-se pe poteca de atât de puțini cunoscută, îl vizita pe el, pe prietenul lui din mlaștină. Era un drum dificil, trebuia să evite smârcurile în care s-ar fi putut îneca în noroiul urât mirositor, plesnindu-se mereu cu palma pentru a alunga miile de țânțari ce roiau în jurul lui, să-și învingă groaza cu care înainta prin acel hățiș de sunete, prin lumina care, făcându-și cu greu loc prin vegetația pe de o parte moartă și putrezită, ia pe de altă parte verde, abia născută, lumina se colora într-un galben vâscos, aproape că o puteai apuca în palmă. Iar sunetele ... Trosnetul ramurilor sub pașii lui de copil, broaște și orăcăitul lor , sunete nedefinite, animale bizare ce păreau a-și fi făcut culcușul în mijlocul mlaștinii de la marginea orașului, toate astea îl îngrozeau. Dar înainta încordat pe fâșia de teren sigur, pe poteca pe care atât de puțini oameni o știau, înainta căutând cu ochișorii lui îngroziți în toate părțile, dar picioarele călcau ferm, până când, într-un luminiș, vedea coliba. Era, pentru el, repetarea unui drum inițiatic, era aproape o urcare ciclică a unei noi Golgote, căci drumul, deși ajunsese să-l cunoască foarte bine, era de fiecare dată complet nou, sub privirile sale îngrozite de copil, vegetația murea și putrezea pe pământul mustind de apă în timp ce o vegetație nouă, verde, aproape luxuriantă îi lua locul, astfel că, aproape în fiecare zi, înfățișarea drumului se schimba, devenea altul, dar tot atât de înfricoșător. Aici trebuie să ne oprim puțin pentru a explica că nu dificultatea și nici teama de a călca greșit , prăbușindu-se în zmîrcurile fetide ale mlaștinii, nu acestea erau cauza principală a groazei cu care băiețelul acesta de 10 ani parcurgea drumul ce-l despărțea de civilizație pe cel ce locuia în mijlocul mlaștinii și pe care-l căuta. Nu, teama, groaza lui venea mai curând din ceva nedefinit, din noțiunea generală de mlaștină mai mult decât din această mlaștină concretă, iar faptul că, de multe ori, ținea ochii atât de mari, cu sprincenele mult arcuite era nu atât pentru a nu greși drumul, cât pentru că, dacă i-ar fi închis, imaginile închise dincolo de cortina pleoapelor l-ar fi îngrozit în așa hal că nu ar mai fi putut înainta nici un centimetru.
Dar frica asta, groaza asta uneori atroce pe care, de multe ori o resimțea mai puternică înainte cu mult de a porni efectiv pe cărare, atunci când doar se gândea că va trebui să facă acest lucru, teroarea asta avea, la final, o lumină caldă, fierbinte care răscumpăra totul. Căci la capătul cărăruiei, pe o platformă de bârne ce se părea că plutește la jumătate de metru deasupra mlaștinii, sprijinită fiind pe piloni mari înfipți adânc în nomolul mlaștinii, acolo locuia el. Nu-i știa numele, nu știa dacă ii spusese vreodată, dar asta nu conta, așa cum nu conta înfățișarea monstruoasă a celuilalt, toate acele diformități care, pentru ceilalți erau esențiale și care făcuseră ca celălalt să poarte porecla de om-elefant. Copilul nu vedea toate astea și, dacă ar fi fost întrebat, i-ar fi fost foarte greu să descrie pe omul pe care, cu regularitatea, îl vizita în mlaștină. Pentru el toate acele diformități nu existau, era, la o distanță de patruzeci de ani, la fel de orb ca bietul nebun Manolo, doar cauza era alta. Iar cauza erau ... îngerii. Da, căci, în micul bordei ce plutea, ca o veritabilă locuință lacustră deasupra mlaștinii, în atmosfera aceea irespirabilă în care mirosul de hoit al smârcurilor se amesteca cu mirosurile, mai puțin dense, dar mai multe și mai amestecate ale mulțimii de gunoaie răspândite peste tot prin bordei, da, în acest spațiu insalubru, paradoxal, sub ochii uimiți ai copilului, se desfășurau epopei incredibile cu balauri, monștri și, evident, arhangheli și cete de îngeri ce erau condamnați să învingă de fiecare dată. Nimic nu se putea compara cu magia ce se petrecea de fiecare dată, aproape de la sine, acolo, în mijlocul mlaștinii, ca într-un creuzet în care, miraculos, cuvintele căpătau consistență, erau acoperite de carne, iar, pe sub pielea subțire și roză, vinișoarele se puteau ghici cum palpită.
Băiețelul mai avusese contact cu ficțiunea, în primul rând, dar cel mai puțin prin intermediul poveștilor pe care mama lui, uneori, destul de rar e adevărat, i le citea înainte de culcare. Dar acelea erau monotone, liniare și, mai important decât firul epic al poveștii, copilul recepta mai curând tonul poveștii, vocea caldă a mamei, vocea aceea care avea darul de a-l face să picotească, auzind doar zumzetul vocii, între vis și trezire. Adormea apoi și povestea se ștergea din minte. Rămânea doar vocea, timbrul ei monoton, liniștea ce venea după.
Lacrimile se uscaseră pe fata copilului. Două șanțuri deschise la culoare rămăseseră mărturie, doua șanțuri ce se adunau dedesubtul bărbiei, în locul de unde, lacrimile căzuseră în abisul întunecat al canalului. Nu mai plângea acum. Privea undeva în gol și din nou valul de durere se abătu asupra trupului său micuț. Înțelegea foarte bine că el era singurul vinovat, că doar din cauza lui se întâmplaseră toate. Fără să vrea, se gândea mereu ce-ar fi fost dacă deciziile lui ar fi fost altele, cât de mult s-ar fi schimbat lucrurile. Niciodată însă nu fusese conștient ca acum că niște simple gesturi și acțiuni de copil pot schimba atât de mult soarta altor oameni. Durerea și remușcările îl făceau să se înconvoaie de parcă o durere ascuțită i-ar fi străpuns brusc măruntaiele. Și chiar așa stăteau lucrurile, căci el simțea cum centrul durerii se localiza undeva, la mijlocul corpului și de acolo radia până la creier, până în vârful degetelor, până în inimă. Nu înceta să se învinovățească și doar faptul că ochii săi nu mai aveau lacrimi făcea ca cele două canale săpate prin praful uscat de pe fața lui să rămână în continuare secate.