agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-12-10 | | Sângele acoperă atât de bine fața aplecată asupra mea încât cu greu mai pot distinge culoarea obrazului, mai mult la tâmple și pe nas. Bărbatul are pielea arsă de soare, sau poate așa e tenul lui, mai întunecat. Deși nu mă omor după scene sângeroase vederea lichidului roșiatic nu mă deranjează într-o măsură prea mare, sunt atentă mai degrabă la ochii ațintiți asupra mea, atât de aproape încât nici nu clipesc din teama ridicolă că i-aș putea atinge. Au o culoare ciudată, cum nu cred să mai fi văzut până acum la cineva, atât de negri de parcă scopul lor unic ar fi să întunece toată încăperea și chiar asta reușesc, nu mai văd nimic altceva în jurul nostru. Suntem doar noi doi și frica pune stăpânire peste mine crescând treptat în intensitate, pe măsură ce disting ură în privirea care mă ține încremenită. Atât de multă ură încât mă cutremur și bătăile inimii mele își sporesc absurd de repede ritmul, dar sunt hotărâtă să-mi țin cumpătul. „Să nu crezi c-ai scăpat, mă-ntorc după tine!” Nu amenințarea în sine mă impresionează, deși e rostită cu voce adâncă și hotărâtă, care nu lasă loc de interpretare. Când îmi dau seama însă că buzele lui nici măcar nu s-au mișcat panica mă învinge și țip. Nu știu dacă în realitate am scos vreun sunet, sper c-am făcut-o doar în vis. Cineva îmi scutură viguros umerii și mă forțez să deschid ochii, amețită și speriată, fără să-mi dau seama unde sunt pentru moment. O altă față stă aplecată asupra mea, la fel de aproape, doar că nu e strop de ură în ochii care mă privesc acum. - Stai liniștită, a fost un vis, spune o voce familiară și respir cu dificultate silindu-mă să rămân ancorată în prezent. Da, n-a fost nimic adevărat, din fericire, însă coșmarul care se repetă la nesfârșit se suprapune cu atâta precizie peste amintire încât devin adesea confuză , chiar dacă m-am trezit. E și logic, dacă stau să mă gândesc, ochii, sângele, cuvintele de amenințare…toate copiază realitatea cu exactitate. Doar faptul că buzele lui rămân încremenite ar putea fi un indiciu care să mă ajute în ceața de panică din care mă zbat de fiecare dată să ies. Nu-mi amintesc, dar cu siguranță a deschis gura, trebuie s-o fi deschis, oricât de puțin, altfel n-ar fi ieșit nici un sunet din ea, prin urmare normal ar fi să-mi dau seama imediat că nu-i decât un vis. Din păcate în ultima vreme am senzația că-mi sunt necesare din ce în ce mai multe minute să revin la realitate, deschid ochii și totuși privesc în continuare fața plină de sânge, clipe lungi și grele care nu par să mai aibă sfârșit. În astfel de momente să-l ferească Dumezeu din fața mea pe idiotul care-a susținut vreodată că timpul le vindecă pe toate. Îmi dau seama într-un final unde sunt și cu cine. Legănată de mersul ritmat al trenului mă silesc să respir cât mai normal și-mi sprijin obosită capul pe umărul prietenei mele. Oftează, ca întotdeauna când nu-și găsește cuvintele. Nici nu-mi trebuie vorbe acum, oricât de liniștitoare, doar de prezența ei tăcută am nevoie. Îi sunt recunoscătoare tocmai pentru că știu câte și-ar dori să-mi spună și n-o face. Uneori aș vrea să redevină ea însăși, vorbăreață și veselă, nu vreau să se schimbe pentru mine tocmai acum când abia și-a revenit din propriul ei coșmar și până la urmă o glumă – două n-ar avea cum să-mi facă rău. Dar nu-i spun de teamă să nu pun presiune asupra ei, s-ar simți datoare să mă înveselească, să mă ajute să uit…și nu e treaba ei să facă asta. Pe bancheta din fața noastră stă vărul meu Mircea, cel al cărui ochi s-au aplecat asupra mea cu îngrijorare și al cărui voce calmă a izbutit cumva să mă liniștească. Faptul că părinții lui locuiesc într-o comună bănățeană la câteva sute de kilometrii de ai mei ne-a împiedicat să petrecem foarte mult timp împreună în copilărie, dar în ultimul an de când e student la Brașov am încercat să ne cunoaștem mai bine și de-atunci parcă nu-mi mai lipsește un frate chiar așa de mult. N-a vrut să stea la noi acasă, deși părinții mei s-au oferit să-l găzduiască, bănuiesc că și-a dorit să experimenteze mai liber viața de student. A preferat să închirieze o garsonieră împreună cu un coleg și asta i-a asigurat condiții suficient de bune pentru învățat încât să treacă primul an cu bine, fără restanțe, știu asta pentru că s-a lăudat în gura mare săptămâni întregi după sesiune. Duminica însă de cele mai multe ori vine să ia masa de prânz cu noi. Mircea dă impresia de superficialitate la prima vedere, vorbește prea mult și prea tare să-l poți lua de-a binelea în serios, habar n-am cu cine seamănă fiindcă unchiul și mătușa mea sunt cei mai tăcuți oameni pe care i-am întânit vreodată. Nici o problemă, vorbește Mircea și pentru ei, critică el tot ce nu-i place și ia de sus pe toată lumea fără rușine sau discernământ. Și totuși, dacă ai răbdare o vreme să-l cunoști îl descoperi cu surprindere responsabil, loial, plin de umor chiar și atunci când te face în toate felurile care-i vin la gură și nu-ți dă șansa să ghicești ce părere are despre tine, ți-o spune el în față ca să nu te chinuie cumva vreo urmă de îndoială. Ideea excursiei pe munte îi aparține în totalitate, insistând până când lista argumentelor mele s-a epuizat și-a trebuit să accept. Acum joacă cărți cu Radu, prietenul pe care l-a adus cu el fiindcă știe traseul și fiindcă n-ar fi suportat să petreacă trei zile singur cu două fete. Doamne-ferește, n-a păcătuit el chiar așa de rău pe lumea asta. Prin geamurile murdare ale trenului lumina pătrunde cu greutate, mai ales că ne-am ales o zi întunecată pentru urcat și soarele se ascunde cu încăpățânare printre nori. Dacă începe cumva și ploaia o să fie de-a dreptul neplăcut. Peisajul de munte dovedește că nu mai avem prea mult până la destinație, așa că mă răsucesc pe banchetă încercând să-mi întind mușchii amorțiți. Abia acum observ că nu suntem singuri în vagon. Un alt călător ce pare după echipament că vrea să urce muntele stă câteva banchete mai departe, așezat cu fața către noi. Pare să fie un băiat tânăr, deși statura înaltă i se poate ghici cu ușurință chiar dacă stă jos. În lumina cenușie a vagonului nu-i disting prea bine fața, dar e limpede că privirea o are ațintită asupra mea și nu-mi e deloc familiar golul pe care mi se pare că-l simt în stomac. Poate mi-e foame, am băut numai niște ceai înainte de plecare. Îndrăznesc un zâmbet, pe care îmi dau seama că-l observă fiindcă tresare. Doar că în locul unui răspuns la fel de prietenos își mută pur și simplu privirea cu indiferență către geam de parcă i-aș fi cerut bani sau ultima țigară din pachet. Ei bine nu sunt eu cea mai frumoasă fată din lume, poate nici măcar din tren, dar o asemenea reacție nu-mi amintesc să fi stârnit până acum la un băiat. Sau lipsă de reacție, ca să fiu mai precisă. N-apuc să mă simt revoltată fiindcă trenul se oprește și băieții coboară bagajele. Ne îndreptăm spre ieșire înainte să mai arunc vreo privire necunoscutului, deși sentimentul neplăcut al respingerii mi-a lăsat un gust amar, de parcă tocmai aș fi băut dintr-o cafea fără zahăr. Nu suport cafeaua fără zahăr. Gara din Bușteni ne întâmpină rece și pustie în aerul rece al începutului de septembrie și ne îndreptăm către traseul nostru urmându-l pe Radu, singurul care a mai fost odată la cabana Bradul. M-am îmbrăcat cu grijă, cât de călduros am putut fiindcă urăsc frigul, dar după o vreme simt că mi-e cald și respir cu dificultate, deși nici măcar n-am început să urcăm în adevăratul sens al cuvântului. Travesăm o pădure de la poalele muntelui și răsucindu-mi rucsacul în spate încep să regret deja c-am acceptat excursia. Nu stăteam eu mai bine într-un fotoliu cu ciocolata fierbinte lângă mine și vreun roman siropos sub nas? - Te descurci? întreabă Alina și se oprește o clipă așteptându-mă pe potecă. Prietena mea e plămădită din alt aluat față de mine. Obișnuită cu efortul fizic de mică nu mă îndoiesc că va urca muntele cu ușurință, chiar dacă preferințele ei se îndreaptă mai mult către sporturi de echipă precum handbalul. Pe de altă parte eu sunt o sedentară convinsă și prefer s-o aplaud din tribune decât să transpir pe teren lângă ea. - Nu prea am de ales, nu-i așa? întreb retoric încetinind pasul și Mircea mă ajunge din urmă. - Hai prințeso, scoate-ți lenea din sistem și mișcă mai repede, că-n ritmul tău ne prinde noaptea prin pădure, mă încurajează el râzând și mă depășește în pas vioi. N-o să risipesc nici un gram din rezervele mele de energie, aflate oricum pe cale de dispariție. O să și-o audă el diseară. Începe urcușul printre brazii zvelți și privesc cu groază poteca șerpuind printre ei. Radu le cercetează atent trunchiurile și când găsește un cerc pictat cu roșu continuă mulțumit. După vreo două ore deja sunt bună de aruncat la gunoi ca orice alt deșeu inutil, fiecare gură de aer pe care-o inspir îmi rănește plămânii și picioarele mele par să aibă o voință proprie, refuzând cu încăpățânare să se mai așeze cuminți unul după altul. Faptul că nu sunt în stare să-mi controlez mintea e rău destul, acum trebuie să constat că și corpul s-a hotărât să mă trădeze. - Hai să ne oprim puțin, spune Alina într-un final. Mie mi-e cam foame. Nu mai aștept părerea celorlalți, oftez sonor și după ce îmi scot rucsacul mă prăbușesc jos, inspirând mirosul reavăn al pământului pe care m-am așezat. Mircea se oprește în fața mea cu mâinile proptite în șolduri și fruntea brăzdată de ridurile nemulțumirii. Convins că în lipsa familei mele rolul de părinte îi aparține prin definiție mă privește mustrător, de parcă n-ar mai lipsi mult să rupă de undeva o nuia și să-mi corecteze urgent greșeala. - Ce faci, nu vezi că-i ud, vrei să te duc acasă răcită să mă ia taică-tu la păruială? - Mircea, tu m-ai târât prin sălbăticia asta așa că ține-ți gura și lasă-mă să mor liniștită. Zâmbește vesel de parcă cine știe ce glumă bună aș fi făcut, încântat c-a izbutit să scoată de la mine ceva ce seamănă a umor măcar într-o măsură redusă. Faptul că nu mai găsește de cuvință să spună nimic lăsându-mă pe mine să am ultimul cuvânt e de-a dreptul bizar, nu-i stă tocmai în fire, probabil arăt suficient de jalnic încât n-are inimă să mă mai ia la rost. E trecut de vremea prânzului dar abia pot gusta ceva, prefer să stau complet nemișcată, de parcă mestecatul unui sandviș mi-ar spori oboseala. Alina îmi aduce o cană de ceai din termos și gust puțin, dar nu mi-e sete. Niște cafea ar fi fost mai bună. Cerul pare negru de supărare și pădurea întunecată îmi sporește deprimarea, cu toate că n-am nevoie de ajutor din partea ei, fac o treabă minunată și singură. Închid ochii să n-o mai văd, dar îi deschid apoi din nou, hotărâtă, de teamă să nu ațipesc. Nu cred c-aș putea suporta să intru de două ori în același coșmar într-o singură zi. După un timp care mie mi se pare ridicol de scurt ne ridicăm și pornim mai departe. Prefer să rămân în urma lor pentru ca lupta mea cu muntele să nu le provoace milă. Am văzut atât de multă în ochii celor din jurul meu în ultima vreme încât n-o mai suport, nici măcar pentru un motiv banal și am pretenția de la Mircea și Alina să mă cunoască suficient de bine încât să nu îndrăznească s-o arate. Iar ei mă cunosc și continuă să urce muntele printre brazi, abia aruncând uneori o privire în urmă pentru a se asigura că-i urmez. Îmi trag sufletul doar când Radu se oprește și caută cercul vopsit în roșu, ceea ce se întâmplă parcă din ce în ce mai des. Cu siguranță nu poate fi un semn bun. Continuăm însă de fiecare dată și reușesc spre surprinderea mea să intru într-un fel de ritm care îmi pare într-o anumită măsură suportabil, concentrându-mă la fiecare pas pe care-l fac și nimic altceva. Doar rucsacul din spate mă deranjează groaznic, deși Mircea mi-a lăsat în el cât de puține lucruri a putut mi se pare îngrozitor de greu, bretelele par să-mi taie umărul prin jachetă și încerc să-l răsucesc în diferite poziții, fără să-mi ajute la ceva. Îmi vine să-i dau drumul în abisul care așteaptă căscat la câțiva metri în stânga mea, dar rezist eroic tentației și merg mai departe, răsucindu-l doar dintr-o parte în alta în speranța că se va întâmpla o minune și îmi va părea mai ușor. Reușesc chiar să-i ajung din urmă, dar numai pentru că s-au oprit și în mod evident sunt atât de prinși într-o discuție încinsă încât nici nu mă bagă în seamă. Văzând că pare rost de stat îmi scot cu greutate nenorocitul de rucsac și-l sprijin de pământ. Altă viață, simt că pot respira cel puțin. - Adică ne-ai dus ca pe tâmpiți tot înainte, fără să mai vezi nici un semn? se răstește Mircea vociferând cu mâinile în stilul lui agitat. Tu chiar vorbești serios? Câți ani ai, pentru Dumnezeu, cinci?! Ce te-ai gândit, că li s-a terminat ăstora vopseaua roșie și noi suntem de fapt încă pe traseu? Se vede după expresia de pe fața lui Radu că se știe vinovat, dar asta nu înseamnă că are de gând să accepte vreo critică. - Și ce voiai să facem, să-ntindem o pătură sub brazi și să rămânem acolo? M-am luat după instinct! - Băi dă-l în … na, că mă faci să vorbesc urât cu fetele de față! M-ai omorât cu instinctul tău nenorocit, dacă mai pomenești o dată de el te-arunc peste stâncă, să văd cum te salvează instinctul! Acum ce facem, hai să te văd! Ești bun de ghid cum sunt eu bun de frizer! - Te pomenești că tu ai creierul de trei ori mai mare și știai exact pe unde s-o luăm, nu? Trăsăturile lui Mircea se schimonosesc într-o expresie atât de șocată încât ai fi zis că tocmai i s-a adus la cunoștință existența vieții pe Marte. Dar numai pentru o secundă, după care furia lui se declanșează și mai furtunos și deja mi-e teamă de-a binelea pentru Radu. - Ah, să mă țină naibii cineva că-l omor! Tu trebuia să știi pe unde s-o luăm, deșteptul satului, doar de-aia te-am luat după mine, nu eu! Că dacă mă puneam eu să mă documentez te duceam ață la cabană! - Ia vezi că mă confuzi cu tine, eu m-am născut la oraș, tu vii de la coada vacii! Și nu cred că vrei să ne-apucăm de insulte sau înjurături tocmai acum! Se răstesc unul la altul ca doi cocoși tineri, gata de luptă. Dacă nu mi-ar fi fost groază de perspectiva unei nopți în mijlocul pădurii aș fi găsit situația destul de amuzantă. Ceea ce în ultima vreme nu e puțin lucru. Alina îmi aruncă o privire care spune cam tot ce crede în clipa de față despre reprezentanții sexului puternic și-apoi oftează exasperată, făcând evidente eforturi să vorbească calm. Doar mâinile proptite în șolduri o trădează. - Băieți, hai c-ați absolvit amândoi grădinița, cu niște ani buni în urmă. Ce-ar fi să ne concentrăm puțin să găsim cercurilea alea roșii, vă puteți scoate ochii și orice altceva vă poftește inima ceva mai târziu! Mă gândesc că n-ar fi o idee bună să rămânem blocați aici când vine noaptea… - Sigur n-ar fi! Vocea dură ca o lovitură de bici vine din spatele meu și ne întoarcem brusc toți patru către ea, luați desigur prin surprindere. La câțiva pași de noi stă necunoscutul din tren privindu-ne încruntat, de parcă ne-am fi rătăcit în mod special să-i stricăm lui ziua și să-i stăm în cale. - La Bradul mergeți, nu? V-ați abătut de la traseu cam cu jumătate de oră în urmă, m-am gândit să vin după voi în caz c-o să vă rătăciți de tot. Nu cred să ne-apuce întunericul. Dar nici timp de pierdut nu prea avem, continuă văzându-ne încremeniți. Deși nu ne-a certat în sensul absolut al cuvântului cred că toți ne simțim puși cu severitate la punct de calmul rece din vocea lui. N-așteaptă să ne revenim din surpriză, pornește către mine și fără să-mi arunce vreo privire saltă de jos rucsacul meu și-l aruncă cu ușurință pe umăr din mers, mormăind ceva ce sună destul de apropiat de „ăsta-l iau eu până nu te doboară la pământ”. Trece apoi pe lângă Mircea și Radu și-o ia către dreapta, părăsind ceea ce noi considerasem până atunci că ar fi poteca. Gestul lui oarecum brutal mă revoltă suficient de mult încât să uit pentru moment c-ar putea veni din milă. Băieții schimbă între ei o privire întrebătoare, ridică din umeri și-apoi o cotesc pe urmele noului nostru ghid. Altă idee mai bună nu le vine în minte, așa că n-au de ales și pășesc la rândul meu în urma lor, cu mai multă ușurință acum c-am scăpat de povara din spate. Drumul părăsește curând pădurea de brazi și devine abrupt, solicitându-mi întreaga concentrare. Prietenii mei urcă la rândul lor în tăcere și probabil fiecare dintre noi spune în gând o mică rugăciune pentru ca ghidul nostru să nu fie vreun lunatic scăpat dintr-un spital specific oamenilor cu anumite probleme. Ori mai rău. Lunatic sau nu pare conștient că suntem neobișnuiți cu asemenea gen de traseu și în ciuda faptului că trupul lui atletic se deplasează cu ușurința pe care numai experiența ți-o poate da am văzut că se oprește des, privind în urma lui. Doar pentru o secundă, de parcă s-ar fi temut ca vreunul dintre noi să nu-l observe și să-i treacă cumva prin minte că poate încetini ritmul. După o vreme în care am izbutit să mă mișc cu destulă ușurință oboseala mă prinde din nou, atât de tare încât îmi simt picoarele tremurând și îmi dau seama că mult nu mai rezist. Probabil am rămas ceva mai în urmă fiindcă Mircea vine în spate lângă mine și fără vreun cuvând mă prinde de mână și mă trage după el, susținându-mă atunci când simte că sunt gata să cedez. Nu protestez, după câțiva pași deja nu-mi mai pot imagina cum aș înainta fără suportul lui. Ghidul nostru își ține promisiunea și nu cu mult înainte de lăsarea întunericul îl vedem în fața noastră sprijinind rucsacul meu de perete pe terasa de la cabana Bradul. Intră apoi înăuntru fără să mai privească în urmă către noi. Sunt atât de obosită încât nici măcar nu pot să mă mai gândesc la comportamentul lui ciudat, sălbatic. Până la urmă nu era dator să vorbească cu noi, ce-i drept, ne-a întins doar o mână de ajutor fiindcă n-avea probabil chef să-și încarce conștiința și atât, nu era obligat să mai stea la povești cu aiuriți ca noi. Deși politicos ar fi fost s-o facă. Cabana e destul de nouă și într-o stare bună, cu camere de diverse mărimi și în toate se intră direct de pe terasa imensă din față. Pare doar pe jumătate plină, iar eu și Alina primim o încăpere micuță și simplă dar curată, cu o baie în care de-abia are loc o persoană. Băieții se cazează într-o cameră mai mare pe care o împart cu alt grup, de studenți se pare, venit în ziua precedentă din București, pe ei lipsa de intimitate nu-i deranjează. Așa cum bănuiam telefoanele noastre nu au semnal așa că n-avem cum să-i anunțăm pe cei de acasă c-am ajuns cu bine. Mă dor atât de tare toți mușchii, chiar și cei despre care n-aveam habar că-i am, încât după un duș fierbinte nu mai sper decât să găsesc patul și nici măcar nu-mi mai pasă de coșmar. Dar Alina n-are de gând să accepte așa ceva din partea mea. - Abia dac-ai ciugulit dintr-un sandviș, normal că abia stai pe picioare. O să trebuiască să mănânci ceva. Calculez în sinea mea că o discuție în contradictoriu cu ea ar putea necesita mai multă energie decât deplasarea până la sala de mese a cabanei, așa că îmi pun oftând un pulover și decid s-o ascult. Travesăm terasa și din prima clipă în care pășim în sală îl zăresc, nu știu dacă l-am căutat în mod inconștient cu privirea sau doar s-a nimerit să-l observ. Poartă o pereche de blugi negri și un pulover subțire în culori închise, ale cărui mâneci le-a suflecat deși mie mi se pare suficient de rece încât să-mi doresc să fi luat cu mine încă o haină. Total absorbit în lectura unei cărți pe care o ține deschisă pe masă mestecă absent cu lingura într-o farfurie adâncă, așteptând probabil să se mai răcească mâncarea. Încremenesc în prag fără să-mi pot lua privirea de la el și cred că simte, ridică brusc ochii de pe carte întâlnindu-i pe ai mei peste mulțimea de mese și turiști. N-am idee cât stăm așa, poate doar câteva secunde deși mi se pare mult mai mult și descopăr că pentru a doua oară am un gol ciudat în stomac, ba mă simt și oarecum amețită pe deasupra. Conștientă de propria mea reacție patetică fac eforturi să rup vraja, dar nu reușesc. Mă salvează tot el, coborând indiferent ochii înapoi pe carte, de parcă ar fi privit o bucată de lemn care nu merită din partea lui o atenție mai lungă de câteva secunde. Cu accelași gust amar al respingerii pe care l-am simțit prima dată în tren o urmez pe Alina care s-a așezat la masă alături de băieți. Sala nu e mare dar proprietarii au reușit să-i ofere un aer rustic, plăcut, cu bârne de lemn încrucișate deasupra noastră și ulcioare din lut pictate decorând fiecare masă. Deja s-a întunecat afară, dar probabil ferestrele largi oferă o panoramă spectaculoasă asupra muntelui. Undeva în colțul din stânga studenții din București s-au așezat la o masă mare și nu-i de mirare că pot acoperi uneori muzica din boxe cu voia lor bună la câte sticle și pahare par să fi golit deja. - Þi-am comandat șnițel cu cartofi, desert poți să-ți alegi singură, îmi spune Mircea și-mi stânge ușor mâna peste masă. M-aș enerva în mod normal că cineva decide pentru mine ce să mănânc dar nu mai am energie și știu că n-a vrut decât să mă vadă hrănită cât mai curând. Îi zâmbesc așadar, stăpânindu-mă cu încăpățânare să privesc în dreapta către masa ghidului nostru. Alina nu se sfiește însă să-l cerceteze cu privirea și până la urmă o lovesc iritată cu piciorul pe sub masă. - Ce-i? mă privește ea nedumerită și-apoi înțelegând la ce mă refer zâmbește nevinovat. Ei, și ce, tu nu vezi cum arată? Cineva să-i spună lui Brad Pitt că poate ieși liniștit la pensie. Și normal că mă uit, de când au voie numai bărbații să admire câte-un exemplar arătos al sexului opus? - Parcă vorbești despre cai, comentează Radu clătinând capul. - Nu vrei să mă pornești pe subiectul ăsta, crede-mă, răspunde Alina ridicând sprâncenele gata de ceartă. Dacă în locul lui s-ar fi întâmplat să fie Nicoleta Luciu mi-ar fi trebuit un patent să-ți desprind privirea de pe sufletul ei. Þie și tuturor bărbaților din sală. Radu izbucnește în râs, spijinindu-și coatele de masă. Nu pare genul supărăcios, din fericire, sau pur și simplu consideră observația corectă. - Păi ce să zic acum, ce-i frumos… - Exact. Așa că dă-te mai la stânga câțiva centimentri că-mi strici vederea. Nici nu termină de spus ultimul cuvânt și Radu își trage grăbit scaunul la o parte. - Poftiți, stimată domnișoară, vedere liberă. Deși e un tip cam ciudat, să știi. Ne-am dus la el înainte să veniți voi să-i mulțumim pentru ajutor. Ne-a trântint un “nici-o-problemă” și-a revenit la carte, de parcă ce-avea de aflat din ea era cu mult mai interesant decât ce-i spuneam noi. Mircea îl privește cu brațele încrucișate peste piept. - Și tu așteptai să-ți dea și flori, sau mai bine o ladă de bere, dacă tot te-a adus până la cabană? Hai că ești culmea. Mie mi s-a părut perfect normal. - Normalul tău și normalul meu sunt două chestii diametral opuse. În fine, am avut noroc cu el, ăsta-i adevărul. - Păi da, când nu te duce capul îți trebuie măcar un pic de noroc, asta-i clar. Nu mai ascult replicile lor amicale, mă simt obosită, deprimată și caut să-mi dau seama pentru ce am acceptat să plec într-o excursie pe care nu mi-o doream. Cei care țin la mine m-au asigurat că o să-mi facă bine să petrec ceva timp departe de toate, dar acum nu prea văd rostul, știu sigur că problemele nu se pot închide într-o cutie atunci când te decizi să scapi de ele, și nici distanța fizică nu ajută la nimic. Teama, durerea, regretul, toate rămân legate de tine ca o bucată în plus de corp de care te-ai putea lipsi cu siguranță, doar că n-ai cum s-o tai jos. Nu există operație care să te scape de așa ceva, nici doctor destul de priceput s-o facă, poți alege să fugi cât de departe te țin picioarele și e la fel de inutil ca și cum nu te-ai fi mișcat de pe loc. Iar asta devine încă și mai evident câteva ore mai târziu, când îngrozită de fața plină de sânge care-mi vorbește fără a-și mișca buzele sar direct jos din pat, cu pijamaua lipită de spate din cauza transpirației. E beznă de-a binele în cameră, aud respiratul regulat al Alinei și decid că trebuie să ies afară, măcar pentru câteva minute, să-mi golesc mintea de resturile coșmarului. Schimb bluza de la pijama cu un tricou pe care îl nimeresc pe bâjbâite în rucsac, trag un pulover peste el și găsesc papucii de casă înainte de a păși cu grijă afară din cameră. Simt lacrimile în colțul ochilor și sper ca aerul rece de munte care mă întâmpină să le usuce, măcar pentru moment. Mă îndrept către cele două balansoare din lemn așezate aproape față în față la mică distanță de ușa mea, dar mă opresc brusc după numai doi pași sesizând că unul dintre ele pare deja ocupat. Lacrimile refuză să mai asculte de voința mea, pornesc agale de-a lungul obrajilor și nici nu mai știu dacă sunt provocate de frică sau mai degrabă de nervi, chiar aș fi avut nevoie să stau câteva minute singură în liniștea nopții. În realitate nimic nu mă împiedică să aleg altă zona a terasei, pustie la ora asta, locuri sunt destule câțiva metri mai departe. Doar că impulsul de energie pe care mi l-a dat spaima s-a topit sub șuvoiul învolburat al fustrării. Am senzația că cer lucruri mici, neînsemnate, precum un balansoar liber și nu pricep de ce nu pot primi nici măcar atât. Înainte să fac cale întoarsă către cameră trag adânc aer în piept de câteva ori, cu ochii închiși, supărată pe propria mea slăbiciune. Exagerez, cu siguranță universul are treburi mai importante decât să conspire împotriva mea și n-am de gând să devin patetică de-a binelea. Să stau cu ochii închiși nu-i poate cea mai inteligentă idee chiar acum. Văd fața din coșmar cu enervant de multă claritate, fiecare picătură roșie de sânge atât de reală încât mă cutremur cu brațele strânse în jurul meu, sau poate e fața din amintire și iar nu mai știu să fac diferența. De parcă are vreo importanță. Nu-mi trece prin minte să țip când simt o mână pe braț și deschid fără teamă ochii, de parcă apăsarea ușoară a degetelor lui e tocmai atingerea pentru care am simțit nevoia să mai rămân câteva secunde. S-a aplecat puțin să-mi vadă mai bine fața în lumina slabă a becului de pe terasă și-mi dau seama că mă cercetează încruntat. - Vino să stai jos, îmi șoptește ghidându-mă ușurel către primul balansoar. E caldă vocea lui de data asta, liniștitoare ca un vers de poezie, alungând orice urmă de logică care mi-ar cere să mă retrag înapoi către cameră. Mă las așezată fără să protestez, de parcă aș fi în transă și-l văd cum se așază precaut în celălalt balansoar, fără să-și ia ochii de la mine. Nu sunt tocmai fericită că mă vede în starea asta, dar cu cât mă chinui mai tare să mă opresc cu atât îmi curg lacrimile cu mai multă grabă de-a lungul obrajilor. Acum nu mai e vorba de fustrare, nici de nervi, doar teamă că fața plină de sânge n-are să mă mai părăsească niciodată. C-am să trăiesc spaima din nou, în fiecare noapte, până la sfârșitul vieții mele. Insist cu privirea pe siluetele întunecate ale stâncilor din fața mea fiindcă nu mă simt încă pregătită să dau ochii cu el. Mă aștept să spună ceva la un moment dat, dar nimic nu tulbură o vreme liniștea adâncă a nopții și-mi șterg lacrimile renunțând să mă mai feresc. Dacă cineva dintre cei care mă cunosc bine m-ar vedea împărțind intimitatea durerii mele cu un necunoscut ar avea un șoc, fără îndoială. Nu-mi stă în fire și mă întreb dacă e cu adevărat ceva chiar atât de special în prezența lui sau doar a nimerit într-un moment vulnerabil al vieții mele. Noroc c-am pus mâna pe pachetul cu șervețele înainte să ies, altfel aș fi fost într-o situație destul de neplăcută acum. După ce-mi șterg obrajii pentru ultima oară și-mi suflu nasul în cel mai elegant mod de care sunt în stare, consider că am o condiție suficient de acceptabilă încât să-mi întorc privirea către el. Fața mea n-are cum să arate chiar așa de bine în clipa asta, dar alta mai bună n-am și doar nu l-am silit eu să stea lângă mine. În lumina palidă a becului îmi dau seama că Alina avea toate motivele să-l admire. Un tânăr atrăgător, fără îndoială, cu trăsături definite parcă de mâna pricepută a unui sculptor atent la detalii. Le-a potrivit cu grijă pe toate și i-au ieșit bine proporțiile, nici nasul nu e prea mare, nici fruntea prea lată, nici ochii prea apropiați. Și totuși simt că aspectul lui fizic e numai o parte, nici măcar predominantă, din motivul pentru care mă simt atrasă de el într-un mod atât de categoric încât nu depun vreun efort să mă împotrivesc. Dacă s-ar întâmpla să-i văd poza într-o revistă l-aș privi probabil o secundă și-apoi aș trece mai departe, la pagina următoare. Doar că există ceva anume în privirea lui atunci când și-o îndreaptă către mine, un fel de emoție atât de puternică încât o simt strânsă în jurul meu ca pe o îmbrățișare. Mă întreb dacă știe ce efect are asupra mea. Dar mai mult decât atât mă întreb dacă vraja n-are să se rupă atunci când o să-mi vorbească, când o sa descopăr poate că n-avem nimic în comun, sau că firea lui mă scoate din sărite. Atunci stomacul meu are să rămână neclintit data viitoare când o să mă privească, și chiar aș fi în stare să așez pe hârtie armonia din trăsăturile lui. Pentru că n-ar fi decât un străin. - Alt vis urât? întreabă văzând că m-am liniștit. - Același, de fapt…de unde știi? - Te-am văzut în tren, mă lămurește imediat și înclin doar capul drept răspuns. Se lasă tăcerea din nou între noi și e o senzație de ireal care mă încearcă, de parcă aș fi în alt vis din care aștept să revin la realitate. Numai că mă încălzește atât de tare privirea lui care nu pare să mă mai părăsească încât de data asta nu sunt sigură că țin neaparat să mă trezesc. - Nici n-am apucat să ne cunoaștem, eu sunt Andrei, spune pe același ton liniștitor și privirea îi devine parcă concentrată în așteptarea răspunsului meu. Îmi vine în minte să-i spun că ne-am fi cunoscut dacă nu s-ar fi comportant ca un sălbatic morocănos, dar nu găsesc că e momentul să arunc vreo ironie deplasată. - Irina, șoptesc abia recunoscându-mi vocea îngroșată de plâns. Își mută într-un final privirea de la mine și mă încearcă un amestec de ușurare și regret, ambele în același timp. - Ați ales un traseu cam greu pentru începători. Dojană sau simplă afirmație menită să pornească conversația? Nu-mi dau seama bine care dintre ele, așa că prefer să aleg varianta mai sigură. - Mda, unul dintre băieți a mai fost odată aici cu doi ani în urmă și ne-a convins că peisajul merită puțin efort. Acum nu știu ce dicționar are el, dar definția cuvântului “puțin” sigur e greșită. Încerc să dau discuției o nota lejeră, de parcă am schimba numai niște păreri amuzante, dar nu schițează nici un zâmbet și realizez că nici nu l-am văzut încă altfel decât serios sau încruntat. - Are dreptate, mă refer la peisaj, numai că o asemenea aventură poate avea urmări neplăcute, spune privind în continuare către munți. - Simt c-ai ales un mod elegant de a-mi spune c-am fost de fapt inconștienți și că fără tine am fi putut ajunge cină la urși. Nici un zâmbet, în continuare. Simțul umorului trebuie să-mi fi amorțit în ultimele luni, ca un mușchi care-și pierde elasticitatea atunci când încetezi să-l pui la treabă. Poate nu simte pur și simplu nevoia să-mi zâmbească mie sau așa o fi el tot timpul, morocănos. - Ați fost inconștienți, spune și-mi aruncă o privire din care înțeleg că subiectul nu i se pare deloc amuzant. N-am nicio problemă să vă spun asta în față, cu sau fără eleganță, în speranță că n-o să mai repetați asemenea… Ezită și mă grăbesc să-l ajut. - Prostie. - Îmi pare rău s-o spun, dar e chiar cel mai potrivit cuvânt. În ciuda seriozității cu care vorbește și a faptului că are probabil perfectă dreptate îmi vine să zâmbesc. N-o fac fiindcă am senzația că n-ar fi un răspuns potrivit la mustrarea lui. - Ai dreptate. Din punctul meu de vedere sigur n-o să se mai repete, cred că m-am lămurit odată pentru totdeauna că eu și muntele nu suntem prieteni prea buni și mă îndoiesc c-o să fim vreodată. Nu spun că n-ar fi frumos aici, dar cineva ar trebui să țină vreo armă la tâmpla mea să mă încumet la asemenea efort din nou. Unele lucruri trebuie acceptate, pur și simplu. - N-aș spune asta, răspunde privindu-mă încruntat. Ai început prost relația cu muntele, nu știu căruia dintre prietenii tăi i-a trecut prin minte c-ai avea ce să cauți la Bradul. Cu puțină răbdare și traseul potrivit s-ar putea să-ți placă. - Dă-mi voie să am mari îndoieli în privița asta. În orice caz, am înțeles că băieții ți-au mulțumit pentru ajutor, iar eu personal vreau să-ți mulțumesc în plus pentru rucsac. Nu știu cum aș fi ajuns la cabană cu el în spate, puteam să jur că-i plin cu pietre de moară deși singură l-am pregătit aseară. Rămâne cu privirea la mine și se răsucește neliniștit în balansoar, legănându-l ușor, de parcă n-ar știi ce să-mi răspundă. Ciudat lucru, fiindcă nu l-am întrebat nimic. - Cineva ți l-ar fi luat dacă n-o făceam eu, spune într-un târziu cu glas așa de scăzut încât abia disting cuvintele. - Mircea, probabil, deși știe că nu-mi place să mă dădăcească prea mult și în momentul respectiv nu eram încă suficient de disperată să-i accept ajutorul. - Atunci cum de l-ai acceptat de la mine? Culmea tupeului, pare interesat să-mi audă răspunsul de parcă s-ar aștepta la vreun motiv cât de poate de logic și firesc. - Glumești? Vrei să zici că mi-ai oferit de fapt o alegere? - Poate că nu, dar nici el nu ți-ar fi oferit-o dac-ar fi mers în spatele tău și te-ar fi văzut chinuindu-te în asemenea hal. - Ah, mulțumesc pentru apreciere, răspund încercând să par revoltată și-mi simt obrajii arzând la ideea că m-a urmărit cu privirea pentru cine știe cât timp. - Erai praf și nu te obosi să mă contrazici, știi că am dreptate. Mi-o spune cu voce joasă, calmă, fără urmă de scuze în ea. Mă surprinde oarecum stilul lui direct și mi-aș dori să-i pot da o replică pe măsură dar n-am cum s-o fac fără să mint. - Bine, ai dreptate, admit oftând. Mi-a fost destul de greu, dar am ajuns sus și până la urmă asta contează, nu? Iar tu spui întotdeauna lucrurilor pe nume cu atâta…hm, să-i zicem sinceritate? - Nu ești obișnuită? întreabă schițând o urmă vagă de zâmbet. Mircea n-ar îndrăzni să-ți spună că există ceva la care nu te pricepi? - Ba cum să nu, stai liniștit, habar n-are ce-i aia delicatețe și-mi trântește adevărul în față fără probleme, de fiecare dată. Uneori îmi vine să uit că mi-e văr și să-i ard una peste gura aia mare înainte să-l trimit afară din viața mea numai că mă abțin. În mintea lui deviată e convins c-o face pentru binele meu și ce-i drept fără el nici nu știu cum… Tac brusc fiindcă Andrei mă privește încruntat dar atât de insistent încât îmi pierd șirul oricărei idei pe care aveam de gând să i-o transmit. - Văr? Þi-e văr? Deschid gura să-i răspund însă n-o fac, fiindcă n-are sens, întrebarea lui era retorică. Îl văd clătind ușor capul, oftează și-apoi privește departe, către brazi. Și fiindcă nu mai spune nimic o vreme, și fiindcă nu mă ia imediat în brațe fericit să afle că sunt disponibilă admit în sinea mea cu regret c-ar fi cazul să citesc mai puține romane de dragoste. Mult mai puține. - Te simți bine? întreabă după un timp, aplecându-se în față de parcă ar fi vrut să verifice răspunsul pe fața mea. - Da …aveam nevoie să respir puțin aer curat. - O să-ți ajute. Þi-au mai rămas oricum câteva ore de somn până dimineață. Cobor ochii către pământ clătinând capul. Numai gândul la posibilitatea de a reveni la coșmarul meu din fiecare noapte mă aduce iar în pragul plânsului. Dar nu dau drumul lacrimilor, mă ridic brusc din balansoar și sare la rândului lui în picioare. - Noapte bună… și mulțumesc. I-am șoptit cuvintele, de teamă să nu-mi audă neliniștea din voce și mă grăbesc către intrarea camerei mele. Nu știu dacă are destulă intuiție să priceapă că nu pentru rolul lui de ghid i-am mulțumit din nou și nici pentru că mi-a dus rucsacul. Îi sunt recunoscătoare de fapt pentru că nu m-a întrebat de ce plâng, n-a încercat să-mi aducă cuvinte inutile de consolare de vreme ce nici nu știe ce probleme am și m-a atras într-o conversație banală, menită să mă liniștească, fără să-și aleagă cuvintele cu grijă exagerată de teamă să nu mă supere mai tare. În cele câteva zeci de minute câte am petrecut împreună ar fi putut greși de nenumărate ori, dar n-a făcut-o. Nici măcar o dată. - Noapte bună, Irina. Poate mi s-a părut, nici nu mai știu. Dar urarea lui, reală sau doar imaginată de mine se dovedește de bun augur, poate și oboseala își spune cuvântul, cad într-adevăr într-un somn adânc și fără vise. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate