ANA: Știi, mi-am adus aminte acum pilda aceea cu smochinului. Nu, nu trebuie să râzi. Ai dreptate, nu sunt prea bisericoasă și, a-ți vorbi acum despre pilda din Noul Testament, sună ciudat și îți înțeleg ironia. Dar când eram mică, bunica ne ducea la biserică. Era o biserică mică, ca o căsuță de păpuși. Și, gândește-te că așa mi se părea mie care eram un boț de copil. Asta înseamnă că era cu adevărat mică, mică de tot. Acum nu mai există, au construit o biserică mare deasupra ei. Imaginează-ți că, în afară de preot și de cântăreț, nu încăpeau mai mult doi sau trei adulți înăuntru în același timp, așa că, în general, înăuntru stăteam doar noi, copiii, în timp ce oamenii stăteau cu toții afară, ascultând slujba pe care preotul o ținea din pragul ușii. Îți dai seama, noi, copii, stând acolo înăuntru, învăluiți de mirosul de tămâie și smirnă, aveam senzația că am intrat în casa lui Dumnezeu, că acolo stă el care nu e mai mare decât o jucărie de-a noastră, și că acolo, în casa lui de păpuși, e gata să ne asculte, să se joace cu noi sau să ne mângâie dacă eram supărați. Știu, știu, nu trebuie să te grăbești să mă judeci, știu și eu că tocmai asta înseamnă biserica, adică casa Domnului, dar mărturisesc că nicăieri nu am avut cu atâta intensitate această convingere așa cum am trăit-o în copilăria mea în interiorul micii biserici la care mă ducea bunica mea. Acolo, în căldura din fața altarului, într-o iarnă înghețată, am ascultat pilda măslinului neroditor. O auzeam ca prin vis, căci înăuntru era cald și doar din când în când o gheară de ger ajungea până la noi intrând prin ușa deschisă din pragul căreia vocea molcomă a preotului ne releva misterele Noului Testament.
Dar povestea asta a smochinului neroditor a rămas undeva agățată în mintea mea, căci, deși avea frunze, fiindcă nu era sezonul smochinelor, nu avea smochine. Dar Iisus, care era flămând, l-a blestemat să nu mai dea roade în veci, și smochinul s-a uscat. Știu acum că acea pildă are o anumită interpretare dată de biserică, știu chiar și celelalte interpretări, că adică măslinul ar fi fost o parabolă pentru poporul evreu care, deși arăta bine, nu mai urma să-și reînnoiască legământul cu Dumnezeu pentru lipsa roadelor învățăturilor sfinte, așa cum știu că alții spun că această pildă e o dovadă a brutalității lui Iisus care omoară un copac viu, doar pentru că el și-a imaginat că are roade. Știu toate astea acum și probabil că și atunci am auzit explicația pe care preotul o dădea fiecărei pilde pe care o declama din pragul bisericii lui Dumnezeu, dar pentru mine, întotdeauna, acea predică a avut o cu totul altă semnificație. O semnificație nu neapărat teologică, ci una mai mult comportamentală, o regulă de viață. Eu am văzut traducerea pildei acesteia prin aceea că nu trebuie să o iei înaintea timpului tău, nu trebuie să faci lucruri ce nu sunt potrivite pentru timpul tău, nu trebuie…
IOANA: Traducerea asta e pentru mine, nu?
ANA: De ce crezi asta?
IOANA: Pentru că tu crezi că eu m-am băgat între tine și el, așa cum, altădată, m-ai acuzat că m-am băgat în relația dintre tine și tata și că din cauza mea a plecat. Dar nu e adevărat, e doar faptul că nu-ți poți asuma propriile eșecuri, nu poți să te vezi pe tine niciodată vinovată, tot timpul alții, și, ca să intru în logica ta, să continui raționamentul tău “teologic”, tu ești smochinul despre care, deși are câteva roade, toată lumea știe că e sterp și uscat și-l ocolește.
ANA: Îmi pare rău că am deschis discuția asta cu tine. Nu ești în stare să vorbești despre astfel de lucruri și dovedești, încă o dată, că ești aidoma smochinului de care vorbesc, te grăbești să faci frunze și să te împopoțonezi, înainte să fie vremea ta, înainte să fie vremea smochinelor.
IOANA: Te cred și eu.
ANA: Tatăl tău a plecat pentru că trebuia să plece și eu știam de la început asta. Inițial am crezut că nașterea ta va fi un motiv suficient pentru a schimba sorta lui, dar nu a fost așa. Din contră, a grăbit lucrurile.
IOANA: Se putea să nu dai vina pe mine?
ANA: Nu, nu spun asta. Nu a fost vina ta, dar nașterea ta l-a speriat. Știi, există un anume gen de sinucigași care nu ajung niciodată să facă gestul ultim de a-și curma zilele. Și totuși sunt sinucigași, căci trăiesc fiecare clipă știind că pentru ei există întotdeauna o ieșire, o scăpare din orice situație. Trăiesc tot timpul cu ideea că varianta sinuciderii e răspunsul lor atunci când nici un alt răspuns nu mai e valabil. Îmi vei spune ca asta e de fapt definiția sinucigașului și ai perfecta dreptate. Dar un sinucigaș se gândește la o astfel de varianta doar atunci când nu mai are o altă ieșire, pe când ei, cei despre care-ți vorbesc, se gândesc la varianta asta atunci când nu au nici un motiv să se sinucidă. Își planifică plecarea din lume, își trăiesc de mai multe ori propria moarte, propria cedare și plecare. Și asta în condițiile în care poate că niciodată nu vor ajunge la a face cu adevărat gestul. Cam așa era și tatăl tău, dar în alt sens. Era un nomad, fără a fi cu adevărat un călător. Era un nomad căci nu se putea stabili cu adevărat nicăieri, nicăieri nu era cu adevărat acasă. Nu se putea adapta așa cum o fac ceilalți, nu putea să fie ca ei. El, oriunde ar fi fost părea un străin, un necunoscut. Și la fel se simțea și în familia lui, în casa lui. La început am crezut că e vina mea, că iubirea mea nu e suficient de puternică pentru a-l face să iasă din carapacea lui, pentru a se dezvălui, pentru a deveni al meu. Dar târziu, după ce el a plecat, am înțeles că nu era vina mea, așa cum, în mod sigur, nu era nici vina ta. Doar că nașterea ta l-a făcut să se teamă că, în acest fel, era posibil ca acea ultimă ieșire pe care o avea pregătită – fuga - să nu mai poată fi folosită. Îi era teamă că se va atașa prea tare de tine, de copilul lui și nu va mai avea puterea să-și urmeze destinul lui de fugar, de dezrădăcinat, că nu va mai putea să fugă și să se ascundă din fața lumii în care nu se putuse niciodată adapta. De asta spun că nașterea ta l-a forțat să plece, o spun fără a-ți găsi ție o vină. Nimeni nu a fost vinovat pentru această fugă a lui, nici măcar el. poți să înțelegi asta? Poți?
IOANA: Și fotografia … Þi s-a părut că s-a întors el… ți s-a părut…
ANA: De ce trebuie să duci totul în derizoriu?
IOANA: Totuși, fotografia a devenit din ce în ce mai importantă pentru tine. Dacă nu era de la început așa.
ANA: Toate erau importante și fotografia și casa și tu. Tu, mai ales.
IOANA: Cu voia dumneavoastră, ultima pe lista.
ANA: Lasă, lasă, atunci eram amândouă copleșite de viața nouă ce se prăvălise peste noi. Da, acesta e cuvântul, prăvălise, căci viața asta nouă ne luase prin surprindere, nu înceta să ne uimească, iar noi nu știam întotdeauna să reacționăm corect.
IOANA: De exemplu, neputându-ne despărți de o fotografie veche. O fotografie a unui necunoscut, fotografia cuiva fără vârstă, fără identitate, fără sens.
ANA: Refuz să-ți răspund atunci când pui problema în termenii ăștia.
IOANA: Bine, ca de obicei, o să fiu eu cea care cedează. Apropo, mi-am adus aminte acum de prima noastră întâlnire. Ce ciudat sună. Mult mai corect ar fi să spun de prima lui apariție dar nu știu, eu o simt altfel, de parcă acea întrupare a lui a avut puțin legătură și cu mine. Căci el putea să apară altundeva, sau într-un alt fel, se putea ca eu să nu-l văd, să nu știu nimic, dar nu a fost așa. Eu l-am văzut, l-am privit și… cred că, în final, am început să-l înțeleg.
ANA: Mă îndoiesc de asta.
IOANA: Atunci când l-am văzut, ghemuit lângă chiuveta din bucătărie, cu brațele ținându-și genunchii la piept și suflând greu, ca după un mare efort, evident că m-am speriat foarte tare. Imaginează-ți, eu știind că sunt singură în casă și, atunci când mă duc la bucătărie să iau un pahar cu apă, găsesc lângă chiuvetă un bărbat ghemuit, ba mai mult, un bărbat gol, absolut gol. În primul moment nici nu remarcasem asta, groaza mă făcuse să încremenesc în pragul ușii, dar, ca în visele pe care le am uneori, nu reușeam cu nici un preț să strig, să urlu, să chem pe cineva în ajutor. Ai observat că în vis, oricât ai fi de speriată și disperată, niciodată nu reușești să strigi. Și chiar și atunci când o faci, eu am reuși de vreo doua ori, iese așa, ca un gâjâit, un sunet pe care abia de-l poți tu auzi, un sunet care abia de răsună în mintea ta. Atât. De parcă visele noastre s-ar petrece în niște camere complet antifonate sau, mai curând, în lumea începutului cinematografului. Cred că mai curând este corectă varianta asta și, dacă mă gândesc bine, cred că de aici a pornit de fapt cinematograful, de la coșmarul ce trebuia să prindă viață, de la strigătul care, neputând să iasă, a lăsat locul imaginilor care, prin mișcarea lor neverosimilă creau acea convenție între spectator și limbajul surdomuților de pe ecran și…
ANA: Te rog să mă scutești de toată filozofia asta ieftină.
IOANA: Spuneam că eram încremenită în pragul ușii, înghețată de spaimă dar incapabilă să strig după ajutor, dar incapabilă și să fug, cu ochii ieșiți din orbite de groază îl priveam, așteptam să se miște, să mă amenințe, să devină violent. Nu știu cât a durat această primă clipă, acest prim moment de groază profundă, mie mi s-a părut, evident, că a durat o eternitate, apoi, probabil pentru că el rămânea nemișcat, la fel de încremenit ca și mine, am reușit să mă mai liniștesc puțin, am început să-l privesc, să-l studiez. Atunci am văzut că e gol, complet gol, așa cum stătea, în poziția aceea de fetus, cu ochii închiși, capul sprijinit pe genunchi și brațele cu care-și ținea picioarele lipite de burtă. Și totul la el îmi aducea aminte de ceva, fața lui, bărbia, sprâncenele groase, buzele strânse într-un rictus. Apoi, brusc, l-am recunoscut și tot în acel moment, groaza s-a risipit și, în locul ei, la fel de lipsită de temei, s-a așternut mila. Căci era el, bărbatul pe care-l văzusem în fotografia din camera mamei mele, bărbatul acela de a cărei imagine mama mea nu se putea despărți, bărbatul acela fără de vârstă sau identitate, doar o fotografie înrămată într-o casă veche, o imagine, o hârtie, un semn, și iată-l acum gol, slab, foarte slab mi s-a părut atunci, ghemuit în poziția unui fetus ce urmează să fie expulzat din uterul matern, aproape că vedeam pe el semnele recentei nașteri așa cum vedeam la fel de clar, semnele bătrâneții sale iremediabile, semnele morții apropiate, semnele sfârșitului iminent. De aceea îmi era milă de el, o milă sfâșietoare, atât de puternică încât nu știam ce să fac, simplul gest de a mă apropia și a-l mângâia mă temeam să nu-l rănească, mi se părea fragil aidoma unei pânze de păianjen pe care chiar și cel mai mic gest o poate distruge. Am început să plâng, nu știam bine de ce, nu știam nici cum porniseră așa, din senin lacrimi mari și reci să curgă șiroaie din ochii mei, știu doar că o durere nelămurită îmi pustia sufletul și, într-un târziu, nemaisuportând asta, am fugit, am alergat pe scări și m-am ascuns în camera mea, m-am ascuns în acel spațiu ce mi se părea numai al meu dar despre care am aflat mai târziu că fusese al altcuiva, de fapt fusese al acelei persoane cu mult mai mult decât era acum al meu.
ANA: Ca de obicei, filozofie ieftină și atât. Spune mai bine că erai o adolescentă căreia i se urcaseră hormonii la cap și acum nu mai știa ce să facă cu ei. Spune mai bine că la tine, corpul se maturizase mult mai repede decât mintea și…
IOANA: De parcă tu nu l-ai văzut la fel, de parcă tu nu te-ai încovoiat de milă pentru el ca și mine, de parcă tu nu ai fi vărsat aceleași lacrimi ca și mine pentru el.
ANA: Nu, nu spun deloc asta. Doar că eu știam de ce o fac și știam să o fac. E diferența dintre o femeie și o mucoasă, fetițo. Și chiar nu mă aștept să pricepi asta acum, dar mai târziu… când vei crește …
IOANA: Serios? Chiar știai? Eu cred că nu știai nici tu nimic. De fapt, ca să fiu mai limpede, conștientul tău, ca și al meu, nu știa absolut nimic. Habar nu avea ce dracu se întâmplă cu el. Căci toată treaba era cu mult mai profundă și se desfășura pe sub el, fără știrea lui și poate chiar împotriva lui, în subconștientul nostru care descoperea pentru un străin, ba mai mult, pentru imaginea dintr-o poză veche a unui bărbat complet necunoscut, inconștientul nostru zic descoperea dragostea. Dar o dragoste ciudată, o dragoste ce se năștea dureros, printre lacrimi, ca oricare naștere.
ANA: Eu îl văzusem de mai multe ori plimbându-se prin dormitorul meu. Imaginează-ți, eu stând în pat, cu plapuma trasă până sub ochi, iar el plimbându-se, cu mâinile la spate, dintr-un colț în celălalt al camerei. Da, recunosc, și eu m-am speriat prima dată când l-am văzut așa, dar era și normal să-mi fie frică. Era cred patru sau cinci dimineața și lumina zilei abia începea să pătrundă în cameră, iar umbra lui se lungea pe pereți ca o iederă. M-am speriat dar tot ca tine, nu am putut să strig, parcă o mână străină îmi acoperea gura. Călca fără să facă nici un zgomot și asta probabil pentru că nu avea nimic în picioare… dar ce zic eu, era gol complet. Era atât de gol cum nu am văzut nici un bărbat să fie, căci el era mai mult decât un bărbat lipsit complet de haine, el era … simțeai în el un gol, o lipsă și simțeai acest lucru dureros, ca pe o rană proprie.
IOANA: Iar apoi, când dispărea la fel de brusc cum și apăruse, te puneai pe plâns, te zguduiai de plâns și udai plapuma de lacrimi, de parcă încă mai erai o mucoasă de adolescentă ce plânge atunci când vede un bărbat dezbrăcat în camera ei.
ANA: Te rog sa nu fi obraznică!
IOANA: În plus, dincolo de goliciunea lui și de tristețea nemărginită ce-l învăluia, mai era ceva care-l definea în aceste apariții ale lui în diferite locuri din casă. Era acel miros greu de cadavru, de hoit de carne putredă. Și te așteptai ca, în concordanță cu acel miros, pielea lui să aibă culoarea aceea galben-verzuie a morților, te așteptai să vezi carnea putrezită desprinzându-se de oase, sau să vezi viermi ce-și sapă canalele, neștiuți, prin corpul cadavrelor, să se ivească prin crăpăturile ce urmau să se caște în trupul lui. Dar nimic din toate astea nu se întâmpla, el părea mai proaspăt și mai tânăr decât noi, cu o piele roz ca a unui bebeluș și cu buzele acelea roșii și cărnoase ce păreau date cu ruj. Iar sexul lui …
ANA: Te rog să nu fii porcoasă. Nu-ți permit.
IOANA: Bine, bine. Cine nu te cunoaște își imaginează că ești cine știe ce mironosiță care doar din cărți a auzit de sex. Și acolo, doar pe furiș, în cărțile citite noaptea, sub pătură, la lumina lanternei.
ANA: Chiar nu ai dreptate și dacă mai continui să spui așa niște mizerii să ști că te pocnesc cât ești tu de mare.
IOANA: Sunt sigură că ai face-o.
ANA: Și aș avea toată dreptatea din lume să o fac, căci eu, în toată viața mea, am fost femeia unui singur bărbat, tatăl tău.
IOANA: Nu uita să-l pui la socoteală și pe el. Ce, dacă e doar o poză așezată deasupra patului tău, nu are și el dreptul la statutul de bărbat al tău. Te rog să-l numeri și pe el, sau poate că ar trebui să spun în primul rând pe el. De fapt, tu știi mai bine decât mine. În fine, nu contează. Vorbeam de sexul lui…
ANA: Nu ascult.
IOANA: În general, sexul bărbaților este destul de urât. Din clipa în are încetează să mai fie copii, băieți vreau să zic, sexul lor se urâțește brusc, se modifică, devine parcă altceva. Ai observat asta?
ANA: Nu te ascult.
IOANA: Când sunt mici, e chiar drăgălaș. E ca o mică excrescență, ca un mic buric ce s-a desfăcut și a ieșit afară. Și are culoarea aceea rozalie pe care o are corpul copiilor. E chiar drăgălaș, dacă stai să te gândești și, când sunt mici, sunt chiar mai haioși decât noi, fetițele. Noi, cu crăpătura aia care trebuie protejată și… Dar vorbeam despre sexul lor nu al nostru.
ANA: Nu te ascult.
IOANA: În schimb, atunci când cresc, când devin mai întâi adolescenți, iar apoi bărbați, ce crezi, sexul lor pare a îmbătrâni mai repede decât restul corpului. Dintr-o dată, crescând, se transformă într-o excrescență ridicol de încrețită, cu o culoare incertă, ceva între ocru siena și brun închis și, în plus, capătă o consistență incertă. E moale, aproape gelatinos, te duce cu gândul la o pungă umplută cu spermă. Seamănă un pic cu sânii noștri, cu diferența că ai noștri te duc cu gândul la lapte, ceea ce e, trebuie să recunoști, o mare diferență. Evident, mă refer deocamdată la penisul flasc, dar și cel în erecție…
ANA: Te rog să încetezi. Nu mai pot asculta vulgaritățile tale.
IOANA: Parcă spuneai că nu mă asculți. De fapt pornisem de la sexul lui. Cum să spun, aproape că nu era un sex de bărbat și, crede-mă, am văzut aproape o duzină în ăștia nouăsprezece ani ai mei.
ANA: Vrei, te rog, să încetezi?
IOANA: Gata, maică stareță, gata. Am terminat. Voiam doar să spun că, sexul lui era frumos. Asta voiam să spun. Și sunt sigură că tu știi asta mai bine ca mine.
ANA: Ai terminat?
IOANA:…?!?
ANA: Îți mai aduci aminte când tata ți-a adus un cățeluș cadou? Îți mai aduci aminte?
IOANA: Ce legătură are tata aici?
ANA: În aceeași zi cățelușul dispăruse. L-am căutat peste tot, tu plângeai, îți voiai jucăria vie înapoi. Am căutat-o peste tot și eu îl învinovățeam pe tatăl tău că ți-a adus cățelușul. Dacă nu ți-l aducea, el nu ar mai fi dispărut, tu nu ai mai fi plâns, etc., etc. Nu avea nici o vină săracul. Când am găsit cățelușul, căci eu l-am găsit ascuns în spatele dulapului mare din sufragerie, era destul de greu de recunoscut. Cu greu mai puteai vedea în el cățelușul drăgălaș care fusese, așa cum era acum, cu ochii scoși, cu urechile tăiate și … Nici nu mai vreau să-mi amintesc. Și tu plângeai, mângâindu-i cadavrul și ți se umpluseră palmele de sânge, iar apoi îți ștergeai lacrimile și fața toată ți s-a umplut de sânge și …
IOANA: Știi ce cred eu? Cred că amintirea asta a ta pornește de la un fapt real, de la un cățeluș pe care chiar l-am avut și de care și eu îmi amintesc. Mai departe însă, toată povestea asta morbidă în care, evident, eu sunt personajul negativ … Toate astea cred că s-au petrecut doar în mintea ta și atât. Pe de altă parte, mi-ai spus povestea asta de atât de multe ori încât, uneori și eu am impresia că e o amintire din mintea mea.
ANA: Þineai cățelușul mutilat la piept, iar noi, înmărmuriți, nu știam cum să reacționăm, stăteam doar și te priveam și cred că eram destul de ridicoli, cu expresia aia de groază amestecată cu iubire în ochii bulbucați cu care te priveam. Dar nu era nimeni care să ne vadă și să râdă de expresiile noastre tâmpe, doar tu care plângeai strângând leșul cățelușului la piept…
IOANA: De ce l-aș fi mutilat și l-aș fi omorât? Bănuiesc că te-ai gândit mult la asta și îmi închipui că ai deja un răspuns.
ANA: Da, m-am gândit.