Distracții pe roate


Aveam doisprezece kilometri de parcurs în fiecare zi de pe vârful dealului unde era casa noastră, până la școala din Moldovița și înapoi. Uneori, acest drum era o joacă, dimineața îl parcurgeam în fugă, mai ales dacă aveam întârziere față de ora de începere a lecțiilor. Era mai greu după amiază, când ieșeam flămânzi de la școală, când simțeam stomacul revoltat de ce i se întâmpla, când simțeam picioarele înmuiate de tot.
La câțiva ani după ce plecasem din comună, se inventase un soi de autobuz care colecta copiii din sat și-i transporta până la școală, la Moldovița. Și, același autobuz dădacă, mai avea grijă ca la prânz să recupereze copiii de la școală, să-i aducă pe la casele lor, din cătunul nostru. Dar asemenea distracție nu exista pe vremea când eram eu elev. Cu forțele propriilor piciorușe, trebuia să acoperim zilnic pe jos drumul dus-întors la școală. Câte nu pot îndura niște piciorușe de copil! Dar, eram rumeni la față, creșteam repede. Mintea era bine oxigenată, așa că pentru învățat ajungea și-o oră, mai deschideam cartea și pe drum.
Bine de tot ne prindea când drumul cel lung era scurtat măcar în parte. Ciuleam urechile auzind pe drum zgomot de roți de căruță. La început acestea erau din cele vechi, cu roti de lemn întărite cu cercuri de fier la margine. Apoi apărură faetoanele, mai moderne - să le zicem așa. Căruțașii se trezeau că în spatele căruței apărea agățat un copil, sau doi. Ce să le facă? Îi tolerau, erau rebegiți sărăcuții de drum lung. Sau iarna, când ne agățam din zbor de câte o sanie trasă de cai. Nimeni nu se supăra de îndrăzneala copiilor. Aceștia trebuiau, însă, să fie atenți, să nu cadă sub sanie, sau sub roți, să nu se accidenteze. De aceia gospodarii mai încetineau sania sau căruța când vedeau un copil alergând din urmă. Erau și unii care, dimpotrivă, dădeau bice cailor, să scape de copiii care alergau.
Alte ocazii de mers pe „blat” erau când te primea cineva pe bicicletă, sau, boierie mare, pe motoretă. Parcurgeai cei câțiva kilometri până-n centru mult mai repede. Nu oricine avea bicicletă. Cei care aveau, erau fuduli. La vale mergea bicicleta ușor, mai greu era la deal, mai ales cu câte un copil primit ca oaspete la portbagaj. Þin minte cum, odată, un coleg de-al meu de școala, m-a ajuns din urmă pe bicicletă. Bineînțeles, văzându-și colegul cel mai bun mergând pe jos, mă primi în față, să stau pe bară. Plecarăm la vale, el pedala, eu trebuia să stau cuminte, să nu cad. Deodată, bicicleta se rupse în două, de la mijloc, noi căzurăm în față, colegul căzu peste mine, drept în drum. Eu n-am pățit nimic, însă el și-a cam zbrelit nasul și fața. Apoi a avut mult de umblat pe la CFF să sudeze bicicleta ruptă, în timp ce eu, conștiincios, m-am dus la școală, pe jos.
Distracțiile majore începeau când aveai ocazia să mergi în cabină, sau în spatele cabinei, pe vreo remorcă forestieră. Sau în lada unui camion. Erau câțiva șoferi pe care-i știam bine atunci: Olteanu, Chifoi, Spetcu, Tiron. Auzeam de departe zgomotul remorcii și claxonul de avertizare. Ne ziceam, cine o fi, Olteanu? Da, el era, îi cunoșteam mașina. Apărea la cotitura drumului, falnică, lucioasă, de culoarea verde închis. Făceam semne cu mâna, să oprească. Când șoferul era în toane bune, chiar oprea. Ne punea să ne suim pe remorcă, în spatele cabinei. Fetele erau privilegiate, mai ales fata pădurarului, erau luate în cabina șoferului. De! fiecare la rangul lui. Aveam obiceiul să dăm un leu, că ne lua șoferul în remorcă, dar unii dintre ei, mai omenoși, nu primeau. Spre bucuria noastră!
Vara umblam drumuri lungi prin pădurile din Demacușa, fie pe râul Rija, fie pe râul Petac. Erau vreo opt, zece kilometri de mers pe jos pe acele drumuri de piatră, dar erau și poteci moi pe margine. Atunci iar ne prindea bine când ne primea șoferul în remorcă. Dar, în păduri, umblau des și tractoarele forestiere. Cele cu roți mari în spate și mici în față, ce erau folosite în pârâuri adânci, pentru trasul buștenilor. Odată veneam din pădure, seara, împreuna cu fratele meu mai mare, eram obosiți, cu coasele pe spinare. Lucram la descopleșire, la plantațiile din parchete. Din urmă ne ajunse un tractor, șofer era un om numit Brustur. Mă cunoștea. A oprt, ne-a spus să urcăm în spatele cabinei, pe tractor. Dar acolo nu prea aveai unde să pui picioarele, nu era platformă dreaptă, erau doar niște fiare. Când a luat tractorul viteză la vale, din cauza denivelărilor pe drum, am început să sărim în sus, picioarele se desprindeau de fiarele tractorului, a doua oară nu știam dacă mai nimerim fiarele. Eram cu coasele în mâini. Intrasem în panică, am început să țipăm. De-abia am reușit să strigăm la șofer să ne dea jos, că puteam cădea de pe tractor. Vai, ce bine era de mers pe propriile picioare, în liniște și fără spaimă de a cădea.
Altădată ne întorceam de la afine, de pe munte, împreună cu tata, și ne-a ajuns din urmă un tractor care avea un soi de cabină. Om bun, a oprit, am urcat în cabină. Acolo mai erau vreo patru femei cu coșuri de afine, așa că stăteam înghesuiți. La urcare, tata și-a închis ușa cabinei peste degetele de la mână. S-a lovit rău de tot, îi dădeau lacrimile. Iar după urcare, când începu tractorul să gonească la vale, noi din cabină săltam până în tavan. Am făcut cucuie în cap. Afinele s-au răsturnat, noroc că erau legate cu baticuri la gura găleților. După nici un kilometru, n-am mai putut suporta teroarea din cabină, am cerut șoferului să oprească, să coborâm. Ah, ce liniște și bine e să mergi acasă pe jos, luând-o pe plaiuri bine cunoscute! De-ale vieții la munte!
În satele Argel, Rașca, Putna, pe unde circula trenulețul „Mocănița”, erau și alte distracții cu transportul, mult mai selecte decât cele în remorcă. În principiu, umbla un tren personal pe ruta Moldovița-Argel, o dată, de două ori pe zi. Dar asta era o distracție pe bani, nu era pe măsura multora din satele din zonă. Cel mai interesant era să prinzi „din zbor” vagonul din urmă al trenului forestier de marfă. Sau, la coborâre, trebuia să ai dexteritate să sari din tren, în așa fel încât să nu te accidentezi. Trebuia să sari înainte, și să alergi o vreme, să nu cazi lat, să-ți julești picioarele pe pietre. La vale se călătorea și pe vagonete. Erau uneori navete de vagoane încărcate până sus cu bușteni, care mergeau la vale singurele, fără locomotivă, doar cu un frânar în față, care controla viteza vagoanelor. Pe o astfel de navetă apărea, sau dispărea, clandestin, câte un călător din sat, tolerat de frânar, în funcție de cât de cunoscut era cu acesta. Pe liniile de trenuleț mai circulau și vagonetele de serviciu ale muncitorilor pe cale ferată. Acestea, pe timp de vară, le vedeai încărcate ciorchine cu femei și copii, cu găleți pline de zmeură, afine, ale bieților oameni care plecau dis de dimineață prin parchete la câștigat bani.
Vremurile alea au trecut. Acum „bâzâie” prin comună, dar și prin sate, mașini lucioase ale urmașilor foștilor locuitori, sau ale cunoștințelor acestora venite să stea un sejur în frumoasa comună. Nici nu mergi o sută de metri, te oprește cineva cunoscut: „Urcați, vă rog, cu noi! De ce mergeți pe jos?” Te urci, te vezi imediat la școala din Demacușa. E drept, dincolo de școală, noi mai avem de mers vreo jumătate de oră pe jos, pe valea unui pârâu, apoi trebuie să urcăm mult până pe creasta muntelui, unde se află casa părintească. Acolo, până sus pe munte, nu te mai poate ajuta niciun motor. Și ce frumos e să mergi pe jos, pe cărare de pământ bătătorit, ascultând susurul pârâului de alături, cu pajiștile verzi, răcoroase de-o parte și alta a pârâului, cu brazii înalți foșnind sub cerul senin!