Că dacă o cânta oleacă, ce-o fi? Se uită la el cum ține biciul în mâna dreaptă, laolaltă cu dăplăiele de piele groasă, atingând din când în când, ca o mângâiere, crupa lui Murgu și a lui Șoni, care se muncesc să tragă căruța încărcată cu lemne prin ogașul umed al pădurii.
- Dii, Murgule! Și biciul se leagănă, abia atingând calul. Un fior rece îi alunecă pe spinare și mâna i se ridică singură la obrazul stâng. Se scutură ca de un gând rău și începe a cânta: Eu doinesc, pădurea sunăăăă, Eu doinesc, pădurea sună, Badea patruuu boi adună, Badea patru boi adunăăăă... Cu adevărat răsună pădurea odată cu glasul ei. De pe crengile fagilor înalți se risipesc care-ncotro păsări, speriate de sunetele noi, nemaiauzite de ele.
Ochii ei îl cercetează. Tace. Ea zice iar: Eu doinesc, pădurea crapăăă... Euuu doinesc pădurea crapă, Badea patruuu boi adapă, Badea patruuuu boooi adapăăă. N-a știut niciodată, în cei mai bine de patruzeci de ani de când se cununaseră, dacă lui îi este drag sau nu glasul ei... Nu-i adapă că li seteeee, nu-i adapă că li-i sete, Îi adapă că mă vede, îi adapă că mă veeedeee. El îi aruncă o uitătură scurtă. Ea tace..
Ies din pădure, în câmp, de-acolo trec Lunca Streiului, apoi Dealul Bercului și intră în sat. Căldura lui iunie, după răcoarea pădurii îi toropește pe-amândoi. Ea adunase niște ochiul–boului din câmp și flori de sânzâiene.
- De parcă n-ai fi pus destule flori pă lângă casă, îi spune după atâtea ceasuri de tăcere. Nu-i răspunde.

*****

Mă-ntorc acasă pe-același drum, acum asfaltat, prin pădurea de altădată. Văd totul cu ochii sufletului, care n-a uitat nimic. Opresc mașina și cobor. Pădurea veșnicește. Numai oamenii trec. Așa, ca Niculae și Ana, care mă luaseră în ziua aceea cu ei, după lemne. Nimic nu-mi era mai drag decât s-o ascult pe Ana cântând în pădure. Ea m-a învățat atâtea cântece și mi-a dăruit cele mai frumoase oprege și cămăși cusute.

Am iubit-o. La fel de mult ca pe maica Tița, străbunica mea, care m-aștepta să mă-ntorc de pe cărările de școală, să-mi povestească toate ale satului, ale lumii și-ale poveștilor. Dar cel mai mult îmi plăcea s-o ascult vorbindu-mi de Ana...

*****

Ce măi soare era, maică, È™i câmp în floare, È™i cântec de greieri, că n-am mai fi mers cătă casă! Ne-ntorcém amândouă de la Bordeie, satul de dincolo de pădure, unde bună-sa avé o soră È™i, din cân’ în cân’, îi ducéu una-alta, c-o rămas sângură pă lume. O lăsat-o mumă-sa cu mine, c-am avut È™i eu de mers la o muiere, tăt acolό. Altfel, n-ar fi pășit Ana sângură de-acasă!

ÃŽn sâmbăta aia era sărbătόrea Sfântului Petru È™i-n sat nu lucra nime’. Cânta din tătă inima doina de-o’nvățase de la buna ei: Pădurice, mică deasă, ÃŽn tine ploaie de varsă, Da’ nu îi ploaie curată, ÃŽs lacrimi de la o fată Ce-i cu sâla măritată, La-nsurat, la măritatu’ Omu’ nu trăbă-ndemnatu’.

Sânzâienele erau înflurite, maică, È™i, chiar dac-o fost trecută sărbătoarea lor, tăt măi erau bune de leac. O cules un braÈ›, ca È™i ‘nainte cu vro’ câteva zile, cân’ È™i-o pus câteva sub pernă, să-È™i viseză mirele. N-o visat numa’ o bulbόnă mare È™i pe mumă-sa care să perdé în apele tulburi.

Mai mult de-asta o vrut a mere sângură la Bordeie, că acolo, într-o casă măi mult huruită decât în piciόre, È™tié Ana pă mamă Fiica, È™i muierea aia îi puté tălmăci visu’. ÃŽi drept: o bănuié pe babă că nu i-o dezvăluit tot ce-o văzut când i-o dat în bobi; prea È™i-o adunat sprâncenele.

- EÈ™ti frumόsă, fata babii, să porÈ›i un cățăl de usuroi tăt cu tine, să nu te deόtă όmenii, i-o zâs, Tu ai să te măriÈ›i după un om ‘nalt È™i bogat.Să faci cunună de sânzâiene, s-o dai pe apă, când te-ntorci acasă, ducă-se răul di la casa vόstă! Și babii, adu-i colac cu măr… Cum È™tie mumă-ta să-l facă, nu-l face nime’... Și măi adu-mi o țâră de lut răzuit din patru colÈ›uri de vatră din casă di la voi È™i nouă lumini de ceară. Þ-oi descânta de năroc È™i de deochi, că tare eÈ™ti frumόsă!

La marjinea Streiului s-o descălÈ›at, înfierbântată, È™i-o intrat cu picioru’ drept în apă. Și l-o tras iute ‘năpoi, că apa i s-o părut cam răce. Și cum nime’ nu măi era pă malu’ apii, că erau toÈ›i la uspăț, că să mărita una din capu’ satului, s-o despuiat È™i-o tunat în apă. Avé cu ea săpun de casă, că pă vremea nόstă nu erau alte celea de spălat păru’, ca acuma, așé că È™i-o desfăcut cozile grόsă...Și cred eu că i-o dat baba ceva de împletit în păr , după ce È™i-l spală, că pré o vrut ié să să baje-n Strei…Când am văzut-o aÈ™e’, despletită, cu părul lung-lung tăciune È™i faÈ›a albă ca varul, cu ochii negri-negri, parcă-i ardéu în cap, nu alta, aÈ™ fi putut jura că-i È™tima apelor, ori una din ăli frumoase. Și frumόsă era, vedé È™i ié bine în oglinda apii È™i-n ochii ficiorilor, duminica la joc. Da’ mumă-sa era tăt cu ochii după ié È™i de multe ori o zis că, acu’, dacă are fată de măritat, n-o da-o oriÈ™icui! Frumoasă îi, harnică îi, are È™i ceva zestre...

Și-o pus cununa de sânzâiene pă cap și s-o scufundat o dată. Cununița o pornit la vale, purtată de apa Streiului păn’ la marea aia mare, cum i-o spus mamă Fiica.
Ne-am pornit cătă casă tόmna’ cân’ clopotele bisericii bătéu de sfârÈ™itu’ cununiei. Ne-am întâlnit cu nuntaÈ™ii la marginea satului, unde-i aÈ™teptau căruțăle, care măi de care acoperite cu covόră țăsute, È™i ele È™i caii. Mireasa pleca noră. MuzicanÈ›ii cântau cu foc È™i s-o-ncins jocu’ tόmna’ acolo, în drum. Otfelii jucau ‘năintea mirilor È™i ne-or întins È™i nouă sticlele cu vinars întors, așé cum să dă la tăt drumeÈ›u’ È™i la ăi ieÈ™iÈ›i la porÈ›i.
Ion a lu’ Misarășu’ era un ficior din sat, tare frumos. Tu nu-l È™tii, maică, s-o-nsurat departe, un’ l-o dus È™i pă el nărocu’… O prins-o de mână È™i–o luat-o la joc. Tare-i plăcé ei să joace; îi ardé pământul sub piciόre când auză láuta. S-or învârtit din ce în ce mai iute È™-o vedém eu că parcă nici nu măi era legată de pământ.

Ion Þâganu’ o retezat deodată cântarea cu arcușu’ și jocul s-o oprit. Ana, roșie, cu inima să-i spargă chieptu’ de ostăneală, nu alta, și-o ridicat deodată ochii cătă unu’ care, călare, am văzut eu, o pironit-o tăt jocu’. Pălăria i-ascundé jumătate de obraz, da’ și-așé, ceva din el o-nfricat-o. O plecat grăbită acasă, c-aproape am fugit, să mă pot țâné de ié.
În duminica aialaltă, el o venit și-o cerut-o de nevastă. Nu îndrăgise pe altu’, da’ ceva o opré să meargă după Niculaie. S-o-mpotrivit întâia oară mamii. O bătut-o.

- Tu, fată, ești tânără și proastă, nu știi ce-i bine pintru tine! Niculaie îi sângur acasă, are pământ și n-ai s-o duci rău! Facem uspăț peste tri săptămâni, să n-ajungem postul Sfintei Mării...

Și tată-său n-avea cuvânt dinaintea nevestii. Eu știu, că întră vecini multe să știu.

În ziua nunțî, n-o vrut să iasă din casă, venisă Niculae cu toate neamurile lui s-o ieie. Mumă-sa o bătut-o iar, așa mireasă cum era și cum o îmbrăcaseră măi cu sâla. Când o ieșit din casă, avea ochii roșii de-atâta plâns, da’ - ziceau muierile- cum să nu plângă de nărocu’ ce-o dat păstă ié, ăl măi bogat din Nădăștii o ie de nevastă; și-apăi tăté miresele plâng... Numa’ muzicanțî or băgat de samă supărarea iei și n-or cântat când or suit-o-n căruță. Tată-so tăcé și să uita la ié cu ochii duși.
- Da’ ce-ați tăcut așé? Zâceți, mă, una, că nu sântem la mort! i-o îndemnat chiar Ana, dacă tăt n-o fugit undeva la capetu’ lumii, ori nu și-o pus capet zâlelor înainte de-a o da mumă-sa de-acas’. Să vede c-așé o vrut Dumnezeu, și-o fi zâs. Și uspățu’ s-o făcut. Când or ieșit de la biserică, Niculaie o prins-o strâns de mână și i-o spus apăsat:
- De-acuma ești a mé, Ană! A mé!

Și-acu’ i-aud glasu’, maică! Era on bărbat frumos, da’ nu-ș’ce te înfrica, numa de-l vedéi!
Așa o fi vrut Dumnezău! Da’ eu cred că tătă noaptea aia, în cap i-o sunat govitu’ miresii, că i-or cântat fetele la fereastră, cân’ o-mbrăcau de mers la cununie: Rujulină din grădină, Rujulină din grădină , Ce-ai făcut de-ai înpupit, Că vremea nu ți-o venit...
Ãl măi cu ciudă i l-o cântat una, Ileana, am văzut eu, maică, ar fi mâncat-o de vie, că i l-o lόt pă Niculaie. Că de multe ori m-am gândit eu dacă nu le-o fi pus ceva în turtă , când le-o dat la amândoi să mânce din ié, după ce-or învârtit-o pă mireasă pă masă, la pόrtă…

*****

De-abia ieșită din pădure, am oprit din nou. Câmpul se-ntindea galben ca mierea soarelui, de-atâtea sânzâiene înflorite. Ce dor mi-a fost de de mirosul lor, de sat, de câmp, de Strei, de Ana! …M-a podidit plânsul.

-Maică, nu plânge, am auzit iar, nu știu de unde, glasul celei care mi-a legănat visele anilor de demult și mi-a oblojit toate durerile copilăriei. Și până acasă, mi-a povestit iar, ca-n serile noastre de taină, în patul cu strujacul umplut cu fân și toate aromele florilor de câmp…De Ana.

*****

Pământ, da, avé Ana acu’ și mai mult decât acasă, iute l-o aflat, că era vremea fânului și după aia a treieratului, o venit și culesu’, o venit și fata, Aglaia... Avea soacră cumsăcade, da’ pă bărbat nu l-o îndrăgit măi mult.

Nici la mamă Fiica n-o măi ajuns vrodată.
ÃŽntr-una din zile, să-ntorcé din luncă. S-or făcut anu-ăla de tăte È™i-o cules o corfă mare de căstrăveÈ›i, să-i pună în butoi, la murat. La vro două case măi încolό, îi măi È™tii tu p-a lu’ Bălu? or făcut clacă la săcerat È™i-acu’, cătă sară, or încins jocu-n ocol.
Era acolό È™i Ion a lu’ Misarășu, fetele or strâgat-o să ieie o bucată de plăcintă. Ion a luat-o la joc... Doamne, dor i s-a mai făcut deodată de anii de la mumă-sa!...
Vorba o ajuns ‘năintea ei acasă. La pόrtă, Ana s-o oprit întâi să vadă domniÈ™orii înfluriÈ›i lângă gard. Niculaie se-ntorsesă È™i el de la moară È™i- acu’ È™edé lângă fântână È™i scufunda biciu’ È™i neÈ™te hamuri în vălău’ cu apă.
- Te-ai întors, Niculaie? Mai mult n-o apucat a zâce. O tăietură grozavă i-o ars spinarea și i-o plesnit pielea obrazului stâng. O scăpat corfa din mână și-o măi apucat să vadă căstrăveții împrăștiindu-să. Câte-o măi căpătat, n-o măi numărat. O căzut în țărâna din ocol. Când s-o trezit, și-o văzut cămeșa ruptă de biciu’ din piele împletită și cu vârf de sârmă. Și sângele înflurit pă cămeșe, așe, ca domnișorii roșii din uliță. Și pă cumnată-sa, Sâlviuca, șezân’ lângă ié cu mânile-n poală și plângân’ . O podidit-o și pă ié plânsu’, maică!. Mult o măi cusut la cămeșa aia în vara dinainte de-a o mărita mumă-sa!
- Plângi È™i rabdă, maică, rabdă, ăsta-i datul muierii pe pământ, i-o zâs soacră-sa. Și tată-so, Dumnezeu să-l ierte, m-o bătut. Asta-i soarta nόstă, a muierilor, nu È™tiu de ce ne-o fi lăsat Dumnezău așé… i-o mai spus, È™i-o stropit, c-avé de la Sântion, apă sfinÈ›ită cu busuiocu’ pin odaie.
Niculae o plecat de-acasă vo două zile, avea treierătoare È™i secera într-altă parte. Până s-o întors, de-o mie de ori o vrut Ana să plece de la el. Tot de o mie s-o È™i răzgândit. Fata avea doi ani, acasă să-nsurasă frati-so, un’ să să-ntόrcă? Și-apăi, satu’! Ce-o să zâcă lumea?! Iote, avere È™i bărbat bogat i-o trăbuit, acu nu-i stăpână! Și nu-ndrăznea nici lu’ mumă-sa să-i spună ceva.

Și-o rămas. Mai mergea duminica la biserică, să așeza în jenunțî la icoana Mântuitorului pă cruce și plângé înfundat , că acuma știé și ié ce-o pătimit Isus. Măi îmi spuné mie năcazu’ei, că n-avé cu cine altu’ vorbi.

El s-o-ntors după două zile, n-o zâs nimic, nu s-o rugat de iertare, doar s-o întunecat È™i mai mult. De bătut, o mai bătut-o È™i-altădată, da’ de Aglaie i-o fost drag ca de ochii din cap È™i n-o lovit-o nicicând. O țâne’ pă jenunțî È™i să uita la ié ca la sόre È™i de-asta l-o iertat. Acu-i învățătoare în sat Aglaie, c-o vrut Niculaie ceva bun pintru fata lui.
O-nvățat și Ana să nu-i măi fie frică de el. Când o mai băté, atât îl suduie:
- Pirilizeză-te Dumnezău, Niculaie!
De paralizat, nu l-o paralizat când o bătut-o. Ci tόmna’ când s-o copt grâu’ È™i era vremea săcerii. De combină vedé de-o vreme gineri-so, bărbatul Aglaiei, care-o făcut È™coală de maistori, da’ de dragul fetii lu’ Niculaie È™i-a Anii, n-o plecat la oraÈ™, la uzină.
Niculaie s-o trezât cu nόptea-n cap în zâua aia, maică, să crepe neÈ™te lemne. O pus lemnu’ pă cătur È™i-o ridicat săcurea deasupra capului, să-l despice. Ca fuljerat, o scăpat săcurea din mâni È™i s-o prăvălit È™i el.
- Ana! Ana mé... o măi apucat să spună, când l-o găsit ié căzut la pământ.
S-o apropiat și s-o uitat cu frică la el,. Niciodată n-o fost beteag. Nici de beut , n-o beut cât să nu știe de el. Tătdeuna o fost stăpânul ei și-al curțâlor! Și-acuma, că-l vedé întins pă jos, tăt nu s-o putut gândi că-i mort.
- Tolvaaaaai! am auzit înainte de răsăritu’ soarelui. Niculaieeeeeeee! Niculaie-al meeeu!
Cumnată-sa, di păstă drum, o venit ca arsă; plânsu’ lor o trezit tăt satul. Eu eram în grajd să mulg vaca și-am auzât-o întâi. L-am ridicat tăté tri și l-am dus în casă. Pân’ la amiaz’, ședé Niculaie așezat într-un copârșeu frumos, cumpărat de Aglaie și de bărbatul ei, di la oraș. Or chemat doi preoți, or tocmit gropașii, s-or apucat de pregătit pomana di după înmormântare. Zece găini și un porc o tăiat Ana, maică.
- Niculaieeee, cui mă lăsași tuuuu?? Niculaieee, de ce muriși acumaaa? am auzât-o pă Ana întruna pin ocol. O tăcut numa’ când s-o dus în grajd. O mângâiat pe grumaz caii, dup-aia s-o uitat în sus, la grindă. Biciul vechi demult ședea împlântat sub una din grinzi, lângă legătura de sânzâiene uscate. Demult i-o luat locu’, la căruță, biciu-ăl nou, cumpărat din târg, de la Sângiorz…

Cătă sară, eu făcém plăcinte pă tigaie, să dăm oamenilor care venéu la priveghi, cu câte-on păhăruț de vinars, de sufletu’ mortului. Ana să cânta întruna.

- Ană, tătă viața te-o bătut! Ce-ai de plângi așé? și-o făcut cruce cumnată-sa.

Ana o deschis larg ușa la casă, o-mpins-o ușor cu mâna pe Sâlviuca și cu glas limpede i-o zâs:

- Dă-te la o parte, că vine lumea!...

- Niculaieeeeee, dragu’ meuuuu!...o strâgat iar cât o putut, cân’ o văzut-o tunând în ocol pă ver’șoară-sa, Măriuca, de păstă deal. Și-așé o făcut cu tăté neamurile.

L-or îngropat creștinește, Ana l-o plâns ca o bună nevastă și i-o făcut o pomană ca on uspăț.

N-o știut nime’ că-n dimineața îngropăciunii, devreme de tăt, pă când începéu a cânta cocoșii, Ana o scos din lada de zestre cămeșa ruptă de bici- și-ave’ și-acu’ sângele ei uscat pă mânecă- și-o așezat-o adânc în sicriu, lângă Niculae...Lângă cămeșe, biciul…

De-atunci, tăt măi rar am mai auzit-o cântând , maică, și numa’ pin grădina lor.

Drăguț caaar cu paaatru boi, Drag mi-ooo fost mie de vooooi,măăăi, Dar măi draaag de cini’ vă mânăăă, Că țâââne biciuuu-ntr-o mââână, măăăi...

***

Înainte de-a ajunge acasă, am suit dealul până la cimitir. Maica Tița m-așteaptă acolo acum, știu asta, numai că nu-mi mai povestește toate cele. Îi aprind o lumânare lângă cruce. Mai știu și că hodinește împăcată. Nu și-a dat fata de lângă ea, dar eu am plecat din sat, c-așa te duce viața și cântecul.
În poartă, mama iese și cu lacrimi în glas mă ia în brațe:

- S-o dus și nană Ana, fata mamii…

Pornesc spre casa Anei. Poarta-i larg deschisă, ca la sat, când moare cineva. Ana parcă doarme. Tot frumoasă este Și nici n-a-ncărunțit de tot. Poate c-așa a vrut, să plece când toate grădinile râd. Îi așez în sicriu un braț de sânzâiene. Mi se pare, sau dâra unei lacrimi îi străbate cicatricea fină de pe obraz?

*****

Sunt la mama nuuumai uuuna, Cuuuum îi soarele șiiii luna, Num-o dată ț-am călcat, măăăi, și , vai, rău m-ai măritaaat, măăăi…