Într-o vreme, pe-un câmp plin cu verdeață, o tânără fată se-ndoia vara din spate, exact precum “Culegătoarele de spice” ale lui Jean-François Millet din școala de la Barbizon. Avea ochii mari, frumoși, fața arămită de vipie, era iubită de mai mulți flăcăi din sat, putere de muncă aproape cât un bărbat și o metodă garantată de-a nu lăsa niciun bob în urmă. Puțini țărani din vechiul Cadrilater știau secretul culesului spicelor, fără să risipească nimic, fără urme… Un băiat, poate mai tânăr decât ea, o mânca din ochi, însă îl tot îndepărta, crezând că nu-i prea serios. Avea o iconiță la gât, pe care o săruta atunci când se trezea de cu noapte, pe la patru sau cinci, precum și la culcare, după rugăciune. Îi murise mama, femeie foarte respectată, cu ochii albaștri, cu un glas puternic, răsunător și totuși blând. Mama sa o învățase să vadă. Ce vă mirați? O învățase privitul atent la toate cele, o învățase ce să facă în casă atunci când se va stinge, iar taică-su, cam nepriceput și fără tărie de caracter, nu ar fi putut ține o gospodărie mare, cu vaci, cu o bivoliță, hectare de pământ, păsări, porci. Iar ceasul morții a venit ca o ghilotină. Maică-sa, femeia cea mai înstărită, cea mai frumoasă și mai deșteaptă din câte știa prin împrejurimi, până la orașul lui Mircea de la cotul Dunării, s-a dus, a intrat pe poarta altei vieți, lăsând-o pe fiica mai mare și mamă a doi frați și două surori mai mici, neajutorați.
De parcă ar fi fost vițelușele înțărcate brusc de la uger, așa și surorile sale au considerat-o pentru toată viața a doua lor mamă. Abia apucaseră s-o cunoască pe prima, pe cea adevărată, care le lăsase de mici orfane.
După ce se așterne privirii tăiat aproape chilug, un câmp prospăt secerat prezintă încă destule spice, care au scăpat mâinilor pricepute ale culegătorilor, dar și boabe desprinse din capsule, din cauza smuciturii de la tăiere. De obicei, țăranii care se respectă nu se înjosesc să revină asupra boabelor risipite, a unor spice lăsate din greșeală pe câmp. Mai târziu, prin anii 1950-1955, pionierii, niciodată oamenii maturi erau duși la adunat spicele lăsate de batoză. Le puneau în sac, multe dintre kilogramele, chintalele, tonele obținute prin munca tinerelor vlăstare ale României luând drumul Uniunii Sovietice în vagoane cu aur vegetal.
În schimb, metoda foarte eficientă pe care o descoperise tânăra țărancă rămasă fără mamă pe la cinsprezece-șaisprezece ani pentru a aduna toate boabele câmpului, de parcă ar fi fost și ea o pasăre, care nu mai avea ce ara, secera, deoarece avutul s-a risipit la strămutare, iar ea cu ai ei au ajuns argați la boier în România, era izvorâtă din dragoste, din binecuvântarea casei pe care o lăsase cu limbă de moarte răposata sa mamă. Înainte să lase de tot capul pe piept, înainte să vadă lumina cea adevărată și să purceadă la drumul spre scaunul Bunului și Dreptului Judecător Hristos Dumnezeu, mama îi spusese că vede Primăvara.
-Uită-te, fata mea cea mare, din stânga se înalță curcubeul, toate casele se scufundă în răcoarea dimineții și în verdeața nesfârșitului pământ. O lumină puternică, foarte asemănătoare cu soarele spărgător de grevă de după o ploaie torențială de vară, se instalează până în inimi, de mi se pune nod în gât. Păi ce proastă am fost că n-am văzut adevărul răscolitor de simplu, că nu mi-a venit să țip cât am trăit precum regele David, slăvit ești Doamne, prin tot ce ai făcut, măritu-Te-ai foarte! Uite o troiță luminoasă, cu lemnul umed de ploaie, parcă de plâns și de fericire!... Uite livada, încărcată cu pergamute de aur, cu prune dulci și mari, cu gutui pufoase și mere din care au gustat Adam și Eva… Uite cimitirul satului, nu mai este… decât loc de întâlnire, se recunosc pânâ-n al șaptelea neam fiii cu părinții, cu bunicii, cu străbunicii și așa mai sus. Uite liziera pădurii, uite armanul, uite lumina care biciuiește ca-n tabloul “Primăvara” al milei tot satul nostru. Să știi că tatăl tău a cumpărat de la oraș, din vechiul Durostorum, din Silistra, acest tablou. Cică ar fi o reproducere după un pictor franțuz din secolul trecut și mi l-a făcut mie cadou când te-ai născut tu, fiica mea cea dragă! Tot ce văd acum, în ultimul ceas, este desigur deschiderea pânzei de la taică-tu! A avut gust, s-a simțit fericit, a vrut să mă răsplătească. Nici nu voia să aibă prima dată băiat, parcă presimțise de tânăr că eu voi pleca înaintea sa… Un drum, o cărare se deschide în fața mea, Primăvara mă așteaptă și-mi împodobește părul cu boabe, cu flori, cu picuri de rouă! Așa să te gândești și tu când vei sărăci, este deja război prin Polonia, iar pământul ăsta o să fie zguduit de cele mai grele necazuri. Să te închipui ca mine pe un câmp așternut spre noi, muritorii, din veșnicie. Totul se continuă, niciun bob nu se pierde. Ceea ce ai gândit, ce-ai vorbit, ce-ai făcut, culegi! Dacă faci numai bine, culegi tot câmpul. Eu am avut mai întâi trei fete, apoi și doi băieți, iar tu invers vei avea: mai întâi trei băieți, apoi două fete, ca două flori de mândre, care te vor ajuta până în ultima clipă. Pe primul băiat să-l numești Jean, după numele pictorului tabloului “Primăvara”, Jean-François Millet!

Așa a fost. Fata cea mare aduna prin 1940-1944 spicele și boabe rămase de pe câmp numai gândindu-se la drumul spre cer al mamei sale cu ochi albaștri. S-a măritat după flăcăul acela mândru, harnic și totuși foarte serios, care i-a făcut cinci copii până la începutul anilor 1950. Pe primul l-a botezat Jean. Acum are peste nouăzeci de ani și se pregătește și ea de drum, că peste câteva zile urmează marea sa trecere. Poate mai vrea bunul Dumnezeu s-o lase pentru noi. Doar un timp!