și-am întrebat-o: de ce te cheamă așa?
m-a privit lung și atât. între noi o gură pe jumătate deschisă. culcat, cu gâtul întins, privesc și mă cutremur de hăul adânc. să n-amețesc mă răsucesc și hăul se-nalță până la cer.adulmec, miroase a frică. mă dau pe o parte
și ochii privesc lungul lumii. reverberează pământul la bătăile inimii mele sau invers? cu certitudine sunt linia subțire între cele două adâncuri. trimit greutatea-n călcâie
și mă retrag,gândesc:ca un verme. confortabilă-i siguranța...
e tot acolo,stranie și ademenitoare. păr negru strălucind în lumini, sub veșmintele-i vaporoase de negru tul îi
ghicesc carnația alb sidefie și ochii,ochii ei mari,negri,
adânci,răscolitori și plini de promisiuni...
-doamne,îi zic,cât de frumoasă ești... a zâmbit sau e doar o părere?
-jumătate din arcuita punte am făcut-o eu din cuvânt,
cealaltă tu din schelete de gând; sunt greu de țărâna de sunt și păcate,fricos și timid șoptesc rugămintea:
vino,îmbrățișați să fim una!

ca din senin o boare de vis sau de vânt, ușor o destramă...
mă iau de-acolo de mână smucit,după cap aș merita o scatoalcă dar mă dojenesc blând: așa vrei să cucerești
tu tăcerea,ioane? nu te descuraja, mai încearcă...