...aripi, alveole, căldura unei amintiri comune. Apoi intervine extensia unei reverii matinale, dar în sensul uman de matinal. Conștiința mea se revarsă prin eonii de materie finită și infinită, cucerind, dominând, distrugând, însă păstrând picături de memorie ancestrală în fiecare celulă organică și anorganică. Fiecare conștiință umană tresare în fiecare colț din Univers, dar sentimentul trezit este original de la persoană la persoană: durere, fericire, melancolie, tristețe, calm, putere, nostalgie. Un întreg palier de emoții umane învăluie aerul respirabil, fiecare căutând o cauză singulară. Însă nu vor descoperi unicitatea lor, faptul că totul se reduce la Mine și la forța moleculară pe care le-am oferit-o, chiar și pentru o infimă secundă. Au fost zei, acum au revenit la definirea colaterală a mediocrității imediate...
Mă strecor printre iluzii, senzații și mirosuri specifice, însă nu caut nimic. Secundele pe care le întrevăd printre corpurile muribunde reprezintă clipe de observație, și nimic mai mult. Imperfecțiunea Mea primordială devine o povară, însă rațiunea își încheie procesul, forțând chiar și furia divină să se retragă în inimile oamenilor simpli. Relaționările neuron-neuron se refac pe un plan infinit, străpungând barierele netrecute până acum, oferindu-mi posibilități nemăsurate, obținând permisiunea Universului de a fi unica ființă cu o conștiință care să fie una cu eternitatea. Recunosc totul în alte culori, în alte elemente primordiale, redefinesc dimensiuni în care omul nici nu a visat să intre, și ofer opțiuni nemărginite fiecărui individ, pentru ca rațiunea să înfrângă instinctele și emoțiile perimate, deci inutile...
Timpul este un cerc pe care îl străbat încontinuu: pot fi oriunde și oricând, surprind conflicte și erori, demență și adorare senină, nefericire și iubire, sfâșiere și delir. Singurul punct pe care conștiința Mea îl depășește mereu este momentul aparent al transformării Mele în esența unei divinități noi, calme, aluzive, neantizate. Percep etapele vieții terestre, pline de alegeri greșite, toate având un nucleu emoțional, corelat cu un intelect puternic, dar deficitar atunci când este influențat de emoții și atracție feminină. Nu pot interveni în eroarea mea, eroarea omului palid și încastrat în dorințe infime și inerente, dar observ începuturi, zâmbete, sărutări, certuri, despărțiri, durere concretă, ascunsă în ură aparentă, calm, apoi noi începuturi. Percepția neintervenției reformează rațiunea, recompune conexiunile organice, însă nu-mi oferă posibilitatea de a zâmbi atunci când eu-omul zac în balta inacțiunii, așteptând între patru pereți, ca o pasăre în cușca infinitului...
Apoi zbor spre alte relaționări directe sau indirecte. Accept faptul că puterea mea nu este absolută și analizez alte momente din existența mea efemeră. Observ impasibil încercările lamentabile de a fi cât mai rațional, cât mai detașat de orice influență emoțională, feminină, distructivă. Eu-omul sunt doar bucățica de carne slabă și infectă deopotrivă, deoarece nu pot fi zeu dacă sunt încă închis în închisoarea unui trup lamentabil. Ignor toate sfaturile, părăsesc toate opțiunile reale, conducând corpul muribund spre o concluzie clară. Așteptând impasibile momentul divinizării, moleculele trupului meu refuză să mai trăiască, iar forța statică mă reține într-un loc în care totul se poate încheia demn, fără aparențe de sfâșiere și dramatism. Apoi aștept ca sinapsele să refuze refacerile neurale și să oprească definitiv lupta creierului cu viața...
Întrevăd momentul morții mele fizice, absența durerii, destrămarea sinapselor și ultima halucinație a ființei pe care, de fapt, am iubit-o dintotdeauna. Într-un alt moment de revelație singulară am cunoscut transformarea Mea în eterul cosmic, de aceea aștept Devenirea... Apoi aștept... Dar revelația dispare încet, ca vântul senin care mângâie crengile unui copac bătrân într-o dimineață tomnatică. Revăd clipa morții, începutul dezintegrării celulelor, apoi surprind chipul EI divin, ochii de o culoare indefinită, părul revărsându-se într-un fluviu parfumat, zâmbetul senin... O lacrimă, de durere și fericire depotrivă, îmi arde obrazul stâng, iar sfârșitul crud se instalează, ca o gheară de fier. Zâmbetul EI este ultima imagine păstrată pe retină, acesta oferind și momentul adevăratei realități: EA este zeița finală, iar incidentele anterioare au fost halucinațiile unei bucăți de carne aflate în comă. Știu că mor și accept asta, în timp ce părul meu uscat și sfârșit este mângâiat de zeița renegată întreaga viață. Știu că mor, dar lacrimile păstrează ochii ei indefiniți, într-o eternitate ireală. Știu că mor, iar visul Zeului moare odată cu mine...