De două zile, nu putea să doarmă. Intrase într-o stare de agitație, de când îi spusese Părintele: „Gata. Consider că ești pregătit.” Trecuseră niște ani. Și doar el venise să-l roage pe stareț să-l primescă. Ce bucuros a fost când îl anunțase că urmează să fie tuns rasofor! Nici atunci nu dormise, dar motivul agitației fusese altul. Acum… „gata!”. Ca și cum ar fi spus: „Până acum ne-am jucat, de acum înainte trecem la lucruri serioase.” Timpul de ispitire canonică fusese lung. Sau așa i se păruse. Și greu. Îl trimisese chiar și în lume, atunci când nimerise la Fabian, pentru a se convinge pe sine dacă lumea îl mai ispitește cu firele sale aurite, multiple și insinuante. Și a fost atunci gata să se prindă în hățișul lor. Cu atât mai mult cu cât el nu ajunsese în mănăstire dintr-o convingere privind viața de monah, cât mai mult dintr-o necesitate de ordin practic. Știa sigur că dorește preoție, dar călugăria intrase în ecuație mult mai târziu și oarecum neprevăzut. Era atât de tânăr! Și habar n-avea ce-l așteaptă. Cât timp viețuise în mănăstire ca frate sau numai rasofor, încă mai avea timp de răzgândire. Dar acum „gata”. Desigur, încă se mai putea răzgândi, până la tunderea propriu-zisă. Dar oare putea să-i facă asta starețului? După ce muncise atâta cu el… Sau Episcopului, care îl ajutase să-și continuie studiile, îl trimisese la Muntele Athos, toate acestea fiindcă fusese impresionat de povestea lui și de voința sa extraordinară. Ce să le spună? Preacuvioase, Preasfințite, vă mulțumesc și vă doresc la revedere… Și totuși, aceștia erau doar niște oameni, până la urmă. Datoria lui de căpătâi era față de Hristos. „Cine voiește, să-și ia Crucea și să-Mi urmeze Mie!” Voia? Pe El nu avea voie să-l mintă. Cine voiește… Cum să-I spui că vrei, dar să te prefaci numai? Fusese pregătit. I se spusese că aceste atacuri vor veni asupra lui. Că cel-care-nu-ne-vrea-alături-de-Hristos va face tot posibilul să-l împiedice. Dar credea că sunt numai teorii, care se aplică altora. Credea că el le va face față. Iată-l tremurând, clănțănindu-i dinții, de teamă și de frigul ce-l cuprinsese. Ceruse ajutorul lui Dumnezeu, dar glasul îi fusese palid. Se ruga neîncetat, dar parcă rugăciunea rămânea neauzită. Atunci, când mai era atât de puțin, strigase tare, cu disperare: „Ajută-mă!” Și parcă în minte un glas i-a șoptit: „Nu te teme!” Semăna cu gândul lui, dar și-a adus aminte de Evanghelie și de multiplele locuri în care Iisus s-a adresat fie individual, fie mulțimilor cu acest mesaj de încurajare: „Nu te teme!” sau „Nu vă temeți!”, știind bine ce fire slabă și sperioasă e omul. A început să caute cu frenezie pasajele respective din cele patru Evanghelii.
Marcu 6,50 – „Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!”; Ioan 6,20 – „Eu sunt; nu vă temeți!” Le-o spusese ucenicilor când L-au văzut mergând pe apă, înspre corabia în care se aflau. Și ei se speriaseră, crezând că văd o nălucă. Oare el nu se temea din același motiv? Oare nu i se năzărea uneori că aleargă după o nălucă? Prezența lui Dumnezeu în viața noastră, chiar dacă este o certitudine, nu e ceva concret, palpabil. Semnele prezenței Sale le au cei curați cu inima („Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”). Dar ajunsese el la această curăție a inimii, la această formă superioară a desăvârșirii omenești? De bună seamă că nu, de vreme ce încă i se mai năzărea uneori că aleargă după o nălucă. I se spusese că nu-i ușor. Dar entuziasmul tinereții te face să crezi că cei mai vârstnici și încercați vorbesc doar să se afle în treabă ori să facă pe interesanții. Și-acum?
„Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!” Matei aduce în plus un episod extraordinar – cu Petru. David se vedea pe sine Petru, acel Petru aflat în corabie, care mai întâi a crezut, chiar dacă sub un anume semn de întrebare („Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe ape!), s-a avântat, apoi s-a temut, teama făcându-l să înceapă să se scufunde, apoi a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Și David la fel. Mai întâi, sub elanul tinereții, a venit cu râvnă și încredere la Hristos, la mănăstire, la viața monahală, apoi, pus în fața faptului împlinit, copleșit de atâta curaj și măreție, a început să se teamă, să tremure, așadar să se scufunde. Iar această teamă l-a făcut să strige tare: „Ajută-mă!” El i-a întins mâna, precum atunci lui Petru, și i-a pus în gând „Nu te teme!” Desigur, a simțit și mustrarea: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Problema era că încă se mai îndoia. Nu de Dumnezeu, ci de sine. Să se desprindă total de lume și de cele lumești, să se lepede de sine? Până la ce grad va putea?
Fuseseră două încercări în care trebuise să fugă pentru a scăpa. Una, atunci când starețul, simțindu-i neputința și dorind să-i încerce hotărârea, îl trimisese în lume, să vadă cu ce l-ar mai putea ispiti. Își alesese un loc departe de mănăstire, undeva la câmpie, unde să nu poată fi recunoscut. Nimerise în gospodăria lui Fabian, se rugase să afle un loc unde e multă treabă de făcut, întrucât, neavând bani să plătească pentru găzduire, trebuia să fie de folos cumva, ca să nu rămână neachitat. Nu-i dăduse niciun fel de detalii, nici de unde vine, nici de ce, nici cât are de gând să stea, spre disperarea celui care ar fi vrut să le știe pe toate. Până la urmă, avusese noroc. Deși la început se enervase, Fabian îl acceptase așa, fără să mai pună întrebări, deși îl simțea în continuare frământat în sinea lui. Muncise cot la cot alături de el, stabiliseră o prietenie frumoasă bazată pe încredere și respect reciproc. Nu știa cât ar fi urmat să mai stea. Oricum, prezența în afara mănăstirii îl ajutase să se lămurească, să înțeleagă că lumea, cu cele ale sale, nu-i mai face cu ochiul, nu-l mai supune unor tentații cărora să nu le poată rezista. Asta, până într-o seară, când Fabian se întorsese de la pădure cu niște prieteni. Printre aceștia, se afla și o femeie, pe care n-o privise (deprinsese și exercițiul acesta), dar, când a auzit-o vorbind, a avut o tresărire; vocea ei i se înfipsese ca un cuțit în inimă. Știa prea bine de unde cunoștea vocea aceea, căci, oricât încercase, nu și-o putuse scoate din amintiri. Pentru a se încredința că auzul nu-l înșeală, aruncase o privire scurtă, pe furiș, și atunci avusese certitudinea că este chiar ea, Zorina, cea de care fusese atât de îndrăgostit, de care fugise, frângându-i inima, nedându-i nicio explicație. Doar atât putuse să-i spună: „Zorina, eu plec”. Pe atunci, fugise mai mult de el, de coșmarul care se repeta, acela cu pereți fără ferestre; dar, vrând, nevrând, lovise și în ea. Mai fugise o dată, atunci la schit. Nemaivăzând-o atâta timp, schimbându-și stilul de viață, imaginea ei se estompase și – credea – odată cu aceasta și tot bagajul de trăiri legate de ea. N-a fost să fie! De cum i-a auzit glasul, inima a-nceput să bată mai tare, o căldură uitată de mult i-a învăluit sufletul, sângele năvălise spre tâmple făcându-le să zvâcnească cu putere; atât de puternice erau senzațiile, încât s-a temut chiar că ceilalți ar fi putut observa, de-aceea își tot făcea de lucru. Abia după ce a spus în gând rugăciunea de câteva ori, s-a mai liniștit și a îndrăznit să se așeze cu ei la masă. Dar tot se temuse că ea ar fi putut să-l recunoască. S-a străduit să evite cu orice preț. Și totuși, deși îi făcea rău, îi făcea și bine starea care îl cuprinsese și un soi de neputință ori de lipsă a voinței îl împiedica să iasă din ea. Cum s-ar mai fi dus lângă ea! Cum i-ar fi mângâiat părul, cum i-ar fi sărutat ochii, cum ar fi strâns-o în brațe! Dar el deja pornise pe alt drum – fără plete, fără ochi sărutați, fără strângeri în brațe. Aproape îl cuprinse o revoltă. Era acesta drumul pe care voia să rămână? Cât de convins fusese până cu câteva clipe înainte că toate acestea sunt demult îngropate! Și a fost nevoie de atât de puțin… Ca o culme a coincidenței, Profesorul recitase o poezie din Blaga, din care un vers i se înfipsese în minte: „În mine, se mai vorbește și astăzi de tine”. Oricât de bine o „ascunsese” pe Zorina, în el încă se mai vorbea de ea. Vorbeau toate: inima, mintea, simțurile, neputințele… În seara aceea, la Fabian, a știut că, dacă nu pleacă imediat, nu va mai pleca niciodată. Că, dacă nu se întoarce cât mai grabnic la mănăstire, viața își va suci cărarea. Și nu era pregătit pentru asta. În el se dădea o teribilă luptă. Avea starea aceea surprinsă atât de bine de Mihail Drumeș: „Aș fi plecat o dată și aș fi rămas de o mie de ori. Și totuși, am plecat.” Plecase. Plecase și el. Cu inima zdrobită, cu lacrimi în ochi, fugise departe. Nu înainte de a lăsa biletul în care scrisese: „Aceia pe care-i iubim, nu pleacă niciodată…”. Fabian va crede că era pentru el. Însă destinatara celor scrise de el era Zorina. La fel îi scrisese și când plecase pentru prima dată din parcul cu magnolii, sperând că astfel îi va mai alina suferința. Dar nu avusese curajul să îi dea biletul. La fel îi spusese când se despărțise de ea la schit. Atunci, la Fabian, simțise nevoia să cânte aria aceea sfârșietoare pe care o scrisese, mai demult, pentru ea, dar nu mai avusese ocazia să i-o cânte. Acum, i se păruse un gest firesc de restituire. Apoi, se ridicase, profitând de faptul că ceilalți încă se mai aflau sub magia cântecului. Nu fusese destul de tare. Nu putuse pleca (din nou) pentru totdeauna până ce n-a atins-o măcar pe creștet. Atingerea aceea i-a ars palma multă vreme în urmă. Scrisese biletul, apoi fugise, cu lacrimi încețoșându-i privirea. Fugi cât putu de repede, peste câmp, de-a lungul șoselei, până când obosi și simți nevoia să se oprească, făcând cu mâna unei mașini.
Acum, tremurând de teamă că, peste puțin timp, drumul lui nu va mai cunoaște cale de întoarcere, își aminti de fuga din noaptea aceea nedrept de frumoasă, plină de stele, de fuga de el însuși și de propriile-i slăbiciuni, de teama (iar teama!) de a nu-i părea rău mai târziu, de lacrimile care nu încetau să curgă, deși încerca să le oprească. Acum, când mai avea atât de puțin până la drumul fără întoarcere, constată cu stupoare că versul lui Blaga era încă actual. „În mine, se mai vorbește și astăzi de tine”… Căzu în genunchi și, cu lacrimi mai fierbinți decât cele din noaptea fugii sale de la ferma lui Fabian, se rugă: „Fă, Doamne, ca, în mine, să se vorbească numai de Tine!”.