Poate dacă ar fi știut... dar nici măcar așa nu credea că ar fi fost posibil să spună da, plecăm mâine, împreună, nu te las singură nici măcar o secundă. Pentru că totul era mult prea ciudat pentru el și într-un fel nou. Nu știa cum e să iubești și dacă sentimentul ăsta ar fi trebuit să îi transmită ceva mai mult decât niște reacții chimice în creier. Nu știa că ești absolut obligat să te arunci cu nonșalanță în fața vieții atunci când iubești, fără să îți pese de consecințe sau de alte lucruri logice. Totul pentru el era știință, iar dragostea se reducea la niște explicații succinte despre hormoni și procese psihice la nivel de creier.
Nu înțelegea, spre exemplu, de ce trebuia să îi spună aproape zilnic ce simte, de parcă informația transmisă o singură dată ar fi fost inutilă. Ca și cum nu ar fi ajuns la receptor. Ca și cum s-ar fi pierdut undeva pe drum, ajungând poate la altcineva sau, pur și simplu, căzând pe un caldarâm sau într-o groapă cu gunoaie. Când îi spusese prima dată că o iubește o făcuse poate din egoism. Vroia ca ea să știe că el este capabil de așa ceva, că poate simți dragoste, chiar dacă doar la nivel logic, nu și intuitiv și că are de gând să fie alături de ea și de trupul ei de atunci înainte. Dar, evident, nu se aștepta ca decizia lui de a-i transmite cele două cuvinte să tragă după ea nevoia, necesitatea ei, de auzi periodic același lucru. Ca și cum a-i spune cuiva odată la două zile că ție îți plac zilele de toamnă și sarmalele cu orez, de parcă a-i vrea să te asiguri că persoana respectivă a înțeles și nu a uitat ce i-ai transmis. O tâmpenie.
Iar pe lângă asta nu înțelegea nici dorința ei de a fi sărutată de fiecare dată când venea sau pleca de acasă. Sărutul pentru el era o formă de plăcere, o manifestare a corpului care tinde după atingerea aceea caldă a buzelor, premergătoare sexului. O necesitate fiziologică, aducătoare de plăceri. Atât și nimic mai mult. Dar pentru ea, se pare că era un fel de tradiție, un obicei superstițios și obligatoriu. Poate îi era frică să nu dea peste cap cine știe ce legi firești ale naturii care să se reverse peste ei cu ură și putere și să îi blesteme. Bineînțeles că asta era o prostie, dar dacă ea o credea, el nu prea avea ce face.
Dar dacă ar fi știut...poate că ar fi încercat să facă tot felul de prostioare în numele iubirii. Să îi cumpere ursuleți de pluș (atât de nefolositori; se umplu de praf și tot ceea ce fac este să stea acolo într-un colț și să ocupe spațiu degeaba), să îi cumpere flori (la fel de nefolositoare, iar mesajul pe care îl transmit e lugubru: sunt totuși moarte, nu?), să o sărute în fiecare moment al zilei, doar ca să piardă timpul, nu ca să se satisfacă neapărat. Și o mulțime de astfel de tâmpenii ilogice care ar fi făcut-o fericită.
Și poate că atunci, ea nu ar mai fi plecat.
Și poate că atunci, mașina aia cu număr străin nu ar mai fi spulberat-o pe trecere, transformând-o într-o masă de carne, fără formă, bună de aruncat sub pământ.
Și poate că atunci, dacă ar fi știut toate astea și o muțime de alte lucruri, el nu ar mai fi fost nevoit să arunce un pumn de pământ deasupra lemnului lucios. Așa...ca și cum ar fi îngropat-o el, nu oamenii ăia în salopete albastre care sapă gropile în cimitir, ca parte a programului zilnic de muncă.
Dacă ar fi știut...acum nu ar mai fi fost singur, cu florile moarte în mână, aplecându-se peste mormântul ei.