agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1205 .



Antisionistul
proză [ ]
fragment din romanul "Nunta șacalilor"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2013-01-31  |     | 



După aproape o săptămână de atacuri și contraatacuri la marginea lui, orașul Iaffeila îi privește încă sfidător de sub vraja deșertului. Zeița Fortuna e încă nehotărâtă...În tranșee vântul nu se mai simte așa de tare, și gloanțele dinspre cetate parcă s-au mai rărit. Din când în când se aude câte un piuit ori o explozie, dar s-a obișnuit cu ele, că nici nu le mai ia în seamă. Doar gemetele răniților... Astăzi a fost mai frig ca niciodată, nu prea s-a mai tras, dar brancardierii lor tot nu s-au arătat așa că, în apropiere, câmpul e presărat cu cadavre neadunate, în uniformă inamică. Înfășurat în foaia de cort pe fundul așa zisei tranșee și ghemuit lângă ceilalți camarazi, începe să-i fie cald, se simte aproape bine. De n-ar fi durerea asta de pântece... Nu mai rezistă, se ridică și începe să se târască spre cea mai apropiată moviliță. Jur-împrejur nisip cât vezi cu ochii. Se adăposti grăbit, își desfăcu brăcinarii... și răsuflă ușurat. Tocmai când se gândea că nu e fir de iarbă pe aproape observă, la vreo doi pași, filele unui carnețel pe care vântul le răsfoia curios. Se întinse așa cu pantalonii în vine, îl apucă și începu să citească.
“Creștinismul ăsta… El împiedică să se împlinească profețiile lui Isaia, Daniel și Zaharia. Trebuia să vină Mesia cel adevărat să zidească Templul, să clădească Împărăția și să aducă pacea. Roma s-a prăbușit de atâta vreme și, totuși, noi nu ne mai ridicăm. Numai din cauza lui! Am crezut că dacă îl vom controla prin ucenicii și apostolii din neamul nostru... A fugit de noi, l-am scăpat din mână și ni l-au preluat grecii, când au văzut că zeii romani nu mai salvează Imeriul. Pur și simplu ni l-au suflat fără să băgăm de seamă! În loc să profităm noi de pe urma lui, l-au mutat la Constantinopol și de acolo a cuprins lumea. Cum să nu aibă succes dacă, în loc să te zbați pentru a cunoaște și împlini legea, poți obține mântuirea atât de simplu; e suficient să-ți faci semnul crucii și să crezi în Iisus ca toate să vină de la sine. S-a sacrificat el pentru toți și adepții lui nu mai trebuie decât să se închine pentru a obține iertare și viață veșnică. E suficient să devii christic pentru a fi și tu uns cu harul nemuririi!
Nu știu cine o fi fost Iisus cu adevărat, dar totul miroase a făcătură, cred că e vorba de o uriașă erezie. Moise adunase toți zeii în unul și simplificase credința, dar ei, în loc de un Dumnezeu, au făcut trei și au îmbârligat mințile oamenilor că bieții de ei au ajuns, într-adevăr, să creadă fără a mai cerceta. Măcar dacă ar fi dogmatizat că cele trei identități ale divinului nu sunt persoane, ci calități ale Unicului. Ca în hinduism: Dumnezeu e la fel triunic, dar Brahman e creatorul,Vishnu e ocrotitorul, iar Shiva e distrugătorul. Puteau să-l gândească și ei cam la fel:Tatăl ar întruchipa Ființa veșnică, mereu identică în sine cu sine; Sfântul Duh ar semnifica potența și manifestarea creativă a Ființei; iar Fiul ar fi forța procreativă, acea capacitate de demultiplicare a Unicului și de autodezvăluire prin crearea unor ființe după chipul său.
Dacii ăia, în rândul cărora am petrecut atâta timp, chiar dacă nu li se mai spune așa, păreau ei mai sălbatici, dar păstrau această intuiție sub formă populară. Marele Dragon Alb, pe care îl numesc Zamolxe, pentru ei, e Unicul, adică Ființa veșnică, indestructibilă și binevoitoare. De câte ori coboară în mijlocul lor ca rege, preot, legislator îi dau nume omenesc, de fiecare dată altul, pentru că el se manifestă ca om, face lucruri pământene, nu minuni cerești. Numai prima dată, în această ființare a lui sub formă pământeană, i-au spus Zamolxe, ca să-i poată fi recunoscută această potență a lui de a se demultiplica, când e nevoie, drept om. Și așa i-a rămas numele și în Cer! Dar sub toate celelalte întruchipări ale lui pământene, mari preoți și regi, el a continuat să fie considerat om, nu zeu.
Ceilalți din neamurile lor l-au zeificat, însă, și așa au apărut Apolo, Dionisos, Orfeu, Osiris, Zaratustra și câți or mai fi. Sub aceste forme el și-a arătat chipul său pentru a-i convinge pe oameni că sunt copiii lui pentru că îi seamănă. Și ei, văzând că-i sunt asemeni, cred în mod firesc, natural în el, relația lor neavând nimic mistic. Aliura mistică introdusă de creștini rupe această legătură naturală dintre om și zeu. Face din primul un proscris, ce doar prin pătimire și iubire își va recăpăta ontosul de om-zeu, sub formă de sfânt, după moarte. De aceea fiecare dac se consideră fiu pământean al zeului și prin moarte redevine zeul nemuritor. În această transpământenire, toți sunt egali, își pierd identitatea topindu-se în zeitate. Sfântul Duh e sugerat prin focul sacru ce există în fiecare, un mister prin care sunt legați permanent în viața muritoare cu zeul. Și de aceea, pentru că e mister îl trăiesc spunându-i viață.
Dar m-am luat cu vorba. În timp ce creștinii își văd liniștiți de treabă pentru că prin simpla închinăciune și-au obținut nemurirea, noi, consecvenți principiului învață, învață și crede, transpirăm zilnic ca să descifrăm și să interpretăm Tora și Talmudul. Barem de ne-ar folosi! Hai să zicem că am greșit atunci când nu l-am recunoscut pe Iisus drept Mesia și am făcut ce-am făcut... Dar până când să tot privim la Cer? A trecut atâta amar de vreme și… nimic. Înseamnă că trebuie să facem noi ceva, profeția e aceeași, nu s-a schimbat. Ca să putem reintra în joc e necesar să ne adunăm toate forțele și să facem un plan pe care să-l urmăm pas cu pas. Gata cu Haskalah-ul, am reușit să revenim în țările și în locurile de pe unde fuseserăm alungați și ne-am cam integrat în Europa. Am creat chiar grupuri comerciale și oficii financiare influente! Cu banii băncilor din Amsterdam, l-am cumpărat până și pe Cromwell, Lord Protector, ca să-l decapiteze pe regale Charles, care se opunea reîntoarcerii noastre în Anglia. Mișcare hasidică ar putea să includă în programul său găsirea ori construirea unui cămin comun al urmașilor lui Moise. Chiar de va dura, iarăși, patruzeci de ani, poate că e vremea să străbatem din nou pustiul. Problema cea mai grea rămâne aceea că nu prea mai avem unde ne întoarce! Două sute de ani s-au tot bătut creștinii cu Islamul: și cu ce ne-am ales? Peste regatul nostru stăpânesc, în continuare, urmașii lui Mohamed și Omar! Și cine știe ce sarazini și saladini s-or mai naște…
În loc ca lucrurile să evolueze de la sine precum în Vechiul Testament și să se împlineasca promisiunea, au luat-o razna și noi rărăcim tot aiurea, fără speranța de a avea, prea curând, o țară. Popii creștinilor zic că Noul Testament e continuarea legii vechi. Legea cui, pentru că ei au trei Dumnezei! Cum să faci din Iisus, Dumnezeu; păi, dacă ar fi fost zeu, se lăsa El batjocorit, schingiuit și omorât de niște amărâți de muritori? Ce încredere să mai aibă omul în atotputernicia Lui!
Nici doctrina noastră n-o fi limpede ca lacrima… Ohoo, chiar la origini suferă drăguța de ea! Cum să se adreseze Dumnezeu lui Avraam în ebraică, când el era armean sau persan? Ebraica va apărea abia peste două, trei sute de ani. Noroc cu aramaica asta… La ei însă, deși e doctrină nouă, unele contradicții rămân insurmontabile. Chiar din plecare încalcă porunca primă, care spune să nu ai alt Dumnezeu. Orcât ai încerca să-i identifici nu poți să faci din trei Unu pentru a mai rămâne în monoteism! Era inevitabil să apară arienii, nestorienii, monofiziții, schisme și câte vor mai urma… “
De felul lui e o fire cu temperament dinamic, mai practică, nu are răbdare să stea prea mult pe loc; dar îi plăcu vehemența limbajului și maniera polemică, aparent echidistantă de abordare a necunoscutului autor, deși nu înțelese prea multe. Nu avea nimic plictisitor,dar i se păru că e prea multă filosofie, așa că răsfoi mai departe.
“La Începuturi zeul locuia, în bună pace, împreună cu oamenii, ca unul dintre ei, bucurându-se de respectul și credința lor. Aceștia, înalți, blonzi și frumoși, îl ascultau, urmându-i învățăturile și trăiau, în cumpătare și bună pace, în misterioasa Dacia Hiperboreea, care era însuși Raiul. Împreună, formau același neam și vorbeau aceeași limbă!
Dincolo de Muntele cel Sfânt, între râuri și cele două mări, mai răzlețit, trăia un trib al lor cu oameni iubitori de lux și de plăceri, cărora le spuneau agatârși. Bucuria vieții pentru ei era aurul și vinul, majoritatea timpului petrecându-și-l în, nesfârșite, chefuri și distracții, unde își etalau, minunatele veșminte, rafinamentul podoabelor și luxul; dar, mai ales, unde se întreceau în cele mai renumite concursuri de dans, beție și orgii sexuale care au existat vreodată. La ei nu se cunoștea familia, femeile reprezentând bun comun. Desăvârșite curtezane, ele erau acelea care își alegeau bărbatul, având grijă să și-l schimbe cât mai des între ele. De aceea, pentru a se face plăcuți spre a fi aleși, aceștia își vopseau părul în culori aprinse, își pictau și înfrumusețau corpul cu cele mai caudate desene și tatuaje și își afișau cele mai strălucitoare bijuterii din aur, în a cărui prelucrare erau renumiți meșteri. Orice ar fi făcut ei, însă, era aproape imposibil ca o femeie să-l prefere de două ori pe același bărbat! Singurul adulat de toate era zeul, deținătorul focului scru, care îi conferea strălucirea ce o depășa pe cea a aurului.
Prometeu, unul dintre ei, gelos pe acest har zeiesc și dorindu-și să aibă aceeași trecere în ochii femeilor s-a gândit să fure focul. Și cum peste tot accesul era liber, pentru că toți se bucurau de încredere deplină, zeul trăind ca simplu muritor, planul său a fost rapid și relativ ușor dus la îndeplinire. Necugetata faptă, însă, îl supără în asemenea măsură pe Zamolxe că ordonă, ceeace nu mai făcuse niciodată: Prometeu să fie înlănțuit, pironit pe o stâncă și lăsat în seama corbilor. Aruncă blestemul asupra agatârșilor ca focul furat, lumină sacră a înțelepciunii, să ardă, să facă cenușă tot ce vor aduna și crea ei. Existența și întemeierile lor sub formă de așezări să fie ca o vatră în care toate vor arde și se vor face cenușă, astfel încât să nu mai aibă niciodată parte de o țară a lor. După aceea, îi făcu urâți la înfățișare ca lumea să se ferească de ei, îi alungă din Terra Sacra și se retrase, îndurerat, în adâncurile Peșterii, de unde nu a mai ieșit timp de patru ani. O dată pe an fiecare dintre cei mai răi, pentru a nu-și uita originile dragonice, într-o noapte, se acopereau cu solzi asemenea reptilelor. De aici, cei care cunoșteau acest amănunt îi numeau reptilieni!
Nimeni nu mai spune ce s-a ales de agatârși, dar acolo de unde se sfârșește istora lor ar putea începe a noastră așa cum o consemnează Tora; foarte puțini, dintre inițiați, au revelația că Prometeu, cel zeificat de focul sacru, e, astăzi, Jahve! Sub vechea lui înfățișare a rămas undeva în mitologie drept o entitate bună, generoasă care s-a sacrificat pentru binele oamenilor. Aiurea, tot ce a făcut a fost numai pentru sine! Devenind posesor de foc sacru și având, astfel, puteri zeiești încearcă să fie el spiritul, adică ceeace creștinii numesc Sfântul Duh.
El e cel care îi dictează lui Moise “Geneza”. Pentru că Zamolxe era Marele Dragon Alb, inventează imensa aia erezie pentru a-l discredita, încercând să convingă lumea , prin acel stupid mit biblic, că șarpele e o ființă vicleană, invidioasă, intrigantă și răuvoitoare al cărei cap trebuie zdrobit. În fapt, îl “înnobilează” cu propriile defecte și infirmități caracteriale! Oamenilor, ființe luminoase, emanații prin scânteiere ale focului divin, li se răpește, astfel, demnitatea lor originar divină pe care și-o arogă numai sieși. Înainte, lumini pământene, aveau cunoașterea direct de la zeu, dar fiecare, scânteie fiind, poseda numai cunoașterea unei scântei. Împreună, însă, legați prin axis mundi de zeu, primeau toată cunoașterea necesară, în mod natural de la Zamolxe!
După ce, potrivit legendei devenită Biblie, Adam mușcă din măr și e alungat se rupe această legătură nemijlocită, luminoasă cu zeul, Totul separându-se în Cer și Pământ. Asta spune “Facerea”! Urmașii lui Adam devin, prin această minciună, ființe neluminoase, întunecate pentru că toată cunoașterea umanității se reduce la mușcătura lui Adam din mărul cunoașterii, și aceea împrăștiată în fragmente în fiecare om, astfel încât adunarea ei să devină imposibilă. Restul cunoașterii, adică tot focul sacru, rămâne în posesia lui Prometeu și vor putea beneficia de scântei ale ei numai în măsura în care, oamenii, îi vor asculta poruncile; îi momește, în viața de apoi, cu bucurii nespuse și desfătări veșnice. El face, astfel, din om un sclav al său, legătura naturală a dacilor cu zeul fiind transformată în una mistică. Omul, deținând numai un strop din cunoaștere e supus mereu greșelii, adică păcatului, pentru a primi lumina îndreptării trebuind să se roage la zeu și să-i facă pe plac. Și a-i fi pe plac Celui Rău înseamnă a face rău. De aceea e omenirea sfârtecată de dușmănie, ură, crime și războaie!
Dacii, având autopercepția că sunt purtători ai focului sacru, cea mai mare bogăție, trăiesc împăcați cu sine bucurându-se de ce au și nu își risipesc viața alegând după agoniseli mărunte, până la urmă doar iluzorii și efemere. De felul lor sunt generoși, ospitalieri ca unul care știe că are din destul, spiritul războinic limitându-se la a-și apăra ceeace zeul le-a dăruit, atunci când cineva atentează la ele. Ei se bucură, din plin, de aceste daruri, fără grija zilei de mâine și spaima de moarte, acceptând că acel moment face parte din logica vieții; că viața adevărată a fiecăruia e abia când își recapătă nemurirea, după ce-l întâlnesc pe zeu. La daci, după moarte, omul păstrează suficientă lumină pentre a găsi și merge pe drumul nemuririi. Omul prometeian trebuie să adune, cât trăiește, această lumină dintr-o foarte puțină cunoaștere – mușcătura de măr. De aceea, șansele sale de a regăsi, cu puțina lumină, drumul către Zamolxe sunt aproape nule, oamenii fiind, genetic, condamnați la întuneric. Cum trebuia, totuși, să ajungă și ei undeva, iudeii amenință cu osânda veșnică, iar creștinii au inventat Iadul de unde nu mai este posibilă învierea.
Pentru a-i salva, pe cei aflați sub tirania prometeică, de la această stare, Zamolxe coboară pe pământ drept Iisus Omul și le explică cum stau lucrurile. Îndemnați de către Prometeu-Demiurgul, preoții evrei, însă, nu vor să-l recunoască și îl ucid, crucificându-l! El venise să arate muritorilor fața sa umană, muritoare în scopul câștigării încrederii lor și, de aceea, se comportă ca simplu om, nu apelează la puterea sa divină și se lasă ucis. Pentru că nu el, zeul, e ucis, ci iluzia sa de pământean muritor. Demiurgul profită de această aparentă moarte și încearcă să facă din Zamolxe unul la fel ca el, mistificând legătura organică om – zeu. Prin ucenicii și apostolii lui Iisus, la care sunt ispitiți să adere inclusiv romani și greci, inventează o altă supererezie, eminamente mistică, consemnată în Vechiul Testament – creștinismul. Reușește o diabolică amestecătură de iudaism și zamolxianism mistic prin care transformă umanitatea într-un adevărat infern, dacă numărăm numai crimele și morții cruciadelor, Inchiziției, conqistei și reconqistei…”
Era clar, avea de-a face cu un înțelept… “ De unde o fi el și ce-o fi căutând pe aici?” Privi carnetul, jegos și cu coperțile îndoite, umede, emanând miros de transpirație. “Să nu te minunezi: un asemenea om aici în iadul ăsta? Ce-o fi cautând sau… cine l-a trimis? O fi de la noi ori din tabăra turcilor? Pare evreu, dar zice că vine din Dacia; n-am auzit de ea!” Aruncă o privirie cercetătoare în direcția inamicului și ascultă încordat, dorind să afle ce se mai întâmpla în jur, dar frontul părea că se liniștise așa că, mai mult intrigat de cele aflate, își reluă lectura.
“ Înclinația asta a noastră, unică, de a mitologiza cotidianul și banalul am convertit-o în artă a speranței și supravițuirii într-un spațiu ostil. Ne hrănim din profeții! Dar, câte din vorbele profeților noștri s-or fi adeverit până acum? Ne rugăm și cercetăm zilnic, de la marele înțelept la omul simplu, învățăturile și legile ca să știm ce avem de făcut. Cum să le mai dai, însă, de capăt când sunt două versiuni contradictorii ale “Genezei”, două genealogii diferite ale urmașilor lui Adam, două povești ale Potopului? Asta ca să mă opresc numai la ceeace poate constata orice novice. Din păcate, acest talent de a improviza și fabula nu ne-a folosit prea mult. În ochii celorlalți suntem cei care otrăvim fântânile și râurile, facem tot felul de vrăji, care de care mai malefice, răpim copii creștinilor și îi sacrificăm în cadrul unor omoruri ritualice… Dar, mai ales, suntem cei acuzați, de atâtea sute de ani, pentru deicid. Ni se contestă că am fi fost vreodată în Egipt ori că am cucerit Canaanul și l-am fi lăsat moștenire celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Se afirmă, răutăcios, că David și înțeleptul Solomon ar fi fost niște regișori tribali…
Cinstit ar fi ca aceste nedrepte acuzații să le convertim în potențial prin care să-i vrăjim, cu adevărat, prin prestațiile și realizările noastre, fascinându-i; să le otrăvim mințile și sufletele până-i vom transforma într-o masă amorfă de sclavi la dispoziția noastră, în fața căreia să părem zei. Poate, niciodată, acest lucru n-o să fie posibil, de aceea mult mai practic și mai benefic ar fi să ne regândim existența într-un alt spațiu mai permeabil și mai accesibil. Dintre multele variante luate în calcul m-am oprit asupra ariei carpato-danubiano-pontice. E aci la doi pași de Asia Mică, o regiune bogată și oarecum ferită! Probabil, mulți, nici nu știu unde se plasează pe hartă! Recunosc, sincer, și eu aveam serioase îndoieli și ezitări în legătură cu argumentarea adevărului, dreptului și legitimității susținerii prezenței noastre, pe viitor, acolo! Ascultându-l, însă, pe un confrate mă simt mai încurajat să susțin ceeace gândesc.
În acel, glorios și tragic, an 66 după Christos, populația Ierusalimului se revoltă, refuzând plata celor șaptesprezece talanți din tezaurul Templului, alungă trupele de ocupație și eliberează capitala. De aici se aprinde întreaga țară. Roma dezlănțuie, în anii care urmează, una dintre cele mai cumplite represiuni, cu măceluri sângeroase, asedierea orașelor și deportarea a mii de prizonieri! Unii dintre aceștia sunt trimiși să lucreze tocmai în minele din Dacia în contul unor obligații pe care romanii le aveau față de Decebal. Dar acesta a fost numai începutul colonizării noastre acolo! În anii care au urmat, după căderea Ierusalimului și distrugerea Templului, mulți alți evrei s-au refugiat la chemarea regelui dac, iar mai târziu au fost trimiși forțat sub ceilalți împărați.
În anul 135, după înecarea într-o baie de sânge a revoltei lui Bar Kahba, un alt lot masiv de deportați e expediat în această țară, îngroșând rândurile colonizatorilor evrei. Cu timpul, aceștia s-au stabilizat aici, și-au închegat afaceri, s-au înmulțit și și-au format legături între ei, constituind mase compacte, distincte în cadrul populației autohtone, grupate, în special, în jurul marilor orașe. Existența acestui nucleu, una dintre cele mai mari grupări de coreligionari din spațiul est-european, toleranța băștinașilor și condițiile favorabile modului nostru de viață ne îndreptățesc să privim cu speranță o posibilă înfiripare statală în acest spațiu. Se poate spune că avem drepturi naturale aici! O fi destul ca să-i convingem și pe alții să ne sprijine?
De peste un mileniu și jumătate pribegim prin lume, ne ajunge! Și dacă tot suntem acuzați că ne plac banii, atunci să facem din ei arma noastră cea mai redutabilă. De nu vom fi în stare să ne cucerim cu armele o țară, atunci măcar să adunăm atâția bani încât să o cumpărăm!...”
Dacă cele scrise îi păreau un adevărat manifest, ultima frază îl făcu să zâmbească gânditor. “E instruit, știe multe și are darul mânuirii condeiului. Dar nu pare a aparține tagmei filosofilor, iar a preoților nici atât, nu e om de bibliotecă… De aia e aici, tipul are ceva de soldat, de luptător în el. O fi venit să se documenteze pe teren, să cerceteze pe unde să-și traseze o țară ori poate e spion…” Așa că, intrigat și curios să identifice intențiile autorului, răsfoi, în continuare, carnețelul, sărind peste mai multe pasaje și pagini, mai greu descifrabile, și citi mai departe.
“ Azi omenirea se bucură, din plin, de binefacerile focului. Pentru noi el a rămas, însă, blestem. Ni s-a revărsat în sânge, unde clocotește, ne arde devenind patima cu care și din care, de fiecare dată, când ne-am oprit din rătăcirea noastră, ne-am pârjolit vatra. De aia nu ne găsim nicăieri locul! Fiecare popas al nostru l-am crezut “țară a făgăduinței”, dar tot ce-am construit a fost sortit pârjolului, arșița istoriei, a deșertului și deșertăciunii împrăștiindu-ne în lume. Am fost robi, captivi, am suportat două catastrofale distrugeri, dar am renăscut.
Acum ne e poate cel mai greu: lumea se așază și noi n-avem vatră, n-avem țară, doar umilințe și un nume de împrumut! Nici nu știm câți și care mai suntem din poporul biblic. Dacă confratele are dreptate nu Adam, ci noi am fost alungați din rai. De aia nu avem nimic al nostru și trăim din agoniseala celorlalți! Peste tot ni se spune că înșelăm și furăm, aruncându-ni-se în cap toată rușinea și vina. Nimeni nu are curajul să spună, însă, că asta ne-ar putea fi moștenire de la zeu… Da, da, să o recunoaștem răspicat și să ne asumăm această ingrată zestre, Jahve e un alt nume al celui care a ajuns zeu furând focul. De aceea, focul înțelepciunii la noi nu ne e Duh, ci flacără care arde, pârjolește în loc să lumineze; el a devenit patimă, trădăm, murim și chiar ucidem de focul banului! Prin asta să fim, oare, poporul ales al Dumnezeului nostru?
De ce ne doare atunci că o parte dintre frați și-au ales alt Dumnezeu și s-au creștinat? Suferința pe care o îndurăm de la origini încoace a devenit, ea, drept moral ca să-i condamnăm? Avem, de la Avraam, poruncă să păzim legământul și sămânța, tot ce-i de parte bărbătească să fie tăiat împrejur. Oare nu ne-am grăbit atunci când l-am condamnat și osândit pe Iisus? Nu am făcut-o cumva, mai ales, pentru că nu era tăiat împrejur, pentru că nu îl simțeam din sămânța noastră? Nu îl recunoaștem pe Iisus și încă înfierăm, drept erezie, Noul Testament! Dar dacă or fi având, ei, dreptate și Dumnezeul lor o fi cel adevărat? De ce am rămas așa de intransigenți când ne-am călcat, déjà, legământul? Mă tem să mă gândesc ce s-ar fi ales de noi dacă neamul khazarilor nu ar fi îmbrățișat credința iudaică! Și dacă am admis între noi din rândul celor necircumciși, poate că nu e târziu să încercăm să ne împăcăm și cu creștinii, să trăim cinstit și în pace printre ei.
Încă nu știm dacă avem dreptul la un cămin comun al nostru. Confratele vorbea despre blestemul lui Zamolxe, dar mult mai aproape e blestemul apostolului Pavel: “Sângele vostru să cadă asupra capului vostru; eu sunt curat. De acum încolo, mă voi duce la Neamuri!” De aici se nasc două dileme: să ne ispășim în continuare osânda, trăind risipiți în lume printre neamuri și, dacă suntem într-adevăr poporul ales, să le cucerim din interior; ori să găsim semne că ispășirea a ajuns la capăt și atunci să apelăm la neamuri pentru sprijin în aflarea și obținerea căminului comun în care să trăim împreună cei de-un sânge, mozaici și creștini. Dar vom putea oare să închidem ochii și să ne uităm părinții rămași în patria strămoșilor, de-atâtea ori, hăcuiți de cruciați? Evreul Pavel ne-a bătătorit o cărăruie către neamuri! Prin urmașii lui, le-am putea determina și pe ele să ne urmeze...”
O rafală de vânt îi dădu, peste cap, foile. Parcă i se făcu milă de tânguirile autorului... Nu mai știa unde rămăsese așa că deschise la întâmplare și încercă să citească mai departe.
“Ooff și cu khazarii aștia… Ce poveste încurcată! Se vorbește despre ei ca despre un popor misterios de origine turcică, ce au avut, cândva, un puternic regat între Caucaz, Marea Aral, Ural și Caspică. S-au bătut cu romanii, perșii, arabii, reușind să stăpânească toată partea estică a Europei. Până la urmă, tot rușii le-au venit de hac! Prinși între creștinism și islamism, ca să nu se dizolve în masa lor, pe la șapte sute și ceva, au aderat la cultul mozaic. După dispariția regatului, s-au infiltrat în teritoriile celorlalte popoare din regiune și au trăit amestecați printre ele, spunându-și “evrei”, reușind să le acapareze, mai ales, viața economică. Îmbogățindu-se și rămânând închiși în cadrul propriilor comunități, au ajuns să formeze un fel de oligarhii locale, o suprastructură preocupată să-și întărească pozițiile influențând și penetrând sfera politicii.
Cu timpul, au migrat în toată lumea dedicându-se, exclusiv, afacerilor, ajungând mari întreprinzători, negustori și magnați financiari, cu o puternică influență în principalele țări. E greu, însă, de spus cât de evreu poate fi, în ființa lui, unul venit de pe Volga, raportându-l la noi, cei născuți pe malul Iordanului! Chiar dacă nu au legătură genetică și rasială cu noi, renunțând la vechea lor identitate și adoptându-ne istoria, religia și limba au ajuns să fie al treisprezecilea trib al nostru.
E un fapt, probabil, unic în istorie; eu nu mai cunosc un popor care să se desfințeze prin proprie voință și să accepte benevol să dispară, transformându-se în altcineva. Important e, însă, că ne-au adus o puternică infuzie demografică și ne-au potențat, chiar regenerat elanul în domeniul afacerilor! Aproape că-i imposibil să-i mai deosebești acum! Încercăm ca asimilarea și prezența lor printre noi să rămână un secret, ferindu-ne să vorbim despre acest subiect.
Cineva care ne cunoaște ar putea, totuși, să sesizeze deosebiri nu neapărat legate de Talmud, ci, mai ales, dacă ne-ar observa atitudinea față de viitorul cămin comun. Rabinii susțin că e o poruncă divină să trăim amestecați printre neamuri până la venirea lui Mesia, care să ne elibereze și în jurul căruia să refacem Templul și să construim Împărația; numai în cadrul ei vom fi stăpânii lumii. Khazarii, poate nefiind suficient de pătrunși de spiritual nostru biblic, nu mai au răbdarea necesară și militează pentru forțarea lucrurilor în vederea formării unui stat. Apoi, în timp ce noi, ortodocșii, ne vrem înapoi patria strămoșască, ei par mai interesați de partea central-răsăriteană a Europei; aspiră la o regiune dispusă pe undeva pe întinderea Vechii Dacii. La început ne-ar fi de ajuns și numai un colțișor din raiul de acolo.
Chiar am discutat cu prietenul meu khazar în legătură cu acest interes al lor, de aia cred că le și împărtășesc punctual de vedere. Mi-a spus că au mare influență acolo și mi-a descris regiunea ca pe adevărata “Þară a Făgăduinței”. Dar recunoștea că mai simte ceva inexplicabil, ceva ca o chemare ce nu poate fi povestită. Apoi, mi-a mai spus un lucru de-a dreptul fabulos pentru justificarea pretențiilor noastre “istorice” asupra acelor teritorii. Băiat foarte inteligent, deși nu părea prea convins de adevărul ipotezei sale, a formulat-o totuși destul de explicit! Părerea lui era că ne-ar fi de mare folos dacă am putea demonstra că ei, khazarii, ar fi o rămășiță a străvechilor agatârși pierduți în istorie. Asta ne-ar plasa la începuturile omenirii, împingând, cu mult în trecut, mitologia noastră, ceeace ne-ar crea argumentul “dreptului primului venit”! Dacă am mai putea lega asta și de ceva profeții de-ale noastre lucrurile s-ar aranja frumos.
Când am adus vorba despre documente, izvoare, probe mi-a zâmbit încurcat, spunând că foamea asta a lor pentru aur, bani și lux nu putea fi moștenită decât de la agatârși. Mi-a plăcut ca ipoteză, dar recunosc m-a și pus în încurcătură… Khazarii au fost adoptați în masă de către noi ca un copil străin, de alt sânge, pe care l-am tăiat împrejur. Deja se poate spune că am comis un fals genetic și sacerdotal, altoind pe trupul nostru o ramură străină de sângele strămoșului. Nicăieri nu am găsit la Părinții și Profeții noștri ceva, o dezlegare, în acest sens! Ca popor ales nu știm cât de puri mai suntem prin acest implant, Acceptarea ipotezei respective ar face din noi, poporul biblic, un copil adoptat de către ei. Khazarii ar putea deveni trunchiul și noi altoiul! Și nu știu câtă legitimitate și liniște am putea avea în viitoarea Împărăție…”
Abia răsfoise cam un sfert din carnețel, redescoperise bucuria lecturii; ar mai fi citit, dar își dădu seama că înlemnise de frig. Dârdâind,rupse câteva file la întâmplare, le mototoli bine în palmă și se șterse cu ele la fund. Apoi, îngrijorat să nu care cumva să stea cineva la pândă în tranșeea cealaltă, își ridică pantalonii și se târî lângă camarazii săi.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!