Câmpul era presărat cu flori multicolore, arbori pitici și cadavre în putrefacție. Bărbatul înalt și blond stinse țigara de coaja unui copac îmbătrânit și se sprijini de acesta. Oftă și aruncă încă o privire fugară și tristă pe câmpul de luptă, spre hecatombele revoluției. Știa că relicvele tăcerii aruncau umbre sinistre asupra supraviețuitorilor măcelului, dar lumina palidă a serii provoca erori în reacții și o sublimă neantizare. Poate cei doi prieteni nu-și dădeau seama de reflecțiile emoționale, de efectele secundare, de foșnetul frunzelor de octombrie și de atacul distructiv asupra celui de-al treilea cuib. Lacrimile străpunseră zidul mândriei masculine, dar reuși să se scuture imediat, alungând durerea dincolo de soarele care apunea. Îl zări pe amicul său blond, dar mai scund, care verifica morții pentru arme, haine și suflu existențial. Suferiseră împreună, rezistaseră împreună, colaboraseră în efortul indecis de a supraviețui acestui tumult al durerii fizice. Dar, deseori, și fără avertisment, spaima unui glonț rătăcit care să le scurteze existența efemeră le atribui motivul unui nou început, unei noi dimineți optimiste. Apoi urmau artificiile...
Primele zile confuze ale revoltei i se înfățișară în străfulgerări de imagini, sentimente și calm relativ. Își uniseră eforturile pentru transformarea statutului aflat în descompunere într-o nouă lume, în care respectul, modestia și bunul simț ar fi reprezentat stâlpii de susținere ai unui nou început. Îi sprijiniseră pe cei doi artizani ai revoltei, luptase alături de ei, rănise pentru ei, ucise pentru revoluție, torturase pentru cauza comună, anihilase pentru puterea de a continua, neutralizând sentimente și aparențe. Apoi se transformase, la început imperceptibil, apoi tot mai evident, într-o mașină de ucis, un braț alungit al nebuniei intestine, o creatură a unui simbol știut doar de ceilalți doi...
Primul cuib revoluționar fusese și primul semn al eșecului, prima dovadă a nepregătirii inerente. Cei doi prieteni, tipul solid și negricios și cel slăbuț și brunet, subminaseră ideea esențială, ucigând esența unei idei ireale de la bun început. Mai târziu, aceștia se adaptaseră la noua formă de revoluție, formând un grup al cărui țel singular era să distrugă umanul, să contureze o rațiune pe care nimeni nu o deținea, să metamorfozeze individul într-o piesă adiacentă, dar dependentă, parte componentă din mașinațiunea nietzscheeană a noului mileniu. Dar eșuaseră. Știa că transformarea accentuase sentimentul de criză, de nesiguranță, de inadaptare socială, dar nimeni nu văzuse asta, nici măcar el. Abia după primele vărsări de sânge, după primele crime (nu conflicte, ci asasinări în toată regula), după dispariția emoțiilor și înlocuirea lor cu IDEEA, abia atunci realizară că onoarea, respectul, chiar convenții reale, toate se disipaseră în fumul primelor bombardamente serioase...
Bărbatul aprinse o altă țigară și îi oferi amicului său ultima din pachetul murdar, pe care-l aruncă în flăcările care se înalțau, vesele, înspre stelele îndepărtate. Incinerarea rebelilor căzuți, alături de soldații guvernamentali, era o soluție a disperării, a revoltei împotriva tuturor. Dar nu mai conta nimic, nici măcar căldura unui corp feminin care să-l salveze, nici măcar în zilele de glorie aparentă... În acel timp, invidia bărbatului înalt atinse cote frustrante. Știa că era ignorat, folosit, dar era încorporat într-o cale fără întoarcere, într-un tren care nu s-ar fi oprit decât prin violență. Se aruncase în aventurile delirante care-l desprind pe om din realitate, chiar dacă pentru câteva ore sau chiar o seară. Trăise la limită, iubise incert, dar înfocat, îmbrățișase cunoscute și necunoscute, îndrăgise frumoase și urâte, inteligente sau prostuțe, grase sau slabe, le uitase pe toate în următoarea confruntare armată, pentru a plânge la sfârșitul luptei pentru că era conștient că le pierduse pe toate. Apoi iubise altele și altele, până ce numărul lor se pierduse în ploaia de gloanțe, în fumul distrugerilor și în larma haotică a retragerilor continue. Au avut victorii a la Pyrrhus, au suferit înfrângeri nenumărate, dar cantitatea pierderilor umane și calitatea suferințelor intestine nu putea înlocui recesiunea forțelor de care nu mai dispuneau...
Al doilea cuib păruse unul prea sigur pentru a fi real, o oază în care lucrurile aveau impresia că vor fi rezolvate instantaneu, iar revoluția se va stinge în propria-i pasivitate. Atmosfera era de cele mai multe ori tăcută, deseori inertă, dar calmă, ca o adiere timidă de aprilie. Erau aici, cumva, iar virusul îndrăgostirii îmbolnăvise o mare parte dintre revoluționari. Cei patru prieteni au îmbrățișat un alt gen de uitare: regăsirea fizică a unei afecțiuni fără implicații pe termen lung. Până și bărbatul subțirel reușise o reuniune sentimentală aparent fericită. Cei doi revoluționari blonzi priviseră cu blândețe această iubire tomnatică, zâmbeau fugar pe la colțurile bazelor, între partide de whist, beții crunte și orgii pasagere. O numeau Ochi verzi, dar nimeni nu știa ce ascundea privirea aceea plină de afecțiune. Însă iubirea lor părea reală, sărutările înflăcărate, iar dorințele vii și înmiresmate de nebunia primelor săptămâni de calm aparent...
După luni de liniște și nebunii adolescentine, venise ultima furtună a sfârșitului verii. Dar nu presiunea atmosferică stârnise rumoare, ci recunoașterea unei vinovății niciodată bănuite. Venise prin surprindere, ca o șopârlă cu ochi verzi și înșelători, ca un vultur care încearcă să-și scuze atacul nemilos față de familia iepurașului îngurgitat deja. Recunoașterea părea veritabilă, la fel și durerea pe care o arăta față de iubitul ei. Dar nucleul evenimentelor care aveau să vină își țesea firele subțiri, dar fatale. Majoritatea rebelilor înțepeniseră într-o clipă ireală, damnată de o lume care îi uitase într-o clădire dărăpănată de la capătul unui stat dezmembrat. Tipul înalt și blond simțise moartea înconjurând locul, cu nanosecunde înainte ca bărbatul solid să reacționeze prompt și să o împuște pe Ochi verzi. Într-un context în care emoțiile i-ar mai fi aparținut, iar umanitatea nu ar fi fost doar o opțiune, tipul blond ar fi reacționat la fel, deoarece trădarea era... trădare. Îi luase pistolul din mâinile bărbatului care fusese înțepenit de acea faptă fără precedent, apoi simțurile îl alertară din nou: pierzania tuturor, în clipe insignifiante și într-o ordine aleatorie. Îi vedea prăbușindu-se printre ziduri, mobilier mizer și emoții regăsite prea târziu. Atacul trupelor guvernamentale fusese neașteptat, însă un eveniment și mai surprinzător fusese agresiunea sinucigașă a îndrăgostitului îndurerat, o adevărată furtună a simțurilor, amplificată de o durere care nu ar fi dispărut în nici o alternativă spațio-temporală. Dar un blitzkrieg era valabil doar pentru că reflecta elementul-surpriză. În câteva minute, trupele inamice se reorganizară și îi respinseră cu ușurință pe revoluționari, provocându-se pierderi în proporție de peste 50%. Se retraseră în cuibul următor, în acea bază pe care nu credea că ar mai fi folosit-o vreodată. Între timp, chiar dacă era rănit și abia se putea deplasa, tipul slăbuț îl lovise încontinuu pe prietenul său cel mai bun. Răbufnise, cu ochii în lacrimi, iar printre episoade de leșin și durere, îl atacase ca un lup turbat pe tipul solid care, chiar dacă l-ar fi putut doborî printr-o simplă mișcare, suporta toate loviturile prietenului. Abia după ce acesta apucase un cuțit și îi crestase jumătate de față, producând-i o cicatrice urâtă, bărbatul solid îl oprise, pocnindu-l cu dosul palmei.
"Cam aici ar fi limita, bunul meu prieten", spusese, ștergându-se de sânge cu o cârpă murdară. "Nu-mi pare rău pentru ea, dar îmi cer iertare față de tine, pentru că meritai mai mult și ai primit mult mai puțin. Acum trebuie să suportăm, să inspirăm adânc și să urmăm același drum al pierzaniei".
Revoluția murise din nou, anihilată de iubire, rătăcire și încredere exacerbată...
Þigara se stinse, o lumânare palidă între flăcările care nimiceau corpurile nefericiților dispăruți. Cei doi priviră cerul, o pată întunecată înghețată de vid, dar și de absența unui scop, a unui ideal. Urma un nou adăpost, o nouă noapte a întristării. Știa că revoluția va fi resuscitată la fiecare victorie nesemnificativă, după fiecare rebel căzut ca o floare în calea coasei inamice. Amândoi știau asta. Dar, cel mai important, știau că viața lor era doar umbra unei vieți sigure pe care o pierduseră într-un moment nesăbuit. Totodată, ei știau că viața lor va fi scurtă și violentă...
Luna se ivi printre nori, măiastră, vestitorul nocturn al evenimentelor încă incerte. Apoi potopul conflictului omului cu el însuși însângeră cerul...