Povestea pe care v-o spun este povestea simplă dar tragică a unui concetățean al nostru căruia, pentru conformitate, îi vom spune Prevost. Nu o să insist în a încerca un portret al acestuia. Pe de o parte pentru că, oricît de iscusit aș fi, inevitabil portretul pe care eu l-aș zugrăvi, nu va fi niciodată Prevost, iar, pe de altă parte, din cauza faptului că toate aceste amănunte, interesante poate, nu ne sunt în nici un fel folositoare poveștii noastre. Singurul lucru important este că, uneori, în nopțile în care eroul nostru era chinuit de insomnie, lua cartea de telefoane pe care o lăsa să se deschidă la o pagină la întîmplare, iar apoi, cu degetul, anterior umezit de salivă, aluneca pe pagina cărții pînă cînd, oprindu-se, alegea un nume, la întîmplare și, împlicit, numărul de telefon aferent. Forma apoi numărul respectiv, așteptînd. Reacția de la capătul firului era, în principiu, aceeași. Era reacția omului trezit în miezul nopții, astfel încît vocea erau ascuțită, nervoasă, cerînd o explicație pentru acea intruziune brutală în spatiul ei oniric. Prevost, ținînd receptorul lipit de urechea dreaptă, asculta. Nu se grăbea, așa era jocul lui. Îl lăsa pe celelalt să înceapă, apoi, abia șoptiti, dar suficient de tare cît să fie auzit, spunea doar atît: Știu totul. Era de ajuns, doar două vorbe, pentru a tăia dintr-odată elanul iritat al celuilalt. O tăcere grea se lăsa pentru cîteva clipe. Apoi vocea revenea, dar era alta, timidă, gîtuită, temătoare. Cerea, cerșea. Voia să știe cu cine vorbește, voia să știe ce anume știa celălalt. Jocul se termina cînd, după ce Prevost mai spunea încă o dată cele două cuvinte magice, trîntea receptorul în furcă și, ca prin farmec, în următoarele cîteva minute, adormea ca un prunc.
Evident, jocul acesta nu putea avea decît un singur sfîrșit, unul tragic pentru eroul nostru și, pentru că era atît de previzibil, nici eu nu voi insista prea mult asupra lui. Important pentru povestea nostră e că, pentru anchetarea morții lui Prevost fu desemnat un procuror tînăr căruia, pentru conformitate, noi îi vom spune Procurorul.
Acesta era la primul lui caz important. Terminase de puțin timp facultatea, iar acum, cînd fusese înștiințat că va ancheta o crimă, pricepuse din prima clipă că iată, se ivise momentul pe care-l aștepta, momentul în care va putea să demonstreze. Căci, trebuie spus, Procurorul, chiar dacă unul foarte tînăr, sau poate tocmai de aceea, era dornic de o afirmare rapidă și, credem noi, chiar avea datele necesare pentru aceasta. În plus, destinul fusese generos cu el, oferindu-i șansa de a ancheta o crimă la unul din primele lui cazuri.
În fine, cred că am evidențiat suficient pentru a fi clar pentru toată lumea că avem de-a face cu un procuror orgolios care, prin rezolvarea rapidă a cazului, dorea să urce cît mai repede treptele profesionale și, de ce nu, să se afirme în societate. Important este că, cercetînd locul crimei, împins fiind de fler dar și de cunoștințele bine asimilate în anii de studiu, Procurorul se opri asupra cărții de telefoane pe care, așa cum vă așteptați, a deschis-o.
Ei bine, cartea de telefoane se deschidea, ca un făcut, mereu la paginile 234 - 235. Așa cum am subliniat mai sus, Procurorul nu ducea lipsă de calități native, dublate de cunoștințele acumulate în anii de facultate, toate acestea ducînd la observarea, destul de facilă de altfel, a faptului că, o anumită parte a paginii 235 era destul de uzată. Această uzură se manifesta prin faptul că respectiva zonă a paginii avea o altă culoare, mai gălbuie, în timp ce literele erau întinse, curse, de parcă cineva le-ar fi frecat cu un deget muiat în salivă.
Atunci, în primul moment, poate că Procurorul nu a înțeles exact cît de importantă era descoperirea pe care o făcuse, dar a consemnat această informație în carnețelul său, așa cum consemnase anterior declarația infirmierei care-l îngrijea pe Prevost și care susținea, lucru confirmat și de documentele medicale, că Prevost suferea de amnezie cronică, cu alte cuvinte nu știa nici măcar cum îl cheamă. Boala era atît de gravă, încît creierul lui Prevost reușea performanța de a uita chiar și gesturile făcute cu cîteva clipe în urmă. Ne referim, evident, la perioada în care acesta din urmă încă mai trăia, căci acum, scăpat de toate, chiar și de boala sa, uitarea o lăsase celorlalți.
Procurorul strînse probe, audie martori, încercă să stabilească un cerc de suspecți. Zadarnic însă. Din cauza bolii sale care-l ținea într-un fel de sechestru la domiciliu, Prevost nu avea alt contact cu lumea decît asistenta socială care avea grijă, din partea statului, de el. Trebuie menționat că respectiva asistentă beneficia de un alibi fără cusur și, în plus, nu exista nici un motiv pentru a putea fi bănuită de crimă. Mai mult, moartea pacientului ei îi produsese acesteia o gaură în buget, prin faptul că statul îi deconta servicii pentru un pacient mai puțin.
Procurorul, cu toată încrederea nestrămutată în sine, nu reușea să avanseze pe drumul anchetei, iar asta îl irita la culme. Imposibilitatea de a rezolva cazul nu numai că îi bara ascensiunea rapidă la care visase, dar se putea dovedi, în viitor, o adevărată piatră de moară agățată de piciorul carierei sale. Iar procurorul, după cum v-am spus, era un tip orgolios care nu putea accepta un astfel de eșec. Intrase în criză de timp, intrase în criză de idei, nu știa unde să mai caute. Colegii începuseră să-l ironizeze, șefii îl presau să finalizeze cît mai curînd cazul. Iar el, la mijloc, strivit sub orgoliul său nemăsurat, încerca să găsească o cale, cerceta din nou locul crimei, reevalua probele, studia alibiurile. Apoi, în această perioadă în care, pentru prima dată Procurorul se îndoi de calitățile sale, el descoperi în carnețelul de notițe un mic amănunt. Amănuntul se referea la Cartea de telefoane și la faptul că aceasta se deschidea întotdeauna în același loc. Mai mult, o anumită porțiune a paginii părea a fi mai uzată decît restul paginii, ceea ce te putea duce cu gîndul că respectivele telefoane fuseseră mai des folosite decît celelalte. Dintr-o dată, Procurorul înțelese că ancheta găsise un nou făgaș și, cine știe, poate că se afla la doar o lungime de palmă de făptașul oribilei crime.
Pentru că ordinea era una din calitățile procurorului nostru, acesta porni prin a ancheta prima persoană ce se găsea pe pagina cu numărul 434 din Cartea de telefoane și al cărei nume și mai ales număr de telefon, chiar dacă neimportant pentru povestea noastră, se dovedea a fi, prin uzura foii, foarte folosit de către victimă.
Persoana respectivă fu adusă la procuratură cu mandat de aducere și, trebuie spus că, Procurorul, cu flerul lui înăscut, citi, încă din prima clipă, pe fața îngrozită a suspectului, urmele unor fapte antisociale, poate chiar crime, pe care acesta le săvîrșise. Tot ce mai avea de făcut, își spuse el, mai era doar să-l facă să recunoască, să se căiască de ceea ce făcuse, toate în vederea transformării celuilalt, din persoana persoana periculoasă și asocială pe care procurorul o întrezărise, într-un om nou, perfect integrat în societate și incapabil de a făptui acțiuni antisociale sau, și mai rău, crime.
Evident, așa cum învățase în facultate, nu îi comunică suspectului acuzația pentru care fusese adus în anchetă. Important era ca celălalt, simțind presiunea întrebărilor care-l încolăceau ca o imensă caracatiță, să cedeze, să se lase descoperit, să recunoască. Suspectul, era evident, se temea, avea ceva de ascuns și, în acest moment, Procurorul nu mai avea nici un dubiu. Suspectul nu mai era doar suspect ci era chiar criminalul. Nu mai avea nici un rost să valseze în jurul lui, întrebările puteau fi puse acum direct, frontal, era ultimul asalt, finalul, momentul în care celălalt urma să cedeze.
Procurorul nu fu surprins cînd, punînd direct întrebarea legată de uciderea lui Prevost, suspectul negă orice implicare. Negarea venea cu violență, aproape cu o ușurare greu de înțeles, de parcă celălalt s-ar fi bucurat că e acuzat de ceva cu totul și cu totul absurd, asta eliminînd posibilitatea de a fi acuzat de lucrul real pe care-l făcuse. Dar procurorul nu putea fi păcălit atît de ușor. El făcuse studii și, în plus, avea toate calitățile necesare pentru a deveni un foarte bun anchetator. Suspectul nu mai avea nici o șansă și chiar așa se și întîmplă. Cu alte cuvinte, la început acesta negă orice implicare în uciderea lui Prevost, pentru ca pe parcurs, în urma folosirii metodelor specifice unei anchete profesionist executate, acesta să recunoască tot, mărturisind, în anchetă, o mulțime de amănunte ce întregeau cadrul desfășurării macabrei crime.
În sfîrșit, cazul era rezolvat, criminalul fusese găsit, drumul către afirmarea profesională și socială al iscusitului procuror fusese deschis. Dar, pentru că aici intervine un dar, căci procurorul nostru nu era unul obișnuit. El era un profesionist, un artizan al domeniului, el nu putea finaliza un lucru doar pentru că acesta funcționa. Nu, pentru el ansamblul trebuia să aibă și frumusețe, coloare, finețe. În fine, ce să mai discutăm, cu toate că lucrurile păreau rezolvate, suspectul era arestat, iar șefii săi îi recomandau să trimită cazul spre judecare, procurorul nostru nu se putea opri aici.
Anchetele continuară deci cu următoarele persoane de pe pagina 434 a Cărții de telefon. Procedura fu, în mare parte aceeași: mandate de aducere, groaza evidentă ce se citea pe chipul suspecților, negarea vehementă atunci cînd erau acuzați de uciderea lui Prevost, recunoașterea, în urma utilizării metodelor specifice, crimei și adăugarea unui întreg lanț de amănunte care să consolideze propria vinovăție. Trebuie spus că, fiecare dintre ei susținea că a acționat de unul singur, sub imperiul furiei pe care astăzi, cu mintea lucidă, nu și-o mai puteau explica.
Cu fiecare zi de anchetă, ba chiar cu fiecare suspect nou ce era adus și interogat, Procurorul înțelegea că lucrurile se blochează din nou, căutarea lui ajungea din nou în impas. Astăzi avea, în beciurile Procuraturii, aproape douăzeci de oameni arestați și care, toți, fără excepție, susțineau că l-au ucis cu bestialitate pe bietul lor concetățean, Prevost. Prtoblema pentru Procuror era că, iată, avea prea mulți criminali și o singură crimă și, în plus, amănuntele pe care aceștia, cu atîta generozitate le oferiseră tocmai pentru a se auto-acuza, erau în totală contradicție cu adevăratele amănunte culese de la locul crimei. Aproape nimic din declarațiile suspecților nu se portivea cu realitățile văzute în casa mortului.
În următoarele două săptămîni, Procurorul finaliză anchetarea tuturor celor 35 de persoane al căror nume, aparent mînjit de salivă, se aflau pe pagina 434 a Cărții de telefoane. Anchetarea se finalizase, în mod firesc, cu arestarea acestora în urma mărturisirii, de către toate cele 35 de persoane, abominabilei crime.
În acest punct al anchetei, Procurorul înțelese că exista ceva, un lucru poate nesemnificativ, pe care nu-l luase în vedere și care, iată, dusese ancheta într-un punct care, din nou, părea fără ieșire. Trebuie spus că bietul procuror nu mai dormea nopțile, era sîcîit de o perpetuă insomnie, în timp ce ziua moțăia la birou, suspus fiind ironiilor colegilor și presiunilor și amenințărilor șefilor care ajunseseră la capătul răbdării așteptînd sfîrșitul acestei anchete. Bietul procuror mînca prost, pe apucate, nu se mai îngrijea aproape deloc, devenea, cu fiecare zi care trecea, o epavă umană. Această presiune, această concentrare asupra unui singur gînd, acela de a prinde criminalul, îl consuma ca pe o lumînare, îl făcea să îmbătrînească subit, să se usuce, să se apropie de moarte.
Asta pînă într-o zi cînd, împins de flerul pe care încă nu-l pierduse, fu străfulgerat de o idee. Genial, șoptise el, Genial. Și chiar așa era ideea ce-i străbătuse, ca o scînteie, mintea sa cea strălucită. Apoi, parcă întinerit dintr-odată, cu o vigoare de care nu mai părea în stare, se cocoță pe scaunul de lîngă biroul său, și astfel ajunse la înălțimea necesară pentru a putea lua, de pe dulapul metalic, Cartea de telefoane. O deschise la pagina 176 și rămase cîteva clipe cu privirea plutind deasupra paginii. Apoi, brusc, se opri asupra unui nume. E prea puțin interesant care era acest nume, mult mai important este că Procurorul dădu ordin ca persoana respectivă să fie adusă cu mandat de aducere și, imediat să fie băgată în anchetă.
Ceea ce era de așteptat, se și întîmplă. La început suspectul părea îngrozit de ceea ce i se întîmpla și se putea citi pe fața lui că ascunde ceva. Apoi, cînd i se aducea la cunoștință acuzația, nega cu violență crima dar, lucru ciudat, părea aproape fericit că fusese acuzat de așa ceva, de parcă această acuzație l-ar fi scutit de o alta, de care el se temea. Apoi, în urma metodelor specifice de anchetă, suspectul recunoștea tot, povestea cu lux de amănunte cum l-a ucis cu bestialitate pe Prevost și, în urma mărturisirii, era arestat.
Și pentru că procurorul nostru, după cum am mai spus, era o persoană foarte ordonată, din acest moment, ancheta a urmat întru totul filele Cărții de telefoane. Asta înseamnă că, de aici înainte, fură anchetate, în ordine, persoanele al căror nume începea cu A, apoi cu litera B. Evident, toți suspecții mărturiseau în final și, evident, trebuia să suporte consecințele faptelor lor. Erau imediat încarcerați.
Nu putem să știm cum s-ar fi finalizat ancheta. Din păcate, într-una din serile cînd Procurorul se întorcea de la birou, fu acostat de o mașină neagră din care coborîră patru bărbați îmbrăcați în negru și în care Procurorul recunoscu pe dată pe reprezentanții unei alte instituții a statului care, în mod imuabil, se afă deasupra tuturor celorlalte. Fu invitat să urce în mașină și fu dus undeva, într-un loc necunoscut unde fu anchetat în cursul următoarelor zile. Anchetatorii voiau să știe ce urmărea cu ancheta pe care o conducea, de ce arestase toate persoanele al căror nume începea cu litera A, iar acum trecuse la litera B și, mai ales, cine se afla în spatele întregii povești.
Evident, în cursul anchetei, Procurorul recunoscu tot. Recunoscu chiar și faptul că el îl ucisese cu bestialitate, într-un moment de furie nejustificată, pe bietul nostru concetățean, Prevost.