agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-02-11 | |
...Picătura de sânge încremenise într-o clipă ireală, un strop imbatabil printre alte picături de rouă umană, acum însângerate de gloanțe, strigăte disperate și moarte. Deși era o rană superficială, bărbatul subțirel înțepenise ca o statuie, cu un rânjet de durere și furie pe chipul palid. Fuseseră împresurați într-o clădire cenușie de la marginea unui complex industrial ruginit și părăsit. Așteptau întăriri, dar erau conștienți că restul rebelilor se disipase deja în construcțiile dărăpănate din complexul respectiv. Sperau că trupele guvernamentale se vor retrage pentru a-și reface unitățile decimate de atacul subit, dar mortal, al revoluționarilor...
Cu aproape o săptămână în urmă părăsiseră cuibul improvizat din pădure, dar cu pierderi covărșitoare. S-au întors după două zile pentru a incinera corpurile prietenilor căzuți, conform unei tradiții uitate, apoi se retraseră în Sanctuar, în cuibul disperării. Tipul solid își amintea de tunelurile amețitoare, de aparența invincibilității și de cea care-l impresionase profund. Era o altă EA, revoluționara tipică, o brunetă tunsă scurt, băiețește, cu o eternă țigară în colțul gurii, subțirică și îmbrăcată în echipament de camuflaj, cu un dispreț autentic față de orice autoritate. Ce mai, era stereotipul revoluționarului, al rebelului fără cauză. Îl impresionase, în special ochii ei - două flăcări de nebunie care compuneau o ființă născută pentru a se revolta. La început, revolta ei fusese cuvântul, rostit, inscripționat, întipărit pe pagini mai mult sau mai puțin virtuale. Apoi cuvântul formase IDEEA, conceptul relevat și îmbrățișat și de cei doi prieteni, concept care a crescut ca o floare multicoloră, ca un cântec alinător, dar încorsetat de viorile unui concert colosal. Apoi ea devenise puterea din spatele puterii, nucleul nevăzut al IDEII, demența din spatele calmului, energia din spatele inerției aparente, demonul unei revoluții fără început și fără sfârșit... Grupul ei revoluționar, micuț, dar compact, reușise să-i salveze de avangarda trupelor inamice. Au ținut legătura cu aceștia luni de-a rândul via emisii radio, însă abia acum se cunoscuseră cu adevărat. Pentru câteva zile, incerte, dar dinamice, bărbatul puternic și regina rebelilor se întreținuseră, se informaseră reciproc, schimbaseră mai mult decât dorință și uitare, dar reușiseră să conceapă un plan miraculos, dar dement prin amploare și consecințe directe... Urmând planul respectiv, cei doi prieteni, alături de alți câțiva rebeli, ajunseseră în situația de a fi asediați în coliba de tablă, așteptând un ajutor nesperat și un glonț eliberator... Rememorau ultima noapte de liniște, pe pământul tare din Sanctuar, printre prieteni și străini, revoluționari și nebuni, în curentul tunelurilor urât mirositoare, în transpirația unui sfârșit sigur și violent. Cei doi bărbați blonzi, unul înalt, celălalt mai scund, își curățau armele, turuind și pregătindu-se de o ultima noapte alături de femeile lor de împrumut. Vor muri în glorie, ciuruiți și aruncați imediat în groapa uitării. Mai mulți rebeli stăteau tăcuți într-o colț, jucând whist sau privind în bezna care îi îmbrățișa cu nesaț. Moartea îi va surprinde în mod diferit, dar sigur. Doi revoluționari se îmbrățișau cu foc printre echipamente, cutii și speranțe. Aveau să moară sfârtecați de două rachete sol-aer. Mai multe femei pregăteau ceva de mâncare, probabil sordid și greu de mestecat. Se vor preda trupelor inamice, dar vor fi executate mișelește, primind câte un glonț în ceafă... Cei doi prieteni vorbeau într-un colț, încet, dar prevăzător și fără chef. Bruneta rebelă era înconjurată de o gardă pretoriană, formată din oameni aleși pe sprânceană din grupul ei revoluționar. Nu avea încredere decât în propria persoană, și păstra câte o armă încărcată la cel mult zece centimetri de ea. Privirea ei, îmbătată demult de doi ochi căprui și calzi, acum aruncau fulgere de aversiune și suspiciune. Corpul ei era încordat într-o bătălie perpetuă, un singur mușchi de forță fizică și energie intelectuală... Soarele dimineții era rece, dar binevoitor. Somnul fusese agitat pentru toți, cu excepția celor care dormiseră în brațele unei prezențe feminine, respectiv masculine. Planul fusese pun în mișcare, un șarpe misterios pentru mulți, dureros pentru majoritatea revoltaților: o alternanță de sinucidere ideatică, rebeliune mascată și predare condiționată. Dar, mai întâi, sângele celorlalți avea să îmbete condițiile lor de victime ale contextului, oferind revoluției ultimele victime inocente, dar precise... Exploziile terifiante prin forță și ardoare demontaseră irealul unui moment în care se cufundaseră revoluționarii. Destinul îi formase pentru a deveni una cu IDEEA, sfârșind odată cu declinul ei... Primele victime ale atacului fuseseră unitățile de avangardă ale guvernului care au înaintat, curajoase, dar mult prea impetuoase, în spațiul destinat bombelor-capcană. Fum, urlet, foc și sfârșit crunt, toate încrucișate în câteva secunde indecise. Regina rebelilor împărțeau moarte în stânga și în dreapta, cei doi blonzi asigurau flancurile, lovind cu sete și anihilând spicele unui câmp de grâu copt, tipul uscățiv se urcase într-un copac cu o pușcă cu lunetă și străpungea orice încercare de apropiere, iar bărbatul negricios mătura totul în cale cu o mitralieră grea, aflată pe un suport solid. Dar revoluția își luă repede tributul, primele suflete ale rebelilor dispărând în ceața dimineții contagioase. Se retraseră rapid sub artileria grea a inamicului, căzând de acord să formeze un ultim bastion la marginea pădurii, lângă complexul industrial părăsit. Luptă, demență, moarte concretă și aluzivă, vedere neclară și oameni ucigând oameni. Apoi totul încremenise în zarea aparentă, iar tipul uscățiv, coborând grăbit din copac, observă o buburuză care se așeză, tacticos, pe o frunză de stejar. O urmări lacom, însetat de viață, orice fel de viață, conștient de nemișcarea ierbii și a gloanțelor care dansau printre copacii aproape goliți de frunze. Era tentația disperării, dorința înfocată de păstrare a clipei fatale, dar atât de dulce, atât de esențială... Se aruncă la pământ și alergă spre siguranță, sub acoperirea focului cumplit deversat de arma prietenului său cel mai bun. Apoi, neprevăzut și dureros, fură martorii unui nou destin încheiat: printre picăturile de sânge, alături de roua care le răcorea picioarele, cei doi surprinseră ultimele răsuflări ale celor doi revoluționari blonzi. Hărțuiți de o puternică masă ofensivă și încercuiți, fuseseră spulberați de miile de gloanțe, acel metal al urgiei și aducătorul de moarte. Crengile copacilor, mângâiate de primele raze de soare autentic, suspinară umil, pentru a adormi în reflecția senină a dimineții. Corpurile celor doi se prăbușiră lent, dramatic, dar atât de impersonal. Cei doi prieteni oftară vreme de două secunde, câte o clipă pentru fiecare amic pierdut în vâltoarea nebuniei finale, apoi se retraseră în grabă. Ajunși la marginea pădurii, se ascunseră în clădirea părăsită, așteptând, sperând, tânjind. "Unde e rebela mea favorită?" "A rămas în urmă, probabil va ajunge în câteva minute". Se ivi ca o himeră printre copaci, printre umbrele unei nopți muribunde, singură și însângerată. O strigară, încercând să salveze ceva ce nu se dorea salvat. Îi privi îndurerată, deznădăjduită, apoi furioasă. Strigă un singur cuvânt ("lașilor"), apoi se întoarse spre trupele dușmane care se lansau spre ea, printre arbori și tufișuri, ca un val nimicitor. Tipul solid o strigă disperat, încercând să pornească spre ea, dar fu oprit de bărbatul uscățiv și de alți doi-trei rebeli. "E sinucidere curată și știi asta. Asta e calea aleasă de ea". O priviră cu admirație, o Valkirie slăbuță, aparent inofensivă și zâmbitoare. Dar focul ucigător care se revărsa din pistolul-mitralieră nu era deloc prietenos. Bărbatul solid zâmbi și fu de acord cu prietenul său. Femeia arunca spre inamici moarte și durere, țipete și nesiguranță. Era o torță vie, o energie tulburătoare, pură și neîntinată. Dar viața ei era prea intensă și se scurgea la fiecare glonț care-i străpungea trupul fragil, la fiecare șrapnel care-i bloca vederea. Focul ei pâlpâi încet, încet, iar chibritul existenței ei scurte, dar sonore, se stinse în lumina amiezii... Valul atacator ajunse la câteva sute de pași de coliba de tablă, cu secunde înainte ca rebelii dinăuntru să ia o decizie clară. "Planul a eșuat". "Nu avem scăpare". "Ne vom retrage". "Unde?" "În interiorul complexului". "Da, acum știu. Ne vom ascunde în imensitatea locului și vom continua printr-un război de gherilă". Alergară în zig-zag, aleatoriu și sinistru, ca niște iepuri speriați care încercau să scape de copoi. Cei doi prieteni au ales aceeași clădire, în timp ce grupul celorlalți se separase în același fel, cuibărindu-se ca niște prepelițe speriate în cuibul de metal și ciment. Cu secunde înainte să intre în fabrică, cei doi priviră în urmă, unde un TAB și trei tancuri grele se pregăteau să intre în linie dreaptă pe strada principală. Un soare liniștitor acoperi terenul sângeros, ca o mângâiere gingașă într-un moment de dragoste împărtășită. Tumultul revoluționar străpungea universul, jelind după dreptate, IDEE și sfârșitul suferinței. Oare cine mai asculta acest tumult?... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate