Florin se duse la vechiul său local pentru a-și limpezi gândurile, sau poate pentru a scăpa de "misoginul" de Florin, o crâșmă mizeră de lângă piața ce se afla sub pasarela de la Rondul Vechi. Își comandase o bere și se așeză la una dintre mesele acelea specifice localurilor de "mâna a doua", din plastic roșu, rece, zgîrîiată și murdară, cu scrumierele mereu pline, frecventate mai repede de boschetari și "hamali" ai piețelor, decât de un tânăr student la informatică, dar lui Andrei nu-i păsa. Chiar îi plăcea în acest mediu în care putea analiza diferitele chipuri ale celor ce intrau și ieșeau mai mult sau mai puțin "afumați". Îi plăcea mirosul înțepător al țigărilor ieftine - în mare parte de contrabandă - și de alcool de proastă calitate. În această crâșmă unsuroasă, Andrei sorbea plictisit, cu o încetineală de care puțini pot da dovadă, dar pe el îl caracteriza, din berea "Ursus", trăgea fum după fum din țigară și privea la cosumatorii "pestriți" ce-l înconjurau, dar de această dată lipsit de "analiticul" din el, absent la tot ce se întâmplă. Gândurile lui erau departe, nu numai afară din local, afară din oraș, din județ. Se perindau pe unde el nu ajunsese niciodată fizic. Pe meleagurile bănățene de unde îi veniseră "problemele"... probleme? Un om întegru nu ar numi astfel o moștenire, dar Andrei o făcea și nu "moștenirea" în sine ci acel nume atât de familiar și necunoscut în același timp "Allah încearcă oamenii nu numai prin nenorocire, ci și prin îmbogățire neașteptată", spune un proverb arab. Era o pedeapsă? O încercare? Asta se chinuia Andrei să dezlege, să afle.
Rînd pe rând clientela din bar se rări. Mai rămăseseră doar vreo trei ce jucau la aparatele mecanice, poker. Era trecut de ora trei și piața se golise, iar Andrei era la a doua bere când de masa lui se apropie barmanița pentru a o debarasa. Aceasta, o fetișcană la vreo 19-20 de ani, cu părul ca de humă ce-i cădea ca în valuri pe spatele alb abia acoperit de bluzița bleo dintr-un material ieftin, sintetic, ochii, mult mai negri, sau poate doar reflectarea părului în ei le dădea o nuanță mai întunecată ca în realitate, pe buzele un pic întredeschise, mereu surâzânde, cădea galeș o rază de soare ce se furișă printr-o crăpătură dintre buticurile ce se aflau amplasate la nici doi metri de bar. Când aceasta se aplecă peste masă pentru a culege "rămășițele" lui Andrei, părul negru îi acoperi obrajii îmbujorați de căldură, iar înaintea ochilor tânărului, la câțiva centimetri doar, i se expuse sânii mici, prizonieri în sutienul alb cu bretele de nylon transparent, ce aveu tentința să "evadeze" prin decolteul un pic vulgar. Parfumul ieftin de levănțică îl izbi în nări pe tânăr și-l determină pe acesta să-i deschidă mari, pironindu-i în crăpătura fină și delicată dintre sânii frumoasei barmanițe, trimițându-i gândurile pe un alt făgaș, un loc unde tânăra își avea rolul ei. Această tânără care, în doar câteva secunde făcu ca expresia feței sale, până atunci serioasă și îngândurată, să i se preschimbe în una de dorință și uimire, dacă am putea să o numim astfel. O dorință dureroasă de a se afunda cu fața în acea crăpătură atât de "vulgară", "excitabilă" am putea spune. Cum de nu o văzuse până atunci? De fapt o văzuse, dar n-o văzuse așa cum o vedea azi, cu picioarele subțiri, interminabile, ce ieșeau de sub fusta mini doar pentru a-i zăpăci pe cei ce le vedeau, cu talia ei subțire, părea atât de firavă, micuță, cu toate că avea peste 1,70 metri, cel puțin așa aprecie Andrei când o urmări din spate cum se îndepărta unduindu-și ușor șoldurile înguste, discret nu vulgar. Își propuse s-o cunoască, să-i vorbească, s-o invite la o plimbare, la o cafea... s-o... Dar dacă avea pe cineva? O fată ca ea nu putea fi singură. Dacă va fi refuzat? La asta nu se gândi. De fapt Andrei nu accepta eșecurile, deși nu se putea lăuda că a căștigat de fiecare dată. Acest gând îi aduse o urmă de zâmbet pe față. Își bău berea dintr-o înghițitură, ceva nelalocul lui pentru Andrei care se strâmbă. Aproape că-i ieși pe nas. Se îndreptă spre bar, nu neapărat pentru a comanda alta, deși și acesta era un motiv, dar unul secundar, ci mai degrabă pentru a o aborda pe tânără, pentru a-i vorbi, pentru a o privi de-aproape, pentru... "O voi face simplu, fără ca ea să bage deseamă ce am în minte". Va comanda, apoi cât timp aduce sticla, va scoate capacul... Dar nu. Era prea scurt timpu și el avea nevoie de timp. Va comanda o halbă. "Va dura mai mult" gândi el. Ajuns lângă tejghea, evită să o privească în ochi, deși tânăra îi căuta privirea.
- O halbă, spuse el vizibil emoționat.
În vocea lui groasă, bărbătească, masculină se simți un tremur slab. Din timiditate? Greu de spus. Nu era un bărbat timid, mai degrabă din frica refuzului, a eșecului. Puțini ar fi bănuit că un bărbat la 90 de Kilograme și de 1,88 metri, bine legat, genul de "brânzar" autentic - cum erau numiți bucovinenii ce trăiau la munte și în mare majoritate se ocupau cu creșterea oilor. Cheagul acela folosit la producerea cașului, parcă îi "închegau" și pe ei, pe cei ce de la masa lor zilnică nu lipsea mămăliga, laptele și brânza de oaie sărată sau dulce - gen a la france. Aerul tare, curat ale văilor și munților scoteau din pruncii acestora bărbați sănătoși, zdraveni, închegați, roșii în obraji, neînfricați - nu de puține ori au ocazia să dea nas-în-nas cu ursul care pe departe îi sperie. Nici femeile nu sunt mai firave, deși frumoase, și nici menajate de părinții sau bărbații lor nu sunt. Te miri cât de bine știu a mânui toporul și fierăstrăul mecanic sau a merge călare pe cal cot la cot cu bărbații lor, la pădure, taie oi și le jupesc de piele fără nicio jenă sau milă... Ce mai? Aceasta este îndeltnicirea lor de zi cu zi și o fac cu plăcerte afară de tandrețea și dulceața de care știu să dea dovadă când vor. Să te ferească Dumnezeu să fi lovită de una dintre aceste bucovinence cu palma peste obraji, chiar și din "dragoste" dacă nu ești unul de-al lor. Vei vedea stelele chiar și în mijlocul zilei precum fântânarul ce se afundă la peste zece metri în pământ.
- Nu prea pari în apele tale azi, spuse tânăra mecanic.
Andrei aproape că răsuflă ușurat deși o făcuse oarecum în sinele său. Aruncă o grea piatră de pe inimă. Îi ușurase misiunea și nu numai că-i făcuse o simplă remarcă, dar chiar îl invită la vorbă. Privirea ei umedă o spunea. Zâmbetul ei, chiar dacă foarte puțin vizibil, îl provoca într-un fel.
- Mă frământă niște gânduri, nimic serios, miți.
- Vi des pe aici. Stai în zonă?
- Mda. Pe "Grigore Nicolai", înspre Valea Adâncă. Ști unde zic, nu?
- Da, da, cum să nu? Eu stau în Valea Adâncă.
- Ce frumos! gândi sau chiar o spuse cu voce tare.
Apucă halba de toartă și sorbi o gură bună, apoi înlătură cu palma lui mare spuma de pe buze..
- Cum ziceai că te cheamă? o întrebă el încercând cât mai mult să pară indiferent.
- Alla.
Răspunsul ei fu scurt, dar nu lipsit de o umbră de zâmbet fugară. Alla. Un nume frumos. La fel de frumos ca și ea. La fel de frumos ca și raritatea lui.
- Eu sunt Andrei.
Simplu. Fără festivități, fandoseli, fără prea mult tam-tam, sărutări de mână, înclinații sau alte astfel de formalități de multe ori mult prea greoaie și lipsite de lejeritate, de care Andrei făcea uz numai atunci când se afla în cercuri "speciale". Era un început. Începutul unei relați? Nu se gândea atât de sus. Era mai degrabă începutul unei prieteni și dealtfel, tânărul avea deja o relație, dar Alla se deosebea de Mirela, nu numai prin fizicul ei înalt și subțire - Mirela nu depășea 1,60 metri și era ceva mai plinuță, nu în felul în care ai putea spune "grasă". Ei bine, nu era așa "sfrijită" ca Alla. Andrei zâmbi la acest cuvânt atât de familiar, dar fugar de această dată prin mintea lui - ci și prin fețișoara ei un pic alungită, cu ochi negri și părul acela ce-i cădea ca o draperie peste obrajii și gâtul alb ca într-o pictură de Da Vinci. Mona Lisa? Nu. Fața lui Mona Lisa este prea "vulgară" pe când Alla nu avea nimic "vulgar" în chipul ei. Nimic ce să te arunce în alte direcții. Poate un pic în gesturile ei, dar și acestea nu puteau fi numite vulgare. Nu, nu... mai degrabă mândre, adorabile, Chicoteli... da, "chicoteli", acesta era cuvântul potrivit, chiar dacă pare cotrariu, dar el credea că sunt femei ce pot "chicoti" chiar și prin gesturi, iar Alla făcea parte dintre acestea. Îndepărtarea părului cu degetele ei fine și lungi de pe față era un fel de "a chicoti" nu neapărat de "a cocheta", nu. Alla nu cocheta cu Andrei. Ea chicotea atunci când îl privea, când îi vorbea, când îi turna berea în halbă din dozatorul plin de bule de apă, rezultat al condensului dintre lichidul rece din interior și căldura de afară de peste 30 de grade C, când se mișca pe după tejghea sau printre mese pentru a le debarasa, prin accentul ei atât de pur moldovenesc, nu acela de peste Prut, nu, ci acela de dincoace de Prut, de aici, din România, deși Alla era născută în Republica Moldova, într-un sat din Raionul Bălți, nu mai avea nicio urmă de accent rusesc.. Făcuse liceul în Iași, iar acum urma cursurile Facultății de Litere, dar pe timpul vacanțelor lucra la bar pentru a se întreține. Tatăl ei murise în Războiul de Independență a Republici Moldova în 1992. De atunci, mama ei, rămasă văduvă la numai 28 de ani, își dedică toată viața fetelor ei, Alla și Bella (cum i se spunea surorii ei mai mici Anabela). Nu se căsătorise niciodată deși avuse suficienți pretendenți și nu putea spune că nu dusese lipsa unei mâini de bărbat în casă. Nu-i fusese ușor cu doi copii mici, de 3 și respectiv 6 ani. Chiar Alla o întrebase de câteva ori, acuma mare, de ce nu se recăsătorise. Răspunsul ei era tot timpul același: nu avuse timp, ele două ocupându-i tot timpul, urmat de un zâmbet ce se dorea drăgăstos, dar nu-i reușea tot timpul și de cele mai multe ori era unul amar, un scâncet la gândul acelor vremuri vitrege de după război.
Andrei nu-i pomeni nimic frumoasei barmanițe cu privire la gândurile ce-l frământau și nici de Mirela nu-i spuse nimic. De fapt el nu găsea rostul unei astfel de destăinuiri. Mirela era departe, în Bacău, iar în ceea ce privea moștenirea, lucrurile erau clare: nu-l interesa, de fapt nu credea că el este adevăratul moștenitor. Se mulțumi să vorbească despre lucruri banale, cărți sau filme și chiar la un moment dat făcură și un pic de politică, ca într-un final, la despărțire, Andrei să se ofere s-o cunducă acasă la ora opt seara când aceasta ieșea din schimb, iar ea acceptase nu fără un pic de împotrivire cum de fapt i se cade unei fete virtuase, ca să zic așa deși, în literatura contemporană este apsolut apsent acest cuvânt ce îl găsim mai degrabă la De Balzac, cu toate acestea, unei femei îi stă bine virtuasă. Era o victorie pentru Andrei și cum victoriile trebuiesc sărbătorite, țipate, strigate pe străzi, la vechile porți ale cetăților așa cum strigau vechii profeți, pe uliți, fiincă, nu-i așa, nu ieșim întotdeauna victorioși. Barul era non-stop nu pentrucă ar fi avut foarte mulți clienți pe timp de noapte, dar cei doi-trei jucături nocturni ce se perindau pe acolo, pierdeau sume importante și nici consumația pe care o făceau nu era una de lepădat pentru patron, un turc, venit imediat după '89 și aciuat în Iași.