Nu am avut niciodată intenția să fumez cu ea, deși poate ar fi ceva interesant. Tentația dar mai ales curiozitatea, este mare. Umplu cu stângăcie pipa cu tutun, tutun depozitat de mine într-o cutiuță de metal, de o calitate îndoielnică. Mă chinui să aprind tutunul din scobitura pipei cu bricheta și mă ard la vârful degetelor ca un nepriceput. Tutunul scoate fum, semn că s-a aprins. Bag pipa în gură și o strâng cu putere între dinți, de teamă să nu îmi scape din gură. Mă dor dinții și fălcile cât de tare strâng pipa. Încep să trag din ea, fumul îmi intră în gură, mă înec, tușesc, dar nu mă las, pufăi și pufăi și mă înec, simt că îmi ies ochii din orbite, mă ustură. Þin cu mâna pipa și nu mă las, pufăi și pufăi, parcă sunt o locomotivă veche cu aburi, trasă pe linia moartă. Ce să mai spun, cred că mi se zdruncină creierul, totul mi se învârte în față de parcă cineva m-a lovit în cap. O amestecătură și o zăpăceală ca în iad, gata, gata să încep să plâng, mă frec la ochi. Nervos întind mâna și hap îmi smulg pipa din gură. Mă ridic în picioare și suflu greu. Oare care este plăcerea pe care o simte Hana Gugu când fumează pipă? Ce vrea să arate ea cu asta, cu pipa pe care o ține în gură, bănuiesc că și doarme cu ea, acum sunt de-a dreptul răutăcios, dar îmi dau singur dreptate. Eu unul m-am lecuit să fumez pipă, groaznic. Singuri suntem de vină că ne facem rău. Acum o revăd în memorie pe femeia cu pipă, se poartă distantă și plictisită față de mine, mai ales când a văzut cât de prost sunt că nu știu să fumez pipă, dar o acuz pe ea pe nedrept. Jenat că o femeie poate să fumeze pipă, iar eu ca bărbat nu pot, iau din nou pipa în mână, mi-o pun în gură, dar nu o aprind. O strâng între dinți cu putere ca să nu îmi cadă din gură și mă opresc în fața oglinzii. Mă privesc cum arăt, încep să râd, arăt mai groaznic decât Popey Marinarul. Cu pipa în gură, mă simt la un nivel în care nu e locul meu să fiu și asta mă doare, așa resimt eu. Dacă mă uit cum îmi stă cu pipa în gură, constat că nu prea am posibilitatea de a capta mare lucru în jurul meu, față de Hana Gugu care captează privirile tuturor, inclusiv ale bărbaților. Deprinderea gândului meu cu imaginea lui Hana Gugu este ca un fel de Don Quijote cu morile de vânt, când mă ridică, când mă coboară. În drumul de acasă spre jobul meu, mă opresc într-o librărie să văd ce noutăți au mai apărut. Problema mea este că drumul astă, de acasă până la studioul de înregistrări muzicale, îl fac de atât de mult timp, încât am ajuns să merg ca un pilot automat. Am o mașină care bârâie, pârâie și pe care o folosesc doar în parcarea din fața blocului, ca să facă zgomot. I-am scos pilotul automat, dacă a avut vreodată și mi l-am montat la adidașii mei, când merg la serviciu sunt ca un pilot automat. Uneori voința îmi scade, dar tentațiile întâlnite la tot pasul pe stradă, mă iau cu asalt. Nu apuc să stau prea mult în librărie că telefonul îmi sună. Până ajung în stradă din librărie, telefonul s-a oprit, nu mai sună. Pe ecran mi-a apărut un număr pe care nu îl cunosc. Nu îmi bat capul cine m-a sunat și merg în drumul meu, spre job. Cumpăr o pungă de pop-corn și mănânc în mers. Mobilul îmi sună, scot din buzunar mobilul și nu știu cum fac că atâta mă codesc încât reușesc să scap din mână punga cu pop-corn, trotuarul se umple peste tot pe o rază de un metru cu pop-corn. Rămân cu punga goală și cu telefonul mobil care nu mai sună. Câțiva trecători în frunte cu o babă mă apostrofează pentru neatenția mea, reușind să fac gunoi pe stradă. Rușinat de observațiile primite din partea trecătorilor, mă apuc ca un fraier să adun de pe jos pop-corn cu pop-corn și mi se pare că sunt ridicol, înjur în șoaptă fiecare pop-corn pe care îl ridic de pe jos. Un grup de tineri văzându-mă ce fac, s-au oprit ceva mai încolo de mine și râd în hohote, îmi fac și poze, cu siguranță că voi apărea pe internet, voi fi o vedetă de care vor râde toți. Doamne cu am putut să fiu atât de fraier? Continui să culeg de pe jos pop-corn și să înjur. Cum stau eu așa aplecat și tot adun pop-corn, văd lângă capul meu o mătură, o mătură care adună tot pop-corn-ul pe care eu nu am apucat încă să îl adun. Aplecat în poziția de nouăzeci de grade și cu mâna întinsă pe trotuar după pop-corn, ridic puțin capul să văd de unde vine mătura și unde se termină. Mă întâmpină zâmbitoare o femeie foarte grasă, ținând în mână mătura, care mă salvează de a nu mai culege pop-corn. Este vânzătoarea din magazinul în fața căruia am scăpat punga de pop-corn. Îmi zâmbește și mă invită la ea în magazin să beau o cafea. Dumnezeule! Este atât de grasă! Și are niște picioare groase, culmea e că poartă fustă scurtă. Are un păr lung și soios, cu fața roșie, mă apucă cu putere de umăr:
-Hai mă! Să bei o cafea cu mine. Râde cu gura până la urechi, nu are decât câțiva dinți în gură și ăștia cariați, pe deasupra îi pute și gura. Deja îmi fac probleme cum să scap de elefantul astă. Telefonul mobil începe să sune iar. Profit de ocazie și fug de lângă femeia elefant. Fug și bag în acțiune pilotul automat. Ajung pe o străduță lăturalnică, dar nu pot vorbi la telefon, pentru că nu mai sună. Normal ar fi ca eu să formez numărul de telefon rămas în memoria telefonului meu și astfel să aflu cine mă sună atât de insistent, dar din păcate nu am credit. Îmi văd mai departe de drum, merg spre studioul de înregistrări muzicale, de data asta sunt nevoit să merg pe un traseu ocolitor față de cel pe care obișnuiesc să merg. Traseul ăsta îmi ia o jumătate de oră în plus față de celălalt, așa că bag pilotul automat. Trec pe lângă o clădire cenușie plină de cuiburi de păsări, mi se pare că simt deja mirosul de găinaț, însă după o altă străduță mirosul a dispărut. Am ajuns în celălalt capăt al străduței și mi se pare că sunt la țară. Femei purtând basmale, stau cu mâinile în poală sau pe șolduri, iar copiii în curul gol se joacă și strigă după porumbei și vrăbiuțe. Mă opresc la terasa unei crâșme să beau o bere rece, este ceea ce îmi trebuie pe căldura asta toridă. Chelnerița este o fetiță cu chip frumos, bărbații râd la ea și îi lasă ciubuc. Ea le zâmbește tuturor, în felul ei. Pe trotuar, ceva mai încolo, este o bătrână care stă pe jos nemișcată și fumează chiștoace, lumea trece pe lângă ea și îi aruncă țigări, bani ori ceva resturi de mâncare. Fata frumoasă, chelnerița, îi duce din când în când câte un pahar cu suc. Aflu de la câțiva bărbați cu care stau la masă că bătrâna este fără picioare și că este mama tinerei chelnerițe, amândouă își câștigă existența cum pot. Mă simt parcă îndatorat și îi las și eu bătrânei o bancnotă, apoi plec în grabă din acest loc, un capăt de lume stingher, de care nu știam că azi în secolul XXI, poate exista într-un oraș, ce se pretinde european. Abia aștept să ies din cartierul ăsta. În fața mea doi indivizi își dispută forța, unul din ei îl împinge pe celălalt atât de puternic, încât individul se rostogolește. Îi ocolesc în fugă și mi se pare că acest cartier mărginaș nu se mai termină. Doi câini vin după mine, mă latră, par agresivi. Oamenii acestui cartier îmi lasă impresia că sunt uzați la fel ca tastele unui telefon, de la prea multe atingeri. Mă opresc pentru cinci minute și caut un loc să îmi fac nevoile. Nu văd nici un W.C. public, nici o toaletă ecologică. Aud undeva că se cântă muzică populară, se potrivește de minune cu peisajul acesta jalnic, căldura și praful. Fac la stânga și intru pe bulevard, este brusc o discrepanță uriașă între cartierul pe care l-am lăsat în urmă și leagănul civilizației acestui oraș. Telefonul mobil sună, îl deschid și vorbesc. Aud în telefon o voce puțin răgușită, vorbește o engleză stricată, pe care eu o înțeleg greu, un accent deosebit. După câteva secunde o recunosc, este Hana Gugu, femeia cu pipă, de altfel s-a prezentat chiar ea. Vorbește continuu încât eu nu apuc să scot nici unu cuvânt. În timp ce vorbește, în minte fac tot felul de conexiuni între cuvinte ca să pot înțelege ceva din ceea ce îmi spune. Îmi face plăcere să o aud și
mi-o imaginez că stă în fața mea și pufăie din pipă. Fac eforturi să înțeleg ce vrea să îmi spună, mai ales că vorbește și repede într-un anumit dialect. Apuc și eu să îi spun câteva cuvinte într-o engleză de baltă, strecurând printre cuvinte și câteva expresii în limba franceză. Înțeleg că în acest moment se află undeva prin Patagonia, face un reportaj. Hana Gugu îmi spune ceva ce nu înțeleg și râde. Râd și eu o dată cu ea, dar nu știu de ce. Câțiva tineri care trec pe stradă se uită curioși la mine, în timp ce vorbesc la telefon. Mă simt jenat în fața lor, încep să vorbesc în telefon ceva mai încet, dar nu tonul este cauza ci cu siguranță felul în care vorbesc engleza. Mă opresc într-un gang și continui să vorbesc cu Hana Gugu. Îi aud respirația în telefon și mi se pare ciudat că nu o aud cum pufăie din pipă. Au trecut mai bine de cincisprezece minute de când vorbim la telefon, nu înțeleg prea mult din ceea ce îmi spune și nici nu știu dacă ea m-a înțeles pe mine. Conversația noastră i-a sfârșit, rămânând să ne auzim altă dată la un telefon. Acum am închis telefonul, am din nou impresia că am pierdut-o pe femeia cu pipă. A venit dintr-un vis sau din subconștient și a dispărut. Acum în timp ce merg pe stradă, spre studioul de înregistrări muzicale, încerc să îmi reamintesc crâmpeie din discuția mea cu Hana Gugu, crâmpeie pe care le ordonez ca să înțeleg ce a vrut să îmi spună. Caut un loc la o masă, la una din terasele de pe stradă. Iau loc lângă două domnișoare și beau un suc rece cu paiul. Domnișoarele vor să intre în discuție cu mine, eu însă sunt absorbit de discuția rămasă în memorie cu Hana Gugu. Abia acum încep să înțeleg ce vroia să îmi spună. Din câte am înțeles, dacă am înțeles bine, va veni în acest oraș și mă va căuta pe mine, un individ trimis de Hana Gugu, el îmi va aduce pipa ei, de care nu s-a despărțit niciodată, mi-o va aduce ca dar din partea ei, pentru că ea s-a lăsat de fumat. De asta râdea ea la telefon și eu râdeam o dată cu ea, nefiind sigur că am înțeles bine.