În mijlocul câmpiei o fântână țărănească cu buduroi larg și cumpănă își leagănă căldarea din lemn strânsă în cercuri metalice și scârțâie la fiecare adiere de vânt. Jur-împrejur arături cât vezi cu ochii; ici colo a început să răsară porumbul. Dinspre oraș se ridică un nor de praf în mijlocul căruia se distinge un grup din cinci călăreți care se tot apropie. Pe cap au căciuli roșii, stil turban, cu ciucure galben, poartă cămăși albe cu mâneci largi, jaghete negre brodate și pantaloni bufanți, cu turul mare, de aceeași culoare. Fiecare are mijlocul strâns într-un brâu lat de culoare roșie, de care atârnă pistolul și sabia. Doi dintre ei cară ceva, înfășurat într-o pătură, din care se preling, în colbul drumului, picături de sânge. Se opresc la fântână, beau apă și își adapă caii. Aruncă apoi pachetul pe gura buduroiului, privesc în jur, încalecă și pornesc în grabă, pe același drum, către oraș…
Naosul și pronaosul Mitropoliei din Târgoviște sunt mai pline de lume ca la Înviere. Aproape că nu ai unde să arunci un ban, pe partea dreaptă, privind către altar, sunt arnăuții. Pe stânga, eteriștii înșirați la picioarele lui Ipsilanti, ce tronează dominator de la înălțimea scaunului pe care ședea cândva domnitorul Munteniei. Dar nu e slujbă, ci judecată! Vocea prelungă, dojenitoare a mitropolitului nu îl împiedică să descifreze în zumzetul mulțimii o șoaptă transmisă din gură-n gură: “a îmbrăcat cămașa morții… a îmbrăcat cămașa morții…”
Da, da, e vorba despre el. Se află chiar în mijlocul sălii, în picioare are cunoscutele sale cizme din piele, cu toc înalt și pinteni, iar peste trup, direct pe piele, poartă cămașa de in țesută la război și înflorată, cu motive tradiționale oltenești, de muica pentru ziua când, feciorul ei, v-a ieși la hora satului. S-a luat ba cu una, ba cu alta și n-a mai apucat să o îmbrace, așa că a rămas acolo în lada de zestre a mamei. Lângă el e o fătucă frumoasă, gătită tot în haine populare, are părul lung de culoarea spicului de grâu și ochii albaștri ca Dunărea, iar de sub ie sânii se profilează ca două mameloane acoperite cu viță de vie. O cunoaște, sigur a mai văzut-o pe acolo pe la ei, dar nu știe cine e. Trupul zvelt, de la umărul stâng până la șoldul drept, îi este strâns într-o eșarfă tricoloră pe care e scris “miss DACIA”.
Ar trebui să fie vesel ca la nunta sa, dar are sufletul greu, se simte pustiit. Căpitanii nu l-au înțeles, s-au supărat și l-au trădat, iar acum în jurul său nu e picior de pandur! Doar arnăuții, niște lefegii de diverse nații care s-au vândut Olimpiotului; cei mai mulți asistă, fără să înțeleagă un cuvânt din spusele vorbitorilor, cu gândul să-și încaseze mai repede banii. Privirea lui privește departe, parcă încercând să străjuiască vechiul contur al țării… Dinspre Dunăre, călări vin otomanii, dinspre Răsărit se-apropie muscalii… înspre apus așteaptă momentul potrivit urmașii teutonilor și husarii. Boierii s-au înțeles iarăși cu grecii și-i jefuiesc pe bieții români; ca niște căpușe lacome sug sângele poporului și el a rămas singur, neputincios să-i mai înfrunte pe toți. Deodată vocea mitropolitului îi strigă acuzator: “Ai trădat!” Ipsilanti se ridică în picioare și, cu mâna lui ciungă îndreptată către el acuzator, îi strigă amenințător: “Ai trădat!” Și după el toată mulțimea și pereții Mitropoliei repetă: “ai trădat , ai trădat…”
Încearcă să răspundă: „Voi ați încălcat înțelegerea!”... „Am încercat să-mi salvez țara!”... „Nu mă tem de voi!”... În vacarmul iscat nimeni însă nu-l ascultă! Pornește spre icoană ca să jure, dar un grup de eteriști se reped cu sulițele și săbiile la el și lovesc. Sângele țâșnește, îi îmbibă cămașa și-i împroșcă pe toți, hainele fetei au devenit roșii, iar un firicel se prelinge printre dalele de piatră. Greutatea de pe suflet țâșnește afară, simte cum se eliberează... Când asasinii, în sfârșit, obosesc și se retrag, în liniște mormântală asistența privește stupefiată cum în centrul naosului sângele său a scris, ca un ultim avertisment, cu roșu: „ROMANIA”.
Se trezește speriat, sare din pat și se repede la pistoale. E ud leoarcă de transpirație, dar trupul îi tremură scuturat de niște fiori reci ce-l furnică prin șira spinării. Se îndreaptă spre fereastră, dar mai e mult până se luminează, în tabără e liniște și în bătaia lunii se văd străjile care patrulează în jurul conacului. Treaba asta cu tânărul căpitan Ioniță Urdărescu, pe care îl iubea ca pe propriul fiu, l-a ruinat sufletește; a trebuit să-l pedepsească pentru jaf și nesupunere. Deși i-a făcut slujbă creștinească de înmormântare, parcă tot îl mai vede, așa atârnat în funie, cu zâmbetul ăla sfidător, care de atunci nu îl mai lasă să pună geană peste geană. Acum regretă graba cu care l-a osândit la moarte, dar dacă nu ia măsuri ferme oastea pandurilor se va transforma într-o șleahtă de prădători. Eteriștii, scăpați de sub orice control, fură, jefuiesc, violează, ucid că doar nu sunt la ei în țară. Pandurii formează însă oastea țării, ei au obligația să-i apere pe oameni, nu să sporească dezordinea.
Păcat, era atât de tânăr și de vesel încât toți pandurii, chiar și din celelalte căpitănii, îl admirau și îl iubeau. De atunci, sub diverse pretexte, îl evită ori se ascund, niciun căpitan nu s-a mai prezentat când a fost chemat la el. Se dau bolnavi ori se prefac duși cu treburi încât, el comandantul, a ajuns să se simtă străin în propria tabără. Nu-i rămâne decât să părăsească Goleștiul și cu cei care i-au mai rămas fideli să se îndrepte către punctele întărite din nordul Olteniei și abia acolo să-și reorganizeze oastea și să vadă ce mai e de făcut.
Nu a mai mâncat de câteva zile, doar a băut de supărare și acum se simte slăbit, dar cea mai cumplită e durerea din suflet. Se întinde din nou pe pat, cu mâinile sub cap, dar nu e chip să ațipească. “Cum să-i oprești pe turci cu o armată ale cărei căpetenii nu te mai ascultă?; ei știu una și bună că s-au răsculat împotriva boierilor și că trebuie lăsați să le prade și să le ardă conacele. Cum să le explici că lucrurile s-au schimbat, că nu poți avea drepturi până nu obții eliberarea națională? Și cine sunt cei care, de o sută de ani, sug, ca niște căpușe, sângele poporului ăsta și nu se mai satură? De ei trebuie scăpat în primul rând, de greci! Dar cum să o faci... Fanarul e al lor, s-au cuibărit acolo, au intrat pe sub pielea otomanilor și au ajuns dragomani ori înalți funcționari de unde controlează toate afacerile și diplomația imperiului. Patriarhul ecumenic, recunoscut de către Poartă lider religios al ortodocșilor, taie și spânzură, devenind conducătorul administrativ și religios suprem în Principate. Prin el, toate patriarhiile naționale au intrat sub controlul Bisericii Grecești. El trimite cohotele de popi care ne-au invadat toate bisericile și au pus mâna pe pământurile și averile mânăstirești. Slujba e în limba greacă, învățământul în greacă, administrația în greacă, noi parcă nici nu mai existăm. Altele sunt sărbătorile și datinele noastre, ortodoxia a devenit cel mai perfid instrument de ocupație grecească.
După căderea Constantinopolului, profitând de cumințenia și prostia noastră, mare parte din nobilimea bizantină s-a refugiat aici s-a înpământenit, a întemeiat mari familii aristocratice și acum se consideră autohtoni. S-au înrudit cu marile noastre familii boierești, pe unele elenizându-le și s-au suprapus peste noi, ni s-au substituit în mare măsură și au ajuns să ne reprezinte ca și cum ei ar fi elita noastră națională. Este cunoscută încercarea neamului Craiovenilor de a se opune acestei invazii, confruntarea lor cu Cantacuzinii fiind notorie. Practic, la nivelul aristocrației, aproape au distrus linia de sânge a geto-dacilor, atentând la organicitatea ființei noastre. Noroc cu norodul, doar el ne mai salvează etnicitatea! Cei care declară că vor domni “pământeni”, la ei se gândesc nu la noi valahii. Nu stolnicul Constantin Cantacuzino a uneltit împotriva lui Brâncoveanu pentru numirea fiului său Ștefan pe tron, determinând îngrozitorul sfârșit al ultimului domn valah?
Și apoi, pentru că nu era destul, lor li s-au mai adăugat și fanarioții, o nouă armată de invazie, cei care controlează comerțul în Marea Neagră, afacerile interne și externe la Stambul și au influență la toate casele imperiale. Noi nici nu mai contăm pentru ei, existăm doar ca să-i hrănim cu truda și sângele nostru. De acești vampiri să scăpăm mai întâi țara și neamul! Dornici să profite de avantajele statutului de autonomie al Principatelor față de Poartă, slujbașii din Fanar complotează împotriva “domnilor pământeni”, adică tot de-ai lor dar veniți aici mai demult , și cumpă scaunul ca să taie și să spânzure după bunul lor plac.
De obicei dragomanul șef al Sublimei Porți, contra unui plocon consistent, vine domn aici în Principate și se înscăunează, însoțit de o imensă suită de neamuri, prieteni și creditori, toți numai greci. Domnia e cea mai profitabilă afacere; pentru că, odată ajuns aici, strânge și trimite turcilor ce li se cuvine, iar apoi adună pentru propria îndestulare și îi lasă și pe creditori, în numele sumei pe care le-o datorează, să jefuiască fără nicio socoteală. Și asta sub oblăduirea Sfintei Patriarhii, că nu poți să nu te întrebi ce fel de creștini or mai fi și ăștia! Ca niște căpușe, sug lacome pentru că vin alte căpușe care au cumpărat tronul și le dau la o parte, Poarta fiind interesată să primească plocoane cât mai dese.
Până acum s-au perindat peste treizeci de astfel de domnii cam din aceleași familii grecești, care și-au însoțit jaful cu un lung șir de fărădelegi, abuzuri și crime. De peste o sută de ani niciun valah nu s-a mai urcat în scaunul domnesc. Numai moruzi, sturzi, cantacuzini, caragi,, mavrocordați, rosetti, șuți, ipsilanți, callimachi etc. Constantin Mavrocordat și-a cumpărat domnia de vreo zece ori, iar Mihai Șuțu a venit cu peste opzeci de rude și peste opt sute de prieteni și apropiați să jefuiască aici.
Ca niște lăcuste umane pe trupul țării ne-au devorat bogățiile, dar, poate mai grav, au hibridat și pervertit elita națională, îndepărtând-o de tradiții, de popor și nărăvind-o în rele; ei sunt inventatorii corupției deșănțate, peșcheșului, clientelismului, nepotismului, cumetriei și a ceeace cuprinde acest infam termen de “bizantinism”! Arnăuții, din păzitori ai ordinii, au devenit strângătorii lor de bir. Ca să se îmbuibe cât mai rapid, pe lângă vechile dări, au pus taxe inimaginabile: pe haine, pe dreptul de a purta pălărie, pe fum, pe numărul de uși și ferestre...
Dar cea mai odioasă dintre toate, taxa pe numărul de copii; pentru că așa ne pot deznaționaliza cel mai ușor, prin scăderea sporului demografic. Să nu dispărem ca neam am apucat-o pe calea bejaniei, încercând să ne pierdem urma în propria țară. Tot pentru liniștea lor, la fel ca robilor țigani și evreilor, de vreo șase-șapte generații ni s-a interzis portul armelor, altădată echipamentul individual de luptă, simbol al demnității fiecărui bărbat, fiind una dintre principalele obligații cetățenești. Așa au făcut din noi un neam de lași, care am ajuns astăzi la cheremul lor; numai eu știu prin ce am trecut pentru a-i organiza, înarma pe panduri și a le redeștepta spiritul de luptă. Noroc cu haiducia asta, prin care ne-am mai salvat bărbăția și ne-am mai cârpit, pe undeva, demnitatea și onoarea!
Cine mai suntem noi astăzi când această liotă străină, înfiptă în trunchiul dacic, administrează pământul lui Decebal, în locul nostru, ca să ne jefuiască bogățiile și ne fac slugile lor, ne scriu istoria cum vor ei ca lumea să nu mai știe de noi, ne inventează o cultură și spiritualitate creștină, cum o numesc ei, ce nu are nimic cu tradiția noastră zamolxiană și ne spurcă ori schingiuiesc limba în care a cântat Orfeu? Cine mai suntem noi când Ipsilanti, un venetic ce ne-a mințit că e trimisul Rusiei, se plimbă prin țara noastră, ca vodă prin lobodă, în fruntea unei bande prădalnice care își zice armată și ne pretinde să-i întreținem și să le suportăm acest dezmăț căruia ei îi zic război de eliberare? Ipsilanti, cu nebunia asta a lui, a înfierbântat mințile tuturor că vor să ne elibereze de turci... Dar de ei cine ne eliberează? Barem de-ar fi ajuns scrisoarea aia. Și visul ăsta... ce vis, adevărat coșmar! Oare ce să mai însemne?”
Simțind cum se sufocă de nervi și neputință se ridică din pat și ieși afară pe treptele conacului. În depărtare se auzeau cocoșii, simțea cum răceala pietrei și adierea vântului îi mai potolea fierbințeala trupului și arșița din suflet. Atâta lume depindea de el, dar se simțea atât de singur... Se obișnuise cu ingratitudinea, cu comploturile și trădările și începuse să nu le mai ia în seamă. De multe ori refuza să-i mai și asculte pe cei care îl avertizau asupra amenințărilor din jurul său. Îi liniștea și se autoconsola, spunându-le că el a îmbrăcat de multă vreme cămașa morții. De aceea aghiotantul său, Mihai Cioranu, ca să nu-i mai facă sânge rău, se frământa dacă să-i mai spună ori nu despre înțelegerea făcută de căpitanii săi cu eteristul Dimitrie Macedonski, căruia îi juraseră credință și semnaseră chiar un legământ scris. Acum nici nu mai putea să-l avertizeze, santinelele, care trecuseră și ele de partea conspiratorilor, l-ar fi ucis dacă se apropia de conac.
Își lipi fruntea de stâlpul cerdacului, închise ochii și începu să rememoreze tot filmul raporturilor sale cu eteriștii și cu Ipsilanti. Totul începuse în acea campanie din 1806 – 1812 purtată de ruși, la cererea grecilor, împotriva otomanilor aici în Principate. Pentru a împiedica visul muscalilor de a ajunge la Strâmtori, francezii i-au avertizat pe turci despre războiul ce se pregătea. Poarta îi demite pe cei doi domnitori, Constantin Ipsilanti, tatăl viitorului general, de pe scaunul Munteniei și pe Alexandru Moruzi de pe cel al Moldovei. Acesta a fost pretextul intervenției Rusiei. Creștin și luat de valul tinereții se înrolase și el ca voluntar și obținuse de la ruși o decorație și gradul de locotenent. A fost o experiență cumplită în care a trăit pe viu tragedia de a fi martor neputincios la fărădelegile unui război dus de străini în țara sa. L-au cutremurat umilințele, crimele și jaful îndurate de poporul său în numele unei utopii, care au culminat cu răpirea Basarabiei de către muscali. Se simțea direct vinovat pentru această nenorocire și de aceea avea oroare ca țara sa să mai devină vreodată teatru al unei alte confruntări străine.
Îi revine în minte acea discuție purtată cu Ipsilanti în tabăra sa de la Colentina care ar fi trebuit să clarifice raporturile dintre ei și dintre panduri și eteriști.
“- Ai de gând să îți mai respecți legământul ăla, făcut în casa boierului Samurcaș, cu noi?
- Bineînțeles! M-am angajat să-ți garantez trecerea, fără probleme, prin Muntenia și să te sprijin pe timpul forțării Dunării.
- Mi-au ajuns la urechi niște zvonuri cum că ai fi trimis niște scrisori turcilor...
- Nu sunt zvonuri. Solii turci au pus întrebări în legătură cu acțiunea mea și cu ce se mai întâmplă pe aici. Pașalele de la Brăila, Silistra, Vidin amenință că vin asupra Bucureștiului. Pentru a preveni o invazie a trebuit să le dau niște explicații. Scrisori am trimis și țarului, și în Austria, și în Franța...
- Și nu trebuia să mă informezi și pe mine?
- Văd că ești foarte bine informat. Nu-mi amintesc să avem vreo înțelegere în acest sens! Nici tu nu mă informezi în legătură cu toate acțiunile tale… Și apoi, astea sunt acte de politică externă ale țării, care nu te privesc. E doar treaba mea și a Divanului!
- Păi, din câte știu, faci parte din Eteria, iar șeful acestei mișcări sunt eu!
- Ahaa… deci așa pui problema! Domnul meu, ca persoană fizică eu m-am afiliat de la înființarea mișcării. Atunci promiteam să vă intermediez relațiile cu boierii pământeni, în sensul de a avea o atitudine favorabilă Frăției. Dar acum sunt conducătorul acestei țări, care are guvernare proprie. Asta nu înseamnă că trebuie să subordonez țara scopurilor domniei tale. Eu pot să abdic mâine și să lupt ca simplu soldat în cadrul Eteriei. Exprimat sub cele două aspect, acesta e angajamentul meu față de voi!
- Deci oastea pandurilor nu face parte din mișcare?
- Bineînțeles că nu, este oastea țării! Regimentele de panduri sunt formate din țărani liberi, plătiți din visteria țării și din clăcași, scutiți de dări pentru că sunt în serviciul norodului spre a-i apăra interesul.
- Și care e acest interes, nu eliberarea de sub stăpânirea Înaltei Porți?
- Domnul meu, înainte de a vedea cât mi-e de strâmb paltonul eu trebuie să fac ceva cu cămașa care mă strange de gât încât e aproape să mă sufoce! După știința mea, niciun turc nu avenit de la Istambul să înlăture un domn pământean și să se așeze el în scanul lui. Conaționalii domniei tale, în schimb, având în spate Sfânta Patriarhie, o tot fac de vreo câteva sute de ani. Niciun turc nu e în dregătoriile țării, toate sunt pline cu greci. La fel, în bisericile noastre nu se ține slujba în limba turcă, ci în greacă.
- M-am dumirit... Deci noi suntem cămașa aia care vă gâtuie?
- Așa cum am declarat încă de la Padeș, noi ne-am ridicat împotriva domniei și a boierilor care o sprijină. Balaurii care ne înghit de vii sunt sunt căpeteniile cele politicești și bisericești. După moartea lui Alexandru Șuțu s-a constituit acel comitet de oblăduire, format din boierii ce formau clica domnitorului fanariot, cu care domnia ta ai încheiat nu știu ce înțelegeri. Eu nu le-am recunoscut autoritatea și m-am ridicat împotriva ispravnicilor numiți de ei și le-am zdrobit cetele de arnăuți trimiși să mă împiedice să ajung la București. Ai văzut ce s-a întâmplat cu tabăra lor de la Coțofeni!
- Dacă îți înțeleg bine modul de gândire, domnitorul e de neam grec, boierii respectivi cam la fel… În numele cui pretinzi că acționezi, pe cine spui că reprezinți?
- Eu reprezint norodul obidit și m-am ridicat împotriva celor care îi sug sângele. L-am înarmat, am format oastea de panduri și am venit în capitală la chemarea boierilor pământeni și patrioți. Ei sunt cei care mi-au oferit chiar tronul, dar l-am refuzat.
- Adică ăia care formează, cum ziceți voi, „partida națională”!
- Eu nu am nimic cu cei de neam grec, am cu aceia care au cumpărat de la poartă, prin plocoane grase, demnitățile țării și odată înscăunați, fie că aparțin clasei politice ori ecleziastice, dornici de îmbogățire rapidă, jefuiesc fără pic de jenă ori milă creștinească, sub oblăduirea Sublimei Porți, Principatele Dunărene, aducând norodul la cea mai cumplită sărăcie. Până și străinii sunt îngroziți de ce se întâmplă în această țară. Poate ți-a ajuns la urechi și acea apreciere a consulului britanic: “nu există pe lume un popor mai asuprit de un guvern despotic și mai strivit de biruri și de angarale decât țăranii din Moldova și Muntenia!”
- Și guvernul ăsta despotic care v-a strivit prin biruri îl formăm noi grecii…
- De la Brâncoveanu nu am mai avut domn valah, dar să nu cădem în păcatul nedreptei învinuiri a tuturor… Constantin Mavrocordat a încercat să desființeze iobăgia. Dar urmașii săi au înlocuit-o prin alte forme, mai perfide și mai dure, de jecmăneală! Mihai Șuțu a cumpărat tronul cu trei milioane de piaștri; Ioan Caragea a dat opt mii de pungi cu aur și ca să și-i recupereze a vândut aproape cinci mii de titluri boierești, de pe urma cărora a băgat în buzunare peste douăzeci de milioane de piaștri. Toți bărbații de la vârsta de șaisprezece ani plătesc biruri, iar neamurile domnitorului, prietenii săi și clerul sunt scutiți de orice dări. Ba mai mult, sunt liberi la rându-le să adune și ei alte taxe pentru propria visterie.
- Deci balaurii care sug sângele poporului suntem noi grecii!
- E mai rău ca pe vremea marelui voievod Mihai, când țara gemea sub abuzurile trimișilor fanarioți ai Porții să strângă birurile. Noi suntem slabi, dar el, pentru că nu le-a mai putut suporta trufia și fărădelegile, i-a adunat într-o clădire și le-a dat foc.
- Ohooo... ai curaj ce să zic! Deci să ne așteptăm și noi la una ca asta?
- Domnia ta ai zis-o... Când norodul ajunge la disperare mânia lui e mare! Comerțul e în mâna neamului domniei tale, scaunul țării și administrația la fel. Ierarhii bisericești sunt numiți tot de la Constantinopol și printre ei, sigur, nu găsești niciun valah. Toți sunt cocoțați numai în jurul puterii, de unde fac legi pentru ei și le aplică după bunul plac. Poți să-mi numești măcar un singur grec care duce viață de clăcaș? Unul singur care are pământ nu în proprietate, ci doar în folosință să îl are și muncească doar ca să aibă din ce trăi cu familia lui și să poată plăti dările? Nu... toți, dar absolut toți sunt proprietari, înalți dregători și ierarhi bisericești, adică stăpâni peste o țară care nu se cheamă Grecia, iar poporul ei e transformat în slugi.
- Acum înțeleg de ce ai făcut marșul ăla forțat și te-ai grăbit să ajungi înaintea mea la București. Ai vrut să înlocuiești administrația legală, recunoscută de Poartă cu oamenii tăi. La atât se rezumă mișcarea ta? Ce vei face dacă otomanii nu vor fi de acord cu doleanțele „partidei naționale”?
- Administrația “legală”, cum o numești domnia ta, și Poarta sunt în egală masură responsabile de nenorocirile acestei țări. De pe vremea voievodului Mircea datează acele “capitulații” prin care turcii se angajau să țină cont de legile pământului și să recunoască domni valahi. Nimic nu se mai respectă astăzi din ele! De aia cerem domni pământeni, care să iubească norodul și să țină cu țara și dregători aleși, nu numiți dintre slujbașii Fanarului pe bază de plocoane. Vrem ca Adunarea norodului să–și spună și ea părerea în guvernarea propriei țări!
- Deci, până la urmă, suntem aliați ori suntem inamici?
- Răspunsul cred că e foarte simplu. Ai pornit mișcarea din Crimeea, ai trecut prin Basarabia și Moldova, iar acum traversezi Muntenia și te duci peste Dunăre pentru a te bate cu turcii și a sprijini, astfel, mișcarea conaționalilor tăi greci care luptă pentru eliberarea Eladei. Câtă vreme treci prin țara mea, respectându-i noua ordine și legiuirile, ca un bun prieten, eu îți pun la dispoziție cele trebuincioase întreținerii armatei și te sprijin cu corăbii pentru a ajunge pe celălalt mal al fluviului. Dacă domnia ta însă ți-ai schimbat planurile, atunci trebuie să cădem la o altă înțelegere. Dar și mie mi-au parvenit vești cum că negociezi peste capul meu cu cei pe care eu i-am înlăturat de la putere. Dacă ai de gând să-ți folosești armata ca să-i reînscăunezi atunci, cu regret trebuie să-ți spun, ne situăm în tabere opuse.
- Acum îmi e foarte clar, nu ai pic de încredere… De aceea mi-ai cerut să rămân în afara orașului, să-mi fac tabăra aici la Colentina. Pune-te, însă, acum în locul meu! Când am pornit mișcarea aveam promisiunea țarului că va interveni cu trupe, în sprijinul nostru, în Balcani. Acum, după acest ultim congres al Sfintei Alianțe, atitudinea Rusiei e ambiguă, oscilantă ori, dracul știe, s-a schimbat!
- Oamenii mei m-au informat cum stau lucrurile! După acea neinspirată declarație de la Iași, prin care îi asigurai pe moldoveni că Rusia va pedepsi îndrăzneala Turciei de a se opune planurilor Eteriei, Stroganof, ambasadorul rus la Istambul, a fost nevoit să declare că dezavuiază mișcările noastre. Vrând, nevrând ne găsim în aceeași barcă! Îți înțeleg dificultatea și sunt gata să rediscutăm raporturile dintre noi. În cazul în care încetezi să conspiri, împreună cu tabăra fanariotă, împotriva mea eu sunt dispus să conving Divanul pentru a-ți acorda găzduire, o vreme aici în Muntenia, până reușești să reintri în grațiile țarului. Dar trebuie să stabilim un termen clar și să te angajezi că îți vei opri trupa de la prădăciuni și jaful la care se dedă în prezent. Dacă vrei să fii tratat cu bunăvoință, eteriștii să înceteze a se mai comporta ca armată de ocupație!
- Nu știu despre ce conspirații vorbești, dar îți împărtășesc punctul de vedere. Cât despre dificultățile mele, te avertizez că tu ești mai singur decât mine! Pe lângă bunăvoința unor influente familii boierești, eu mă mai bizui și pe Moldovei. După cum observ, tu nu ești decât cu norodul tău! La cât de dur te porți cu ei, aș spune că nici pandurii nu te prea au la inimă. Dar revenind la ce e important, concret, cum vezi rezolvată problema?
- Dacă tot ai sprijinul Moldovei înseamnă că te poți reîntoarce acolo și să-ți revizuiești planurile. Dar asta ar însemna un dezastru pentru moralul armatei, nu știu dacă până la Iași, la câte etnii sunt adunate acolo, nu se vor împrăștia toți. De aceea, îți propun să te retragi în județele din nordul țării, eventual să-ți stabilești tabăra și reședința pe undeva pe lângă Târgoviște. Eu cu pandurii voi controla județele de câmpie și Oltenia unde am poziții fortificate și pot rezista în fața unei invazii otomane.
- Îmi convine, dar pot conta că într-o viitoare campanile pandurii vor lupta în războiul ăsta sfânt sub comanda mea?
- Exclus, pandurii reprezintă oastea țării și ea va lupta numai sub comandă națională. Încearcă să nu privești Muntenia ca pe un viitor teatru de operații militare! Un război purtat aici de tine, împreună cu muscalii, contra otomanilor ar fi un dezastru pentru noi. Am mai trecut prin astfel de experiențe nefericite; după ultima Moldova a rămas fără jumătate din teritoriu.
- Nu mai ai încredere nici în ruși! Mai păstrezi inelul ăla pe care ți l-a dăruit, personal, țarul Alexandru?
- Îl mai am, dar, oricât de prețios ar fi, nu face cât Basarabia!
- Atunci ce rol intenționezi să joci în viitoarele planuri ale confruntării dintre creștini și musulmani?
- Depinde de intențiile pe care le aveți... Eu trebuie să-mi urmăresc interesul național. Mă îngrijorează planurile voastre secrete. Nu mă amestec dacă vreți să faceți din Balcani o Grecie Mare și așa nu a rămas mai nimic din vlahii care stăpâneau peninsula. Dar dacă Patriarhul de la Constantinopol vrea să le dea rușilor, în schimbul ajutorului primit, Moldova și Muntenia intuiești ce o să fac!
- Ce o să faci? Or să te lase ai tăi să lupți alături de ghiauri?
- Au mai fost cazuri în istorie… În plus mai sunt și Franța, Austria, Prusia puteri care nu ar privi cu ochi buni această expansiune a Rusiei! Și apoi, panelenismul ăsta al vostru ar putea deveni propria capcană; v-ați încuscrit voi cu rușii, dar nu cred că vor ezita să vă sacrifice, într-o zi, de dragul Strâmtorilor.
- Nu știu ce ți-a venit cu panelenismul și Grecia Mare; noi vrem doar eliberarea creștinilor balcanici de sub păgânime.
- “Să nu te încrezi în greci…! “, parcă așa sună proverbul; iar Cicero, dacă nu greșesc, avertiza să ai grijă, după ce dai mâna cu un grec, să-ți numeri degetele.
- Ești foarte cinic și suspiicios! Fără un pic de încredere nu se poate face nimic...
- Ha,ha, după câte am mai tras-o cu voi chiar ne-am putea numi Stan Pățitul!
- Nu te înțeleg...
- Nu vreau să o iau de la începutul lumii și să –ți amintesc că în Peloponez trăiau cândva traci, strămoși de-ai mei. Azi Tracia e o provincie a Greciei în care nu mai e picior de trac. Tot noi traco-dacii am adus capitala Imperiului Roman la Constantinopol și l-am stăpânit câteva secole. În această perioadă peninsula era acoperită cu o puzderie de vlahii, formațiuni statale traco-dacice pe care, oricât v-ați străduit, nu le-ați putut lichida. Cel care a contribuit decisiv la dispariția lor a fost Maurikios, de origine greacă, ginerele unui împărat din neamul nostru. În loc să oprească invazia slavilor în Imperiu, el a încurajat venirea acestora și așezarea lor în pământurile tracilor. Această infuzie a afectat grav omogenitatea vlahilor, care treptat au fost dislocați prin întemeierea unor formațiuni slave.
Amenințați de pericolul pierderii identității naționale prin asimilarea de către noii veniți, datorită complicității și relei credințe a împăratului, tracul Focas, centurion, se revoltă împreună cu trupele de același neam îl arestează și îl ucid pentru trădare.
- Ohooo... să se mai lege cineva de condiția ta umilă! Văd că am de-a face cu un adevărat erudit...
- Nu erudiție se cheamă asta, ci conștiință națională! Pe care, din păcate, aproape ne-am pierdut-o, cum o să ne pierdem și limba. Focas a fost ultimul împărat de origine tracă, pentru că Patriarhul împreună cu aristocrația grupată în jurul său au oferit tronul lui Heraclios, fiul guvernatorului Africii. Acesta vine în fruntea unei flote și cu complicitate din interior cucerește Constantinopolul, inaugurând începutul dinastiilor grecești. Imperiul de Răsărit de neam daco-trac devine Bizanțul grecesc. În anii ce vor urma, împreună cu slavii împământeniți în Balcani, vor îngropa treptat valahiile până la dispariția lor completă. Nu ți se pare că ceeace s-a început atunci se continuă cu succes și dincoace de Dunăre?
- Adică prin intermediul creștinismului noi am provocat dispariția vlahilor… În fața unor acuzații atât de grave nu cred că mai are rost să-ți mai răspund.
- Cel mai grav pentru noi e că împreună cu muscalii, și ei tot slavi, continuați această politică de deznaționalizare prin administrație, cultură și biserică. După ce ați luat în stăpânire Bizanțul, ca să vă deosebiți de grecii din Elada, vă spuneați romei, iar imperiul se numea Romania. Nu ți se pare ciudat și oarecum perfid că ați înlocuit termenul de Valahia, cum era cunoscută această țară, cu cel de Þara Românească, iar nouă în loc de vlahi ne spuneți, tot mai des, români? Ce poate însemna asta decât tendința de a încerca consacrarea, oficializarea altoiului grec pe trunchiul valah?
- Discuția a luat o turnură total aiurea, cred că a o continua nu duce la nimic bun!...”
Tresări, se auzeau somațiile santinelelor și, după tropotul calului, gândi că își făcuse apariția un călăreț, probabil vreo ștafetă. Începuse să se lumineze binișor, era 21 mai 1821. Se auzeau șușoteli, dar, de la depărtarea unde se afla el, nu putu desluși cine erau și ce anume discutau. Coborî la fântână, se dezbrăcă până la brâu, scoase o căldare cu apă, bău însetat și își muie fruntea și fața în apa rece; apoi începu să-și arunce pe spate, pe piept și pe gât până se termină apa. Înviorat, se întoarse în cameră, se frecă cu un prosop din fir de tort și îmbrăcă o cămașă curată, peste care încinse centura cu cele două pistoale și sabia.
Se gândea să dea o raită prin tabără să vadă care mai e starea de spirit în rândul trupei. Străbătu încăperea, cerdacul, dar când ajunse în capătul de sus al scării se opri contrariat. Jos se afla un grup de arnăuți, între care îi desluși pe căpitanii Hagi Prodan, Dimitrie Macedonski și Alexandru Nicolaevici. I se înclinară respectuos și îi spuseră că în curtea conacului s-au adunat mai multe căpetenii ale pandurilor care vor să se adreseze slugerului. Porni încadrat de aceștia și ajunse în livadă unde îl întâmpină o adunare pestriță de arnăuți, panduri și eteriști. În mijlocul lor se afla Iordache Olimpiotul care, fără să îl salute, îi citi ceva ca un act de acuzare pentru uciderea lui Urdăreanu și a celorlalți căpitani ai pandurilor. Mulțimea începu să vocifereze și să-i aducă tot felul de reproșuri. Tocmai când se pregătea să le răspundă cineva strigă:
- Pe cine vreți comandir, tot pe slugerul Tudor sau pe gospodarii Macedonski și Hagi Prodan?
- Pe Macedonski și gospodar Hagi Prodan îi vrem, pe slugerul Tudor nu-l mai voim! răspunse ca la o comandă mulțimea.
Se întoarse către Iordache și rosti calm:
- Văd că și tu, și Ipsilanti nu vă mai lăsați de viclenii. Ați întors oastea împotriva mea... Vreți să mă omorâți? Eu nu mă tem de moarte. Am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul și a cere drepturile patriei mele m-am îmbrăcat cu cămașa morții!
Căpitanul Cacalețeanu se apropie și îi ceru să predea sabia. Își aminti de visul care îl bântuise bună parte din noapte și murmură neauzit: “ Alexandre, Alexandre ai trăit la Moscova, dar ai rămas tot grec. Se adeverește proverbul ăla că pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești!” Mai făcu o ultimă încercare...
- Mă aflu cu sabia în țara mea și nu răspund decât în fața celor care au dreptul să-mi ceară socoteală.
Mulțimea începu să huiduie. Aruncă o privire pe deasupra tuturor și simți cum îl apucă o infinită silă și o greață cumplită că îi venea să verse. Nu mai era nimic de făcut, prostia își dăduse mâna cu trădarea, iar turcii erau atât de aproape. Își scoase centura și o aruncă scârbit în iarbă, împreună cu pistoalele și sabia, apoi porni cu pași egali către trăsura, însoțită de santinele, care îl aștepta. Pleca să-și împlinească coșmarul...