Am sunat-o să aflu ce mai face. Bănuiam starea disperată în care îi venea să-și verse toate mâhnirile, neîmplinirile, regretele. Toate, toate să le scuipe oamenilor în față fără a mai ține cont...
Gândul că trebuia să o consoleze cineva îmi zvâcnea între tâmple. Cu cât întârziam mai mult, cu atât mă mustram. Așa că m-am hotărât. Și bine nu mi-a fost. Câte reproșuri mi-au auzit urechile! Nu. Nu erau adresate direct. Doar așa...
Ce știi tu prin ce trec eu, acuma? Nu ai idee, e cumplit. Să știi că omul cu care ai împărțit carnea iubirii, foamea și setea, șomajul și incertitudinile și morții și viii și toate, absolut toate, stă, acum, agățat ca un păianjen de spital, în timp ce viața se destramă, picătură cu picătură. Iar noi am învățat să ne rugăm. Atâta lucru am mai fost în stare să facem. Ne-am întors la dumnezeu umili. În genunchi. Fără cuvinte. Ce știi tu cum e să nu poți înghiți... niciun dumicat, nicio vorbă, nicio o privire, viața într-ale ei... să te zbați într-o suferință și să privești cu indiferență latentă orice răsărit. Apusurile. Să asculți numai pași care se îndepărtează. Să simți că aerul tău este nevindecabil și să silești și pe alții să se alimenteze cu el.
O ascult și îmi dau seama că nu pot să scot un cuvânt. Cu toate astea, de ce am sunat-o? Nu pentru a o încuraja? M-am trezit spunând: lasă, tu! O să vezi că se va simți mai bine, dacă nu după prima, dacă nici după a doua ședință de tratament, poate după ce trece primăvara sau vara. Să vedem rezultatul analizei... Să avem răbdare, să nu disperăm, ca nu cumva să-i transmitem starea.
Da, da, nici eu nu i-am dat de înțeles mare lucru, însă el pricepe că i se întâmplă răul. Mi-e greu să mă uit în ochii lui fără să-mi surprindă îngrijorarea. Și totuși, zâmbește... uneori, cred că e mai puternic decât mine. Decât răul...
Eram optimistă. Cu toate acestea, mă așteptam la un răspuns rece, placid. Ce știi tu ce e în sufletul meu? Nu doresc nimănui să treacă prin câte am trecut eu, prin câte trec acuma. Și ce s-o mai alege din mine...
Încerc să-i mut gândul într-o altă zonă, să o scot din celula cu iz de acru, explicându-i că fiecare om trece prin greutăți felurite. Că și starea ei poate fi percepută în mod particular și personal, că atunci când ești alături cu gândul de cineva înseamnă un fel de susținere morală și spirituală, că trăiești voluntar, ori fără să vrei, acea stare transpusă corespunzător sinelui, dar...
Discuția degenerează pe alte făgașuri, în fel și fel de lamentări, până spre a mă simți cumva vinovată că am sunat. Nici nu mai știu ce-mi spune de încheiere, amuțesc. Și o las să extragă răul, să-l arunce în exterior, ca pe un dinte cariat. Cuvântul ei, laser, taie distanțele, îmi taie elanul, mă crestează pe dinlăuntru. Și simt toate astea fără anestezic.
S-au adâncit vremurile. Pământul s-a învârtit cum știe el. A mai trecut un anotimp. Și-un chef de viață. El a plecat acolo unde se servesc numai bunătăți. Curtea i-a rămas goală, papucii singuri, hainele fără trup, trusa de scule răvășită de la ultima intervenție la sistemul de încălzire, câțiva butuci ca la masa tăcerii, în jurul securii înfiptă în așteptare, apele lighioanelor tulburi, câinele neglijând un os prea mare, liniștea îndesată la refuz între coclaurii părăsiți.
Asistenta, fătuca pricepută și numai suflet care-l îngrijise, de-o seamă cu fiică-sa, bănuiește, oare?
Nu m-am dus acolo. Atunci. Când poate că trebuia. În schimb, am dat telefoane. Multe. Dar nu m-am putut duce. Nu pot vedea morți. Nu-mi place. E izbitor să spui că nu-i o plăcere să vezi un mort. Dar o spun. Pentru că este un adevăr. Așa simt. Nu pot mărturisi altfel. Nu-mi plac morții și gata. Am trimis niște bani, aceia pe care i-aș fi cheltuit pe drum. Pragmatic mod de manifestare! Sentimental vorbind, ce nevoie avea ea de asta? Și totuși, pragmatismul vieții urlă din toți rărunchii. Nu muri dacă nu ai bani să treci dealul! Oricât de discret te-ai strecura din lumea asta, fără oarecare pompă, nu prea se poate...
În fine, am sunat. Înainte și după. Mi-am trimis sufletul să se informeze, să fie alături, să fie mângâietor. Nimic nu poate valora mai mult. Mai ales într-o astfel de împrejurare. Vorbele pot strica mai mult decât se cuvine. Așadar, mi-am trimis sufletul în întâmpinare. Dar, s-a izbit de o voce de fier.
Ce știi tu cum este? Am rămas singură. Să nu ai cui să te plângi... să ajungi să te consulți cu gândurile! Tu să întrebi. Ele să-ți răspundă. Să te mai întrebe și ele câte ceva, iar tu să taci... Îl aud cum mă strigă, așa cum mă alinta. Îi plăcea să-mi aducă flori din grădină. Am și acum casa plină. Mirosul lor, mirosul lui...
Am încercat să strecor și eu câteva vorbe, răstimp. Cu greu se desprindeau de pe buze, abia puteam să articulez.
Nu am nevoie de compătimire. O să iau viața în piept. Am să mă descurc, nu am încotro. Nu-ți doresc să treci prin ce-am trecut eu.
Simt că mă sufoc de vorbele astea spuse la necaz. E atât de simplu să descarci mâhnirea. (Ca noaptea din carul mare. Cu tridentul.) Fiecare simte ce simte pe propria piele. E cam greu să fii în pielea altcuiva. Așa că nimeni nu poate înțelege o stare de fapt decât dacă trece prin ea. Și chiar și așa, fiecare are felul lui de a trece. În plus, este percepția, sunt circumstanțele. Ceilalți.
Am lăsat-o să se descarce nervos.
La câteva zile, a sunat ea. Să-și ceară scuze. Că a fost prea dură. Dar chiar și așa, un soi de malițiozitate poate involuntară cu care, se observă, conviețuia de ceva vreme, tot planează în eter. I-am sugerat că înțeleg foarte bine ce momente este nevoită să parcurgă, sau, cel puțin, caut să înțeleg (mă temeam de ripostele ei, așa că mă străduiam să spun ceea ce nu o poate irita), de aceea nu m-am împotrivit, nu m-am lezat, nu am căutat pricini. Nici măcar nu ar fi fost felul meu de a fi.
Înainte cu câteva zile de eveniment, sunase să-mi spună că simte nevoia să vorbească cu mine. Și atunci, sub amprenta premoniției cred, se scuzase insistent pentru o altă ieșire a ei, mai veche, la care i-am răspuns într-atâta de diplomatic, încât am determinat-o să se simtă foarte prost. Greșeala ei a fost cu atât mai nesăbuită cu cât obișnuia să ridice tonul și să-și manifeste nemulțumirile de față cu alte persoane apropiate, spre a-și pune în evidență supremația. Gândea întunecat în acele clipe, era sub influența frustrărilor, furioasă, tăbăra pe cine nu trebuie, acolo unde teritoriul uman părea permisiv. În punctul culminant, mi-am cerut iertare dacă o supărasem cu ceva, mi se părea o nebunie să fi înlesnit o atitudine refractară ca aceea.
Cine știe ce s-ar fi putut întâmpla, dacă m-ai fi contrazis, dacă ai fi reacționat negativ! – mi-a aruncat după ce s-a liniștit.
Ce să pricep de aici, că ne-am fi luat la harță? Că ne-am fi tras de păr? Că m-ar fi gonit din casa ei?
Soarele, din pătrățele mărunte, înfierbântat mă privea prin sita ferestrei. Ce față oi fi având?
Încetul cu încetul, convorbirile s-au rărit. De fiecare dată, mă făceam cât un purice împroșcat cu insecticid. Am decis să o las pe ea să sune, când o fi mai limpede, astfel încât să nu se tulbure aerul de prietenie. Când o fi ea în stare să mă simt și eu bine...
În fiecare zi luam telefonul cu gândul să o întreb de viață. Dar mi-aminteam de moarte. Și lăsam baltă intențiile.
Într-o zi mă pomenesc: de ce nu mă mai suni? Crezi că nu am nevoie de conversație? Ce știi tu cum e să pună stăpânire singurătatea pe tine și pe toată averea ta!

(22 feb. 2013)