De la stația de troleibuz la minister, drumul meu trece printr-un parc și printr-o cabină telefonică. Pe acolo e drumul optim. N-ar avea rost să ocolesc. Cabina are geamurile sparte, trec prin ea fără să-i deschid ușa. Prin laterale. Doar că mă aplec puțin. Asta nu-mi ia timp, pot s-o fac din mers.

În dimineața asta, cabina e ocupată de o tipă în fulgarin roșu. Faptul că plouă nu e un motiv să ocupi o cabină telefonică tocmai la ora la care un funcționar conștiincios vrea s-o străbată ca să ajungă la timp la serviciu. Dau să-i bat în geam, dar îmi dau seama că nu am în ce. O aud cum se plânge cuiva în telefon. Putea să și râdă, nu are importanță.

– Domnișoară, fiți amabilă, întârzii la serviciu. Făceți-mi loc să trec.

Întoarce spre mine o față nostimă și îmi arată spre receptor. Vorbește, asta mi-e clar, nu trebuie să explice ca unui tâmpit. Dar, poate că n-a înțeles ce vreau, poate că a înțeles că vreau să vorbesc la telefonul din cabină. Dacă aș fi vrut să vorbesc, aș fi așteptat, nu?

– La ora asta, 9 fără 5, în fiecare dimineață, eu trec prin cabina asta. Pe aici mi-e drumul spre minister. Începem lucrul la 9 fix, puteți să verificați.
– Domnule, dar știu că aveți tupeu! Dacă eram vreun campion de box, m-ați fi somat să ies din cabină? Profitați de o biată fată căreia i s-a furat portmoneul! Cum să vă las să treceți, când am băgat în aparat ultimul mărunțiș?
– Sunt dezolat, domnișoară, dar în cazul ăsta trebuie să ne încredem în forțele de ordine. Ele își fac întotdeauna datoria. Nu e bine să ne facem singuri dreptate. Unde am ajunge?
– Dar dumneata cum încerci să mă dai la o parte? Cu ce drept? Auzi, chemă Poliția! Cheamă, domnule, Poliția, și spune-i că vrei să treci prin cabina asta în timp ce eu vorbesc la telefon. Cheam-o! Și pari un domn serios. Mai zici că lucrezi la minister! Halal!

Se smiorcăie. Ține strâns receptorul în mână. Nu-l lasă, domnule! Nu cedează. Nu se dă în lături. O să întârzii, precis.

– Uite cum facem, îi propun. Îmi dai să țin receptorul, te lipești de ușă, iar eu trec printre dumneata și aparat. Când ies pe partea cealaltă, îți predau receptorul. Dumneata nu pierzi fisele, eu nu întârzii. Ce zici?
– Dar nu mă păcăliți? Ca tipul care m-a ajutat să cobor din tren. Ãla trebuie să-mi fi furat portmoneul. N-o să mă înghesuiți sau cine știe ce...

Îi sugerez printr-un gest că așa ceva nu i se poate întâmpla cu un funcționar la Ministerul Transporturilor.

Îmi întinde receptorul și își strânge fulgarinul în jurul șoldurilor. Dacă n-aș fi preocupat să n-o ating, aș putea observa că are șolduri frumoase. Dar eu sunt atent la sâni. În dreptul lor e locul îngust. Reușesc să îi ating doar puțin. Ne înroșim amândoi la față. Am trecut. Cu pierderi minime de o parte și de alta. Răsuflăm ușurați. Ieșit din cabină, îi întind receptorul.

– Sunteți un domn. N-ați profitat. Acum vă cred că lucrați la minister. Poate că ar trebui să vă ocupați mai îndeaproape de hoții din trenuri. În fond, e sarcina dumneavostră.
– Nici nu știți câte eforturi facem, domnișoară. Aveți dreptate, e un fenomen social de anvergură, face ravagii. Și cei care sparg geamurile sau distrug aparatele din cabinele telefonice ar fi fost în sarcina noastră. Asta înainte de Revoluție: Poșta și Telecomunicațiile erau tot la noi. Facem și noi ce putem, astfel încât cetățeanul să fie mulțumit. Îmi pare rău de portmoneul dumitale, eu zic să raportezi la Poliția Feroviară din gară. Uneori chiar rezolvă anumite cazuri.
– Mulțumesc pentru consolare, domnule.
– Dacă nu terminați convorbirea până la ora 17, la 17:05 trec din nou pe aici, glumesc ușurat. Facem din nou rocada.

E nouă și două minute când intru în birou. De după geamul care separă biroul nostru de cel al șefului, șeful mă mustră cu un clătinat din cap. M-ar mustra prin cuvinte, dacă n-ar vorbi la telefon. Eu cred că ăsta e principalul motiv pentru care avem șefi: ca să-i mustre pe subalterni. Și când întârzie. Și când nu predau, la timp, rapoartele.
De la 9, la 9 și 5, nu facem nimic. Nu facem nimic cu voie de la șeful. Altfel, în timpul zilei, se mai întâmplă să nu facem nimic fără voia lui. Cele cinci minute de pauză, cu care începem, sunt date de șeful. Ca o reculegere înaintea asaltului zilnic. Cei trei colegi de birou citesc în acest timp ziarele. Sau comentează meciul din seara precedentă. Sau telenovela de la televizor. Sau pe cea din stradă.

Eu mă gândesc. În fiecare dimineață, vreme de cinci minute, mă gândesc la ea. Ea nu există decât în această pauză. N-are nume. Niciodată nu știu cum e îmbrăcată. Îmi aduce papucii, dar nu știu dacă mâna care mi-i întinde e plinuță sau, dimpotrivă, e slabă, prelungă și cu vinișoare albăstrii pe dosul palmei. În vreme ce eu mă bărbieresc, o văd cum se piaptănă, dar nu știu dacă are părul blond sau negru, lung sau scurt. Râde, dar să nu mă întrebați dacă are dinții mici sau dacă are buzele senzuale. În afară de faptul că e cald și plăcut la dezmierdat, nu știu nimic altceva despre trupul ei. Dar astăzi, când pauza dă să se termine, ea tocmai îmi aduce un sanviș cu șuncă și cașcaval. Cu o frunză de salată verde, așa cum îmi place mie. Când iese din birou, căci pauza se terminase, observ că poartă un pardesiu roșu. E scurt, deasupra genunchilor, și lasă să se vadă dungile ciorapilor de mătase. Negri. Și dungile, ca și gambele, sunt perfecte...

Cu pauza aceasta e o poveste care poate că merită să fie povestită. Șeful o introdusese cu de la sine putere, cu vreo doi ani înainte de Revoluție. Credea el că așa, deșertând sacul, cei 20 de slujbași, câți erau pe atunci, vor lucra mai cu spor peste zi. Culmea e că a avut dreptate. Au observat și directorul, și ministrul adjunct că la noi în birou, odată terminate cele 5 minute, se muncea, nu glumă. S-a hotărât generalizarea pauzei între 9 și 9:05 în tot ministerul și, experimental, în Regionala Galați. Lucrurile au mers strună timp de două luni. Asta până când un impiegat din gara Barboși a oprit acceleratul la semnal. Numai trei minute. Între 9:02 și 9:05. A fost de-ajuns. A fost fatal. Șeful a zburat. A aterizat între noi, retrogradat. Mai rău e că s-a dus naibii pauza aceea oficială. A trebuit să ne-o luăm fiecare, care când puteam.
Am avut un motiv în plus să ne bucurăm că a venit Revoluția. Odată cu Părțile sociale, ne-a redat pauza aceea de cinci minute. Șeful a fost repus în funcție. Ne bucurăm însă mai puțini. Mai precis, patru, câți am scăpat în cei trei ani de restructurări...

Restul zilei mi-l petrec centralizând situația vagoanelor cu defecțiuni la sistemul de încălzire. O fac pe îndelete. Nu e nicio grabă. Și-așa, dacă nu se suplimentează bugetul, nu sunt bani ca să intre în revizie până la iarnă. Poate, la anul. Așa e la noi: lucrăm pentru viitor.

La prânz îmi mănânc sanvișul cu șuncă și cașcaval. Aș putea să fac câțiva pași până la fereastră și să văd dacă tipa în fulgarin roșu mai e acolo. Aș putea chiar să ies câteva minute și să mă plimb prin parc. Dar, cum nu fac lucrul acesta de obicei, de ce l-aș face tocmai astăzi? Așa trebuia să-i explic tipei. Mai pe-ndelete. De ce să fi ocolit tocmai astăzi cabina telefonică? Ar fi fost ca și când m-aș fi plimbat, în pauza de prânz, prin parc. N-aveam niciun motiv să consider că ziua de astăzi e mai cu moț decât ziua de ieri. Sau decât oricare altă zi de lucru...
La ora 17 părăsesc biroul. La 17 și 3 minute ajung la cabina telefonică. Tipa e acolo. Îmi întinde receptorul și îmi face semn să trec prin cabină.

– V-au ajuns, ți-au ajuns banii? o întreb, glumind.
– Nu, că n-am stat tot timpul aici. Aș fi blocat trecerea atâtor oameni de treabă care se grăbesc la lucru, glumește și ea. Am fost la mătușa, în Berceni. Mi-a dat bani. Apoi am raportat furtul la Poliția din Gara de Nord. M-am instalat în cabină acum un sfert de oră. Ca să n-o ocupe cine știe cine. Și să nu vă lase să treceți.

Trec pe lângă ea. Tot fără s-o ating. Cu aceeași grijă să nu-i ating sânii. Numai că de data asta îi simt parfumul. Toate florile de primăvară, din toate parcurile Bucureștiului și-au unit în el miresmele.

Îi predau receptorul. Îl pune în furcă. Iese din cabină, pe ușă. Ca oamenii. Îmi face un semn de rămas bun:

– Pe mâine dimineață, la 9 fără 5?
– Negreșit. Dar, mâine, mă lași să trec fără să mă mai întrebi ce și cum. Astăzi era gata-gata să-l supăr pe șeful. Nu vreau să mai întârzii.
– N-o să mai întârzii. Un șef nu trebuie supărat prea des, nu?

Fac câțiva pași spre stația de troleibuz. Apoi fac ceea ce n-am făcut niciodată în viața mea: întorc capul. O văd cum se îndepărtează. Fără să se uite înapoi. Apuc să observ că poartă o fustă scurtă, roșie. Și că are ciorapii de mătase. Negri. Cu dungă.

Ghiocel