Ideea îi încolțise în minte aproape pe nesimțite. Nu ar putea spune exact când se hotărâse și când stabilise fiecare detaliu, dar ceea ce știa era că totul se lega atât de bine, că nu exista nici o hibă, nici un fir de nisip care ar fi putut să intre între micile roți dințate ale mecanismului pe care-l imaginase. Totul se afla acum în mintea lui și mai era nevoie de atât de puțin pentru a se materializa. Ba mai mult. Se poate spune chiar că, odată cu găsirea acelui vechi act de identitate uitat în spital, ideea lui începuse să prindă viață.
Scosese cu mare atenție poza din buletinul pe care-l găsise uitat pe pervazul unui geam de la etajul trei al spitalului, iar apoi o înlocuise cu o poză de-a sa. Ieșise destul de bine, iar el era mulțumit. Falsul nu se observa.
În următoarele săptămâni duse, folosindu-se de buletinul falsificat, câteva lucruri de valoare la niște case de amanet de la marginea orașului. Preferă orele târzii ale serii pentru aceste incursiuni. De asemenea, pândi momentele când în amanet erau mai multe persoane pentru a le putea studia. Folosi, în acest scop, un ceas ceva mai vechi, o brățară de argint, câțiva butoni de aur și alte mărunțișuri de același fel. Le considera investiții în folosul cauzei.
De asemenea, în aceleași săptămâni în care se hotărâse să acționeze, frecventase cu asiduitate cârciumile din cartierele muncitorești ale orașului. Comanda un coniac dublu, iar apoi stătea undeva, la o masă retrasă, studiind toată fauna aceea care popula cârciumile acestea infecte. Studia fiecare exemplar, ca un colecționar, își nota apoi într-un carnețel câteva observații despre fiecare. Părea mai mult un savant nebun ce studiază pleava aceasta ce-și îneca zilele și mai ales nopțile în alcool de proastă calitate. Schița câte o scurtă descriere pt. fiecare personaj care i se părea că ar putea fi util pentru planul său, urmărea apoi daca acela apărea din nou, în zilele următoare, verifica dacă ceea ce scrisese inițial în carnețel părea a se verifica în timp. Toate astea le făcea fără a părăsi colțul în care se ascundea, undeva la o masă mai retrasă la care, timp de câteva ore, uneori o noapte întreagă chiar, sorbea încet din paharul de coniac dublu, fuma câteva pachete de țigări și, mai ales, căuta. Și-l imaginase de atâtea ori, aproape îl vedea în imaginația lui. Acum mai rămăsese doar să apară. Îl aștepta.
Această activitate nouă care-i ocupa serile și, de multe ori chiar nopțile, începuse să-i afecteze însă activitatea de la spital. Era mai tot timpul obosit și morocănos. Și, colac peste pupăză, se mai ivise și cazul acela de malpraxis. Un pacient care murise pe masa de operație în urma unei banale operații de apendicită. Noroc cu directorul spitalului, tot chirurg și el și care mușamalizase cazul. Ancheta efectuată scosese la iveală, la indicația directorului, că fusese vorba de o peritonită cronică și că, deci, nu era, în nici un caz, vorba de malpraxis. A primit doar o sancțiune disciplinară și o penalizare de zece la sută din salariu pe următoarele trei luni. A trebuit însă să ofere și o sumă mare de bani familiei pentru a le închide gura. Bine măcar că se închisese cazul. Nu-și mai amintea nimic despre această operație, nu-și amintea dacă și unde a greșit. În plus, noroc sau ghinion, cine știe, în noaptea în care a operat acest caz, fusese singur, doar el și asistenta. Unul din anesteziști își dăduse demisia, iar celălalt era în concediu medical. Așa că anestezia tot el o făcuse. Nu-și amintea nimic nici despre anestezie și nici chiar despre pacient. Nici numele lui nu-i spunea ceva, iar asta probabil că l-a ferit de a avea remușcări. Nu, nu-l chinuia conștiința în privința acestui caz. Nu simțea nimic. Parcă nici nu existase. Și, lucrul bun în faptul că fusese singur la această operație era acela că nu era nimeni care să poată depune mărturie împotriva lui. Asistenta îl știa de când terminase facultatea și venise ca rezident în acest spital. Era ca și copilul ei. Evident că l-a susținut. Iar mortul ... era mort. Nici el nu a putut să-l acuze. Și, cu sprijinul directorului, lucrurile s-au închis bine.
Sorbi din paharul de coniac plescăind din buze. Nu era o seară prea bună. Sau nu-și alesese el cârciuma bine. Atunci când intrase era aproape plină de oameni, iar acum abia dacă mai erau șase sau șapte persoane. Era nemulțumit și, în plus, se simțea obosit, stors de oboseală chiar. O greutate imensă îi apăsa pieptul și-l făcea să respire cu greutate. Nu mai avea ce căuta aici în noaptea asta, se va duce acasă și va dormi, se va scufunda în somn ca într-o moarte. Voia să se ridice și să plece. Se va duce să se plimbe puțin pe străzile reci și întunecoase înainte de a pleca spre casă. Va încerca să-și pună gândurile în ordine. Avea nevoie să iasă puțin la aer. Era probabil efectul coniacului foarte prost pe care-l băuse.
Ieși din cârciumă și aerul rece îi făcu bine. Lumina felinarelor, sau aerul ușor sărat pe care-l respira aproape gâfâind, îi aminti de ea. De prima lor întâlnire. De clipa în care, tocmai când voia să se ridice de la masă, o femeie s-a apropiat țopăind de masa lui. Părea o pasăre mare și grasă care țopăie pe niște picioare subțiri și fragile, gata oricând să se rupă sub greutatea pe care o susțin. Și vocea ei părea de pasăre atunci când, apropiindu-se de el, strigă:
-Hei, ce faci aici, doctore ?
Primul gest a fost instinctiv acela de a se încovoia, de a încerca să se ascundă în el însuși. Apoi, dându-și seama de ridicolul gestului său și de faptul că în acest fel nu se ascundea ci, din contră, putea atrage și mai mult bănuielile celorlalți, o privi pe marea pasăre din fața lui. Nu-i aducea aminte de nimic, probabil că-l confunda.
Ea croncăni din nou, de data asta ceva mai încet:
-Hei, doctore, nu mă mai recunoști?
-Nu.... eu.....
Mirarea era amestecată cu iritarea pe care i-o provoca această ființă grotescă, cu corpul ei de pasăre obeză. Nu reușea să-și dea seama cine e și, oricum, ce căuta aici și de ce trebuia neapărat să știe asta. Trebuia doar să scape de ea, să o facă cumva să plece.
Stăpânindu-și cu greu iritarea, se ridică de pe scaun și, încercând să o ocolească îi șopti :
-Mă scuzați, tocmai plecam. Îmi pare rău, dar nu mai pot sta...
-Nu-i nimic, și eu voiam să fac câțiva pași, zise pasărea. Am băut un pahar în plus azi și m-a cam luat de cap. Aerul rece trebuie că o să-mi facă bine. Ce crezi, doctore ?
Corpul ei îi bara calea. Încerca să o ocolească, să o urnească cumva din loc, să scape de ea, să plece de aici.
-Nu-mi mai spune așa, te rog.
-De ce? Te ascunzi de cineva? Ești cam măricel ca să te mai ascunzi, doctore. Dar uite, o să-ți fac pe plac. Cum vrei să-ți spun?
Nu-i răspunse. Se simți prins pe după gât. Un braț moale, gelatinos, i se încolăcise pe după gât. Simți apoi corpul ei fierbinte lipit de corpul lui. Porniră amândoi, înlănțuiți spre ieșire.
-Ești tare scump, doctore. Scuză-mă. Nu-ți mai spun așa, dacă vrei. Dar ești tare scump. Aproape că-mi vine să te pup.
El se strîmbă, dar ea nu văzu asta. Ieșiră amîndoi în aerul rece al nopții.
Mergeau unul lîngă altul fără să-și vorbească. Ea stătea agățată de brațul lui, iar corpul ei fiebinte și moale i se părea foarte cunoscut, fără a reuși însă să înțeleagă de ce. Mergeau tăcuți ca doi amanți care au părăsit așternuturile jilave, în care trupurile lor deveniseră unul pentru a se putea din nou separa în două singurătăți melancolice, acoperite de noaptea umedă și rece. Luminile multicolore ale reclamelor se reflectau pe fețele lor palide, treceau pe lîngă teatru, apoi pe lîngă Parcul Central, coborau scările de marmură în care lumina roșie a lunii se reflecta straniu, păreau că se cunosc de cînd lumea, deși el era sigur că nu o mai văzuse niciodată pînă atunci. Se lăsa dus de ea, dar fără sentimentul că ar face ceva împotriva voinței lui. O simțea ca venită special pentru el, pentru a-l conduce căre ceva de care el, inconștient avea nevoie.
Atunci și-a adus aminte de vorbele cuiva despre tunelurile de sticlă. Fiecare dintre noi trăim toată viața în niște tuneluri de sticlă și niciodată nu reușim să comunicăm cu adevărat cu ceilalți. Îi putem vedea, putem să le facem semne, dar de comunicat efectiv ... niciodată. Sunetele sunt închise înăuntrul sticlei în care suntem prizonieri. Iar noi, închiși înăuntru, precum mesajul desnădăjduit al unui naufragiat pe o insulă pustie, noi așteptăm să vină cineva să deschidă sau să spargă sticla, iar apoi, cu mîini tremurînde să citească mesajul unui alt Robinson și toate astea cu disperarea celui ce știe că nimeni nu este afară, nimeni nu este atît de afară încît să poată sparge sticla altuia atîta timp cît se află închis în propria sticlă de naufragiat. Iar mesajul se pierde treptat, foaia jilava se sfărîmă încet, literele cad și se sfărîmă de podeaua de sticlă, aerul devine irespirabil și, treptat, totul moare sau dispare în neant.
Sunt acum în cartierul vechi, trec pe lîngă vechea biserică baptistă peste care luna roșie se scurge sinistru spre pămînt. I se pare că vede picături din sîngele lunii curgănd de pe turla ascuțită a capelei. E doar o halucinatie sau iluzia optică generată de noaptea asta a blestemelor ancestrale, vede cai negri zburînd undeva deasupra acoperișurilor, aproape ca aude copitele lor izbind tabla ce acoperă hala de carne, luna țopăie și împroașcă totul cu sînge, vede pereții caselor crăpîndu-se, iar prin găurile lor valuri de șobolani scîrboși se revarsă pe trotuar printre picioarele lor, calcă pe ei încercînd să-și țină echilibrul în mijlocul acelei mareea de scîrbă și groază, tremură și încearcă să-și stăpînească impulsul de a voma, apoi șobolanii dispar iar în urma lor nu se mai vede nimic, nu se aude nimic. Doar liniștea, o liniște profundă care îl doare.
-Hei, ți-e rău?
Vocea ei de bufniță scopită îl trezește.
-Ești cam greu ca să te duc pe brațe. Încearcă, te rog, să te ții pe picioarele tale. Acum ajungem.
Își dă seama că a fost pe cale să cadă, că doar brațul ei gelatinos l-a mai ținut în picioare. O simte caldă lîngă el și asta îi dă un soi de siguranță. Îi trece prin minte o imagine din copilărie, dar foarte repede, cu viteza fulgerului. Nu reușește să mențină imaginea, rămîne doar sentimentul de siguranță, de liniște.
Se opresc în fața intrării unei cîrciumi din cartierul vechi. Are o poartă masivă din lemn, iar deasupra o firmă luminoasă dar la care numai cîteva litere mai funcționează. Numele pare unul lung, probabil din două cuvinte, dar el nu reușește să deslușească decît cîteva litere, cele luminate de fapt. Un R, un A, un I, un M și parcă și un C. Restul literelor ca și sensul cuvintelor rămîn ascunse în bezna roșie a nopții.
Urcă cu greutate scările, ușa se deschide și intră amîndoi într-un hău imens și întunecat. Așa îi pare inițial interiorul cîrciumii. Apoi, cînd ochii încep să se obișnuiască cu lumina obscură din interior, începe să deosebească mesele acoperite cu pluș stacojiu, fețele oamenilor din cîrciumă, atmosfera de fum și alcool, amețeala. Se tîrăște sau este tîrît de către pasărea care l-a răpit pînă la o masă, se trîntește pe scaun cu ochii aproape închiși, își lasă capul pe masă, geme și așteaptă. Asteaptă fără să știe nici ce și nici de ce. Doar așteaptă. Încearcă să se amuze singur imaginîndu-și, așa cum stă, prăvălit peste catifeaua roșie a mesei, că marea pasăre l-a aruncat în interiorul cuibului ei căptușit cu penele ei și unde, înfometați, puii urmeză să-l devoreze de viu.
-Două mari, o aude strigînd către chelner, iar acesta aduce două căni pline cu un lichid văscos și fiebinte.
-Bea, o să-ți facă bine.
Soarbe lichidul fără să se opună. Bea de cîteva ori pînă cînd în interiorul cănii nu mai rămîne nimic.
-Þi-e mai bine, docto... scuze... De ce te ascunzi, de fapt? Dacă nu vrei să-mi spui, nu-i nevoie să o faci.
Nu spune nimic dar simte că senzația de rău se risipește. O liniște profundă pune stăpînire pe el. O privește, iar pasărea imensă nu mai pare atît de hidoasă și nici măcar atît de mare. O privește îndelung și sub privirile lui, ea pare a se transforma. O metamorfoză inexplicabilă se petrece sub ochii săi. Un cocon imens de desface, se rupe în bucăți. Viemele din interior sparge învelișul în care e închis și, ieșind, se transformă într-un fluture, într-o floarea sau doar în două aripi mari și subțiri ce tremură ușor.
Pentru prima oară în această seară, încearcă să îngaime cîteva vorbe:
-Imi cer scuze, dar nu știu cine sunteți.
-Nu-i nevoie să te scuzi. Mi-am dat seama că nu știi de unde să mă iei. Ar fi trebuit să mă supăr și, dacă ar fi fost vorba de altcineva ...
Vocea ei susură caldă, departe de croncănitul ascuțit de mai-nainte.
-Avem timp destul, o să-ți explic. Nu ne grăbește nimeni, nu?
Nu așteaptă nici o confirmare de la el. O șuviță blondă îi cade mereu peste ochiul drept, iar ea o aruncă cu o mișcare scurtă din cap. Un tic nervos, gîndește el și simte că o cunoaște de mult, dintotdeauna, pe femeia-fluture din fața lui.
-Mai vrei cafea? Te simți mai bine?
Nu răspunde nimic și o căldură plăcută îi cuprinde corpul. Din difuzoare se aude cîntînd în surdină o melodie lentă.
-Crezi că poți să dansezi? Am chef să dansez.
Ea se ridică și-l ajută și pe el să se ridice. Își încolăcește brațele pe după gîtul lui, se strînge la pieptul lui, își lasă capul pe umărul lui. Se mișcă încet, în ritmul foarte lent al melodiei. Plutesc amîndoi la cîțiva centimetri de podea. Rămîn înlănțuiți mult timp după ce melodia se termină și începe o alta cu un ritm ceva mai rapid. Ea se desprinde ușor, îl conduce ca pe un orb sau pe un invalid catre masa lor, se așează pe scaun lîngă el. Cotul ei lîngă cotul lui, umărul ei lîngă umărul lui, capul ei lîngă capul lui.
-Eu te-am recunoscut de cînd ai intrat în local. Am știut imediat cine ești, chiar dacă ai mai îmbătrînit nițel. Uite, ai și fire albe.
El tace și o privește. Nu o întreabă nimic, nu are rost. Știe că îi va spune ea tot ce trebuie să știe. Îi va spune atunci cînd va trebui să-i spună. O liniște mare a pus stăpînire pe sufletul lui. O privește și nu se mai satură de tinerețea ei, de viața ce pulsează în fiecare părticică din corpul ei. Nu știe cine e, dar are senzația că o cunoaște de mii de ani, că au îmbătrînit împreună. De fapt doar el, ea a rămas tînără, prea tînără.
Chelnerul vine din nou să le ia comanda.
-Ca de obicei, te rog, spune ea.
-Vii des aici? o întreabă el.
-Destul de des. Nu am voie?
-Ba da, de ce nu. Nu pot eu să-ți spun unde ai și unde nu ai voie.
-Credeam că ai intrat în rolul de părinte îngrijorat de soarta copilului... Cei de vîrsta ta fac des așa.
-De vîrsta mea? Ce vîrstă crezi că am?
-Știu exact cîți ani ai, puiule. Dar mie cîți îmi dai?
-Nu știu? Douăzeci, douăzeci și cinci?
-Ești aproape. Nici acum nu-ți dai seama cine sunt. Nu mă recunoști?
-Îmi pare rău, dar ...
-Să știi că sunt puțin dezamăgită, dar ...
Scoate din poșetă un pachet de țigări. Își aprinde una și trage cu poftă din țigară. Suflă apoi fumul în nasul lui.
-Nu sunt supărată pe tine din cauza asta. În definitiv eram prea mică, nu aveai cum să mă mai ții minte.
Trage din nou cu poftă din țigară.
-Am făcut practica la tine. Aproape că te-ai dat la mine atunci, iar acum uite, nici nu îți mai aduci aminte de mine.
Vocea ei vine de departe, se amestecă cu bluesul ce se revarsă acum din boxe.
-Practică? Ești medic?
-A, nu. Eram studentă atunci, dar am renunțat.
-Ai renunțat?...
-Aveam ceva probleme cu banii și ... e o poveste mai lungă.
-Avem timp.
-Poate ca avem, dar nu am eu chef să-mi aduc aminte de vremea aia. Las-o așa, doctore. Scuză-mă. Am promis că nu-ți mai zic așa.
Au rămas amîndoi pînă tîrziu, apoi a condus-o acasă. Locuia undeva, într-unul din blocurile muncitorești de garsoniere. Au urcat pînă la etajul 6, au parcurs holul lung și întunecos, au ajuns la ușa ei. Ea a scăpat poșeta pe jos și toate lucrurile s-au răspîndit pe mocheta verde ce acoperea podeaua holului. Aplecați amîndoi, căutînd lucrurile pe jos, în semiîntuneric, s-au atins. I s-a părut că a fost o descărcare electrică, aproape dureroasă. Au sărit amîndoi în picioare și, pentru cîteva clipe au rămas nemișcați, privindu-se. Ca două animale de pradă care se cîntăresc una pe alta înainte de a se devora reciproc. Apoi s-au înlănțuit brutal, buzele lui le-au căutat pe ale ei, mîinile lui căutînd sînii ei, miinile ei desfăcînd cureau pantalonilor, picioarele ei încolăcindu-l ca un șarpe, devorîndu-l.
Au făcut dragoste acolo, în penumbra coridorului, în picioare, aproape complet îmbrăcați, doar ea cu fusta ridicată, iar el cu pantalonii și chiloții căzuți pe glezne în jos. Gemea și o împingea cu spatele de peretele zgrunțuros al coridorului, iar ea se agăța de gîtul lui, îl strîngea între coapse, îl devora.
Probabil că totul nu a durat decît cîteva minute, nu ar putea preciza cîte. Probabil că starea de maximă excitare în care-l aduse femeia aceea necunoscută îl făcuse să termine atît de repede. Fusese o explozie, un foc de artificii, un uragan. Mai rămaseră cîteva clipe înlănțuiți, apoi ea fu prima care se desprinse. Își aranjă fusta, bluza desfăcută din care se vedea unul din sîni. Pata de sperma de pe fustă.
Își trase și el pantalonii în tăcere. Nu știa ce ar putea să spună. Ce făcuse? Fusese o prostie, dar fata nu se opusese. Probabil acest gînd îl făcea să nu se simtă vinovat. Ba din contră. Era vesel cum nu mai fusese de mult timp. Era și puțin încurcat, e adevărat, căci nu știa ce reacție va avea fata. Ea strîngea tăcută lucrurile de pe jos și le îndesa în poșetă. Cînd termină, deschise ușa și-i spuse:
-Bei o cafea?
Tresări. I se păruse că o aude. Se întoarse și privi în toate părțile, dar, evident, era singur, pe o stradă pustie, într-un cartier sărac de la marginea orașului. Își revenise însă. Starea de greață dispăruse, iar amintirea ei îi întări hotărîrea de a sfîrși odată ceea ce începuse. Începuse? De fapt nu, planul era doar urzit în mintea lui, dar nu căpătase încă formă, căci mai era nevoie de ceva. Mai exact de cineva. De el, de cel pe care-l căuta. și, exact în momentul acela, privirea lui alunecă pe fereastra mare a cîrciumii din care tocmai ieșise. La o masă lîngă fereastră, stătea el. A știut din prima clipă că e exact omul de care are nevoie, omul pe care-l căuta de atîta timp. A citit în privirea lui disperarea și lipsa de speranță de care avea nevoie. A văzut abisul în care se afla prăbușit celălalt, a văzut sfîrșitul din privirea lui. Știa, l-a găsit. Fără grabă, dar încercînd să atragă cît mai puțin atenția, s-a întors în cîrciumă.
Îți poruncise să nu-l privească pentru ca acesta să nu poată cumva să-l recunoscă ulterior, dar nu a reușit. Intrînd, privirea i-a alunecat către masa celuilalt, însă acesta părea prea cufundat într-o stare aproape catatonică pentru a putea observa ceva și, deci, cu atît mai puțin a reține. Era bine, se porivea perfect cu portretul pe care el și-l făcuse în minte. La nivel fizic, structură masivă, forță brută, rezistență, iar la nivel mental, contact redus cu realitatea, IQ scăzut, lipsă de discernămînt. Părea perfect, dar nu trebuia să se grăbească. Nu avea de ce. Trebuia să se convingă că celălalt chiar se potrivea misiunii sale, chiar avea atributele necesare. În definitiv, așteptase atîta timp, mai putea aștepta cîteva zile. Iar apoi toate se vor lămuri. Iar el va fi liber. Trecuse destul de repede de la starea aceea de rău și de greață la starea de acum, aprope euforică și, această trecere prea bruscă îl îngrijora, căci se temea să nu facă greșeli tocmai acum. Tocmai acum cînd lucrurile începeau să se lămurească.
Apoi, cîteva ore nu și-a desprins ochii de pe chipul celuilalt. Stătea la o masă din celălalt capăt al localului, fuma țigară de la țigară și-l studia pe celălalt. Ajunsese să știe fiecare cută a frunții, fiecare rictus ce-i strîmba în mod periodic gura, fiercare sorbitură zgomotoasă din paharul de țuică din fața lui.
Tîrziu în noapte, celălalt s-a ridicat și a ieșit împleticindu-se. A plătit și el și l-a urmat. Mergea în urma lui la o distanță de suficient de mare. Mergeau încet, căci celălalt se oprea de multe ori, se sprijinea de pereți, de cîteva ori chiar a căzut, împiedicîndu-se de cîte ceva. L-a așteptat răbdător să se ridice, urmîndu-l apoi.
Au mers așa, oprindu-se de multe ori și pornind apoi iarăși, s-au pierdut prin străduțele mici pavate cu piatră cubică din partea dinspre rîu a orașului. Umezeala din aer sporea frigul, iar zidurile coșcovite ale caselor și mizeria de pe străzi parca amplificau această senzație de frig care pătrundea dincolo de hainele groase, dincolo de fierbințeala alcoolului, dincolo de febra planului ce începea să se deruleze.
Apoi, dintr-o dată, s-a întîmplat nenorocirea. Celălalt, împleticindu-se, a fost cît pe ce să calce pe un cîine ce dormea în mijlocul drumului. Cîinele a sărit într-o parte, iar lătratul său în liniștea nopții a alertat restul haitei. În cîteva secunde erau încercuiți de o maree neagră și zgomotoasă. Ei, stînd spate în spate, de parcă se cunoșteau de o viață, loveau cu picioarele valurile boturile căscate ale cîinilor ce alergau în jurul lor. Aproape instinctiv se apropiaseră, se lipiseră unul de altul într-o poziție defensivă, spate în spate, ca un animal monstruos cu un singur trup, patru brațe, patru picioare și două capete. În jurul lor, un dans macabru, un dans al haitei turbate și care, din cauza întunericului, părea de asemenea un singur trup de moluscă ce vibra în jurul lor. Apoi, fără de veste, celălalt s-a rupt din carapacea defensivă pe care o formaseră și a luat-o la fugă, toată haita pornind pe urmele lui. Acela a fost momentul în care doctorul a profitat, fugind în direcție opusă. Se întorcea din cînd în cînd pentru a vedea ce se întîmplă cu celălalt, dar întunericul îl împiedica înțeleagă ceva. Un ghemotoc mare, negru și foarte zgomotos cobora în viteză pe strada care ducea spre malul rîului.
A urmat fuga, groaza de a nu fi atacat din nou de alți cîini furioși, întunericul lugubru al străzilor din acest cartier periferic. Apoi, cînd în sfîrși a reușit să iasă la lumină, cînd în sfîrșit a ajus sub căldura protectoare a unui mare bulevard, așezîndu-se pe o bancă și încercînd să-și stăpînească respirația sacadată, a înțeles că era posibil ca tot planul lui să fi intrat în impas. Căci era posibil ca omul căutat atîta vreme să fi dispărut iremediabil. Și asta chiar și în cazul fericit în care străinul acela nu fusese sfîșiat și ucis de haita de cîini vagabonzi. Căci îi va fi destul de greu să-l găsească din nou. Pe el sau pe altul ca el.
Apoi, într-o seară, mîna destinului a lucrat pentru el. Așa se gîndise el, atunci cînd, venind acasă, soția l-a întîmpinat la ușă și i-a spus șoptit că a invitat pe cineva la masă. Așa gîndise, că era un semn, că mîna destinului îi arătase calea, îi arătase că trebuia să continue ceea ce începuse. Dar asta după ce-l văzuse pe cel ce, în casa lor, în intimitatea casei lor, se înfrupta înfometat din hrana lor. În primul moment însă, nu înțelesese nimic. Rămăsese cu paltonul în mînă, cu mișcarea de a-l pune în cui încremenită, privind-o. Ea, zîmbi înțelegînd mirarea lui, iar apoi se porni să-i explice pe aceeași voce șoptită și misterioasă.
-Un om amărît. L-am cules de pe stradă. L-am chemat ca să-i dau niște haine pe care nu le mai porți, dar apoi mi-am dat seama că îi e foame și...Te superi? I-am pus ceva de mîncare...
-Nu, ai făcut foarte bine, reuși el să îngaime.
Apoi a intrat în bucătărie și l-a văzut. Era el, nu avea cum să se înșele. Avea doar cîteva trăsături schimbate, de fapt niște cicatrice pe care nu le remarcase data trecută cînd îl văzuse. Căci da, era el, omul lui, cel pe care-l căutase atîta timp, cel împreună cu care se contopise într-un singur trup în lupta cu haita de cîini. Doar cicatricele pe care nu le remarcase prima dată îl făceau să pară altul. Erau cicatrice vechi, închise de mult. Nu puteau să provina din lupra recentă cu haita de cîini. Acestea ar fi trebuit să fie nevindecate, roșii, pe cînd cicatricele de pe obrazul bărbatului păreau vindecate de mult, iar crusta care le acoperea era de un vișiniu închis, aproape negru. Era ciudat cum nu văzuse aceste semne atît de evidente. Îl privise atîta timp în noaptea aceea, îl studiase chiar și iată că, niște lucruri atît de evidente, el nu reușise să le observe. Trecuseră doar cîteva fracțiuni de secundă de cînd el intrase în bucătărie și-l văzuse pe omul pe care-l adusese soția lui, doar cîteva fracțiuni de secundă trecuseră, dar suficiente pentru ca, în acest scurt interval, creierul lui să observe, să facă legături, să raționeze. Nu însă suficient pentru a se îngrijora prea tare cu privire la capacitatea sa de observație și la modul în care această recent observată slăbiciune îi putea afecta planul. Nu mai avu timp pentru asta, căci tresări violent cînd își dădu seama că celălalt ar putea să-l recunoască. Străinul, îmbrăcat cu niște haine care lui nu i se părură foarte uzate, stînd pe marginea scaunului, gata oricînd să fie alungat, cu lingura tremurîndu-i în mîna neagră cu vene mari ieșite în relief, străinul îl privea de jos cu o privire de cîine bătut, îl implora din priviri nu se știe ce. Era acea privire pe care acești oameni o exersează o viață întreagă, era privirea aceea făcută să stîrnească compasiune, era privirea aceea tipică oamenilor de felul lui, privire pornită din durere, o parte reală, durere născută din condiția lor, o parte jucată, teatrală, învățată pe parcursul supraviețuirii în lume.
Privindu-l, doctorul înțelese lesne că celălalt nu avea cum să-l recunoască.
Și nu avea cum să-l recunoască pentru că nu era același. Era identic, dar nu același. Avea rapid să se convingă că avea de-a face cu un dublu, un geamăn, o copie a celuilalt, a celui pierdut acolo, în lupta cu haita de cîini și despre care află acum că, în urma rănilor, făcuse septicemie și murise în urmă cu cîteva zile.
............................................................................................................................................................ Un sentiment ciudat în dimineața aceasta. Ba chiar încă din timpul nopții. La început, o timidă urmă de regret, apoi, treptat, treptat, un din ce în ce mai pronunțat sentiment de vinovăție.Dar oare trebuia el să se simtă vinovat? Încercase să doarmă și să uite, dar, ca un facut, noaptea aceasta de gardă fusese una foarte aglomerată, mult mai aglomerată decît altele. Se gîndise că, încordat să rezolve cazurile diverse care veneau unul după altul, va reuși să uite. Să treacă mai ușor peste acest timp care se lungea ca un elastic, peste aceste ore care nu se mai sfîrșeau, că va vedea răsărind zorile, iar el va ști că tot ceea ce era de făcut se făcuse. Spre dimineață, senzația de cupabilitate deveni aproape insuportabilă și se localiza aproape fizic în creier și în stomac. O senzație insuportabilă de greață amestecată cu o durere de cap care-i întuneca vederea. Se duse de cîteva ori și-și băgă capul în chiuvetă sub un jet puternic de apă rece, dar, inevitabil, privirea îi aluneca în oglindă, iar vederea propriului chip, palid, neras, cu pungi mari sub ochii înfundați în orbite, dar mai ales privirea aceea vinovată ce cauta să se ascundă, să evite, să fugă, toate astea îi amplificau greața și, de cîteva ori, chiar încercă inutil să vomite.
Ceru asistentei să deschidă ferestrele sălii de operații, dar răcoarea nopții nu reuși să stingă flacăra ce-i ardea creierul. Transpira abundent pentru ca, numai cîteva minute mi tîrziu, să se zgribulească de frig, să-și strîngă mai bine halatul pe corp și să întrebe cine dracu a deschis ferestrele.
Se temea ca, starea de surescitare pe care nu o putea cu nici un preț ascunde, să nu le dea celorlalți de bănuit, să nu-i facă să devină suspicioși, nu atît acum, în noaptea aceasta nesfîrșită cînd, el fiind doctorul, șeful sălii de operații, zeul și Dumnezeul ei, toți ceilalți nu aveau decît a i se supune lui, ci mîine, sau poimîne, cînd fiecare va fi pus să-și amintească, să facă legături între vorbe, fapte, semnificații...
De cîteva ori chiar avu intenția de a o suna. Ar fi putut să o avertizeze, să-i mărturisească tot, să-i ceară să-l ierte. Mîna i se crispa strîngînd în pumn telefonul și numai rușinea îl opri să telefoneze. Cum avea să-i spună. Cu ce cuvinte. Vina împotriva dezgustului de sine. Cea din urmă ieși victorioasă și nu sună.
Sîngele care, în împrejurări normale, nu l-ar fi impresionat, astăzi i se părea prea mult, avea tot timpul teama unei hemoragii interne și, cu toate că mîinile îi tremurau foarte tare, în noaptea aceea, operațiile lui fură destul de reușite. Spre dimineață, surescitarea deveni atît de mare încît fu nevoit să ia două pastile de medocalm pentru a se mai liniști. Problema cu aceste pastile este că, dacă sunt consumate în cantitate mare, produc, ca efect advers, halucinații. Își aduse aminte ca mai luase, în cursul nopții, încă două pastile, dar părea că acesteau nu mai aveau efect asupra lui. Probabil că organismul se obișnuise cu drogul și acum nu mai reacționa. Continua să fie foarte agitat dar, în schimb, halucinațiile despre care vorbea prospectul din interiorul cutiuței galbene a pastilelor nu întîrziară să apară. În acea noapte halucinațiile lui avură legătură cu cîinii. Vedea, sau i se părea că vede, cîini care se împerecheau, cîini care încercau să se desprindă și nu reușeau, rămînînd legați printr-o dureroască continuare a plăcerii, cîini care, încălecați unii peste alții, căutau cu frenezie să se împerecheze, fără să mai poată, în acel furnicar de corpuri torsionate, să mai identifice cu exactitate partenerul și, cu atît mai puțin, sexul acestuia. Mai ales această ultimă imagine l-a urmărit în ultima parte a nopții. Își aduse aminte, încercînd să se liniștească evocînd o amintire veselă, de un pacient pe care-l văzuse în timpul perioadei de practică din timpul facultății. În acea perioadă, fusese repartizat la un spital de boli psihice. Amintirile de acolo erau diverse, în toate tonalitățile sensibilității, de la dramă și inevitabila compasiune pînă la ridicol și comic, amintiri care reușeau și azi, după atîta timp să-i facă sufletul să vibreze ca atunci. Întîmplarea de care-și adusese acum aminte avea în prim plan un bețiv cronic care, nu se știe cum, reușea să facă rost de băutură chiar și în spitalul unde fusese adus exact pentru dezalcoolizare. Problema care apăruse însă era aceea că, deși continua să bea pe ascuns, fiind mai tot timpul zilei beat, refuza cu încăpățînare să mănînce. Acest refuz se datora unei halucinații produse de alcool. Așa cum el povestea, în clipa în care se așeza la masă pentru a mînca, vedea în farfurie cum se desfășoară nunta unor țigani minusculi ce dansau și petreceau. Cum ar mai fi putut el să mănînce? Nu numai că le-ar fi stricat nunta, dar i-ar fi și rănit, ba poate că i-ar fi și înghițit, doamne ferește. Asta nu se putea, spunea el, și uite așa, din cauza asta erau nevoiți să-l hrănească intravenos cu glucoză. Ajunsese numai piele și os, dar refuza să mănînce. Nu mai știa ce se întîmplase cu acel pacient, el terminase practica și se întorsese la facultate, dar acea întîmplare a cărei amintire altădată i-ar fi provocat un hohot de rîs, acum nu reuși să-i zmulgă nici măcar un zîmbet. Se gîndi că, de fapt, chiar nu era nimic de rîs. Căci iată, avea halucinații la fel de ridicole ca și ale pacientului din tinerețea sa, și, la fel ca și el, renunțase să mai caute o ieșire dintr-o lume care nu cunoștea decît o unică ieșire : MOARTEA.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Venirea zorilor îl găsi sfîrșit, fără vlagă. Ultimul pacient care fu adus la Urgență fu un tînăr cu o rană mare în zona abdominală. Tînărul era conștient, deși rana părea, la o primă vedere, foarte gravă. Îl examină rapid, dar nu mai avea putere să alunge stafiile din jurul lui. Încerca să rămînă în picioare folosindu-și ultimile rezerve de energie pentru a fi grosolan, pentru a țipa la toți cei din jur. Încerca să se descarce cumva de tensiunea imensă ce-l apăsa. În fine, programul se termină și el putu porni către casă.
Își repeta mecanic că nu trebuie să se grăbească, că trebuie să meargă normal, să se poarte normal. Dar asta nu era de ajuns. Picioarele, trupul, chiar mimica feței nu-l mai ascultau. Se surprindea iuțind pasul, luînd-o la fugă chiar, se surprindea încruntîndu-se și bolborosind cuvinte greu de înțeles și-și imagina cît de ridicol putea părea din afară: dans dezarticulat,ceva între fugă și repaos și, pe deasupra, vorbește singur, săracul și pare destul de bine îmbrăcat. Nu cred că e un vagabond... Sudoarea îi udase hainele și le lipise de piele. Pe de altă parte, sudoarea care i se scurgea pe frunte, îi intra acidă în ochi, îl orbea, ca și soarele, timid răsărind de după blocuri.
Din grabă, își uitase mașina în parcarea spitalului și constata acest lucru abia acum cînd străbătuse pe jos aproape jumătate din distanță. Această eroare îl făcu să-și dea seama că, din infailibilul său plan, din toate eforturile, planurile și așteptările lui, în cîteva ore reușise să facă să se aleagă praful. Dar sentimentul acesta că distrusese poate iremediabil tot ceea ce construise cu atîta sudoare pînă atunci, în mod ciudat, nu-l întrista așa cum s-ar fi așteptat. Singurul lucru important era ceea ce se întîmpla, sau ce se întîmplase deja în locuința lui. Iar el urma să afle tot adevărul în doar cîteva clipe. Mergea mecanic, nu vedea pe unde merge, dar evident, era un drum pe care-l parcursese de atîtea ori încît îi era atît de familiar încît aproape că l-ar fi putut face și cu ochii închiși. Nu ar putea spune niciodată cît a durat drumul, de fapt, din toată această perioadă, din momentul în care noaptea de gardă s-a terminat și pînă cînd a ajuns acasă, își aduce aminte doar ușa masivă de lemn de tei cu încrustații în formă de floare cu 5 petale și, mai ales, liniștea, linistea din spatele ei. Liniștea. Rece, amenințătoare, umedă. Apoi ciocanele. Ciocanele ce au început să-i lovească timpanele, ciocanele pe care le simțea aproape fizic, izbitura lor, sunetul osului pîrîind, apoi din nou liniștea și din nou lovitura. După cîteva momente durerea fu atît de intensă încît picoarele i se frînseră de la genunchi, iar el se prăbuși în fața ușii. Liniștea. Apoi nimic. Ghemuit, ud de propria sudoare și de lacrimile ce porniseră singure peste obrazul neras, diform și umilit în fața ușii masive dincolo de care era LINIȘTEA. Apoi din nou ciocanele și durerea din cap și lacrimile care veneau ca o ușurare.
............................................................................................................................................................
Se hotărî să o facă, trebuia să o facă. Încerca să nu se gîndească la ceea ce urma să găsească dincolo de ușă, să nu vizualizeze grozăvia, să nu-și imagineze baia de singe care era casa lui. Și, în mijloc, trupul ei ciopîrțit. Tăiat bucăți probabil, sau doar străpuns de nu știu cîte lovituri de cuțit, capul desprins de trup printr-o lovitură de topor, fața desfigurată prin lovituri multiple cu un corp dur, probabil vaza de marmură din sufragerie, SÎNGE, peste tot sînge, valuri care se scurg pe sub ușă, le simte lipindu-se de talpa pantofilor, urcînd, ajungănd acum la glezne, sînge negru, vîscos, aproape murdar se scurge pe sub ușa masivă, din lemn de tei cu înscrustații reprezentînd o floare cu 5 petale. Încet, încet, mîna se apropie de clanță, în timp ce dincolo de ușă sîngele se revoltă, se umple de viermi roșii care colcăie prin materia vîscoasă, mîna atinge clanța, mii de ochi se scurg împreună cu sîngele pe sub ușă, îl privesc, îl urăsc, îl acuză, apasă încet clanța, ciocanele îi zdrobesc craniul, ochii i se dilată, îi ies din orbite, apasă clanța, ÎNTUNERIC, LINIȘTE, SÎNGE, ușa care se deschide.
Ultima imagine este a ei, stînd în picioare, dincolo de ușa care se deschide încet, stînd în picioare și privindu-l. Atît.
............................................................................................................................................................
Ziarele nu au scris prea mult despre asta. Era, în mod evident, o crimă care putea zgudui liniștea micului oraș de provincie, dar, din nenorocire, se iviră în zilele următoare lucruri cu mult mai importante pentru comunitate decît această dramă. Doar unul dintre ziarele locale a continuat să prezinte informații despre crimă, pe parcursul a două săptămîni întregi, dar, în final, demersul lor se curmă brusc, odată cu declanșarea campaniei electrorale pentru alegerile locale. De asemenea, cîteva ziare și posturi TV naționale au preluat știrea, prezentînd-o pe larg, pentru a o abandona apoi, în zilele următoare, în noianul de fapte diverse și, evident, șocante. De fapt, cu toată grozăvia extremă a crimei, pe de altă parte știrea nu era foarte ofertantă, căci criminalul, arestat la scurt timp de la comiterea faptei, era un biet om al străzii, un cerșetor. Evident, dacă în locului lui, criminal ar fi fost, să zicem, un avocat, un medic, în fine, o persoană care să însemne ceva pentru societate... Așa, singura concluzie era, de fiecare dată, că, odată cu acțiunea de stîrpire a cîinilor vagabonzi, mai trebuie declanșată încă una și anume de eliminare a acestei așa numite populații gri a orașelor. În continuare, nici ancheta și nici procesul propriu-zis nu aduseră nimic nou. Criminalul își recunoștea fapta așa că totul era foarte clar. Nu mai era nevoie de alte probe care să dovedească evidența. În acest context, vorbele criminalului cu privire la casa roșie în care acesta declara că o ucisese pe femeie, fură considerate vorbele unuia cu mințile pierdute și nimeni, nici chiar procurorul, nu se gîndi să facă o expertiză din care s-ar fi constatat, cu destulă ușurință că acesta suferea de o anumită anomalie a nervului optic și anume era daltonist. Nicăieri nu au fost reținute aceste aspecte, așa cum nu a fost considerată importantă culoarea verde a casei victimei și nici faptul că, două numere mai sus, pe aceeași stradă, există o casă identică, de culoare roșie, în care locuiește un respectat medic din urbea noastră, împreună cu consoarta sa.