Pe șoseaua București Ploiești, la vreo treizeci și ceva de kilometrii de capitală, în localitatea Tâncăbești se află o mică troiță, în spatele căreia e încropit un mormânt îngrădit cu un gard de fier ce poartă insemnele Legiunii. Mâine e ziua națională a românilor, dar festivitățile au început mai devreme... E mare agitație aici, se împlinesc șaptezeci de ani și au venit, ca de fiecare dată pe 30 noiembrie, să-l comemoreze pe Căpitan, urmașii săi. Aici, se crede, că ar fi fost sugrumat, din ordinul regelui, în camionul care îl transporta, împreună cu ceilalți treisprezece camarazi Decemviri și Nicadori, execuție cu iz masonic exact în noaptea Sfântului Andrei, protectorul lupilor.
Haita se simțea încolțită, la ultimele alegeri, partidul “Totul pentru Patrie” obținuse un scor electoral îngrijorător pentru maiestatea sa și camarila din jur, dar mai ales pentru Elena Lupescu, metresa regală oficială, pe care “copiii Legiunii” o gratulau cu apelativul “jidanca” și o învinovățeau pentru imoralitatea, corupția și toată putreziciunea din înalta societate a vremii. Sau, poate că nu trebuie căutați vinovați, zeul i-a chemat la el pe cei mai buni; ori istoria și-a dorit, drept ofrandă, această „jertfă a mieilor” pentru că le dăruise, în sfârșit, și românilor, după aproape două milenii de speranță și luptă, un stat național unitar. Numai că țara dacilor, adunată cât de cât la un loc, izbândă obținută prin credință și grele jertfe, era pe cale de a fi din nou pierdută.
Noul stăpânitor pe tronul lui Decebal, înscăunat pentru corectitudinea sângelui său nemțesc,își abandonase regeasca familie și împreună cu concubina evreică, prin prestația lor, se situau în afara așteptărilor celor pe care îi păstoreau. După ce se încărcaseră cu toate păcatele lumești, probabil, pentru a-și conserva puterea trebuiau să-și mai murdărească mâinile cu încă o crimă. Culmea ironiei, Căpitanul a murit asasinat de un nemț, încăput pe mâna evreilor, fiindcă ținea cu nemții, care se pregăteau să-i pedepsească pe evrei pentru trădarea din primul război mondial. Tocmai când erau gata să-și savureze victoria în primul război mondial prin revoluția bolșevică în Rusia, anihilarea flotei engleze cu submarinele lor și îngroparea francezilor la Verdun și pe Somme, un evreu în uniformă germană se pune în serviciul englezilor, determinând intrarea SUA în război împotriva țării sale adoptive. Asta avea să schimbe cursul istoriei în defavoarea Germaniei, evreii devenind în ochii poporului german etnia sau rasa cea mai disgrațioasă.
Continuându-și jocurile și la București, încă din 1929 personalități evreiești în frunte cu publicistul Mihai Negru, pe numele adevărat Zossman, șeful lojilor masonice Steaua Polară și Cavalerii Steagului desfășoară activități în rândurile militarilor și politicienilor pentru a-i convinge să accepte reîntoarcerea prințului Carol în țară pentru ocuparea tronului regal; acesta renunțase de bunăvoie la el de dragul unei vieți aventuroase lângă înfocata nevastă a prietenului său, născută Grumberg, care îl sedusese la o cursă de automobile. Un om slab care, pentru un fund de muiere, renunțase la obligațiile și îndatoririle sale sacre, la nevastă și la copil, era exact ce-i trebuia oligarhiei evreiești pentru viitoarele uneltiri. Tocmai pentru a împiedica aceste urzeli de inspirație masonică Ion I. C. Brătianu, primul ministru, pare-se și cu acordul reginei mamă, amenințase cu proclamarea republicii. Drept răspuns, cel mai mare bancher al țării, evreul Aristide Blank subvenționează, în ascuns, campania de denigrare în presă a reginei Maria, prin intermediul lui Grigore Filipescu, venerabil al lojii din Heliopolis.
Deșănțata operațiune de jefuire a statului și spoliere a Romaniei a acestui monstruos mariaj carolisto-evreiesc avea să determine reacția sinceră a soției eroului Eremia Grigorescu care îi va scrie amantei regale: „Toți țipă că orice se face în politica țării, în economia ei, în schimbările de guvern, în cumpărarea de materiale pentru țară, contracte pentru întreprinderi sau concesiuni etc, toate trec prin oficina ta, care a ajuns să dirijeze întreaga viață a țării, și implicit te face să devii cauza tuturor mizeriilor, a sărăciei financiare... Tu, și prin tine întreaga ta familie, pe care poporul nu vă poate admite ca factori influenți în conducerea destinelor lui, atârnați ca plumbul de capul și de brațele regelui.” Acoliți din serviciul secret al metresei o vor avertiza că marele filosof Nae Ionescu pregătește o carte despre cine a fost ea înainte și după ce l-a cunoscut pe alteța princiară, lucru ce îi va atrage moartea suspectă. Tot la îndemnul ei, prințul Nicolae, fratele regelui recunoscut pentru atitudinea sa antievreiască și regina Elena, mama prințului Mihai, vor fi expulzați din țară. Însuși atât de celebrul Petrache Lupu de la Maglavit, cel căruia i se arătase Dumnezeu și îl anunțase că Romania trebuie să redevină centrul spiritual al lumii, l-a atenționat pe măria sa că voința divină e ca el să revină la familie, altfel mari nenorociri se vor abate aupra lui și a țării. Regele l-a privit, l-a ascultat cu capul în jos și nu a spus nimic, fără a-i păsa de ce va urma. Această cârdășie monarho-evreiască avea să aducă dezastrul Romaniei Mari. Carol Întâiul îi obținuse independența, Ferdinand o întregise, iar el o va dezmembra. Și să te mai pui cu evreii... puțini, nici cinșpe milioane, da’ buni!
Pentru fapta lor “eroică” din acea noapte, șeful călăilor, îmbrăcați în uniforme de jandarmi, ar fi primit două milioane de lei, iar ceilalți executanți câte două sute de mii din visteria personală a ministrului de interne Armand Călinescu. Nimeni nu cunoaște, cu adevărat, unde se află acum osemintele lui Corneliu Zelea Codreanu. Se zvonește că, la cererea sovieticilor, ar fi fost transportate, după război, la Moscova. Sigur se știe că, odată ajuns camionul la închisoarea Jilava, cadavrele ar fi fost aruncate pe jos, dar medicul închisorii, verificând rănile, a refuzat să semneze procesul verbal în care se consemna moartea prin împușcare pentru tentativă de evadare. De aceea ucigașii au fost nevoiți să-și descarce pistoalele în trupurile inerte și să apeleze la un alt medic, evreul Karmitz, care a dispus îngroparea lor în afara închisorii pe un loc unde se depozita gunoiul, după care ar fi aruncat asupra gropii comune acid sulfuric și s-ar fi turnat o placă de beton. Camarazii de azi cu părul alb șușotesc între ei că, în fapt, la Moscova ar fi fost trimise alte oseminte, cele adevărate fiind adunate, prin grija unui fost securist patriot, în același mormânt cu ale tatălui său aflat în cimitirul „Reînvierea” pe undeva prin zona Oborului.
Tocmai s-a încheiat slujba ținută de un sobor de preoți, iar acum fundalul muzical al manifestărilor e asigurat de un cor al studenților de la Teologie. Un grup de măicuțe oferă de pe o uriașă tavă din lemn sculptat, în pahare de unică folosință, celor doritori, colivă sfințită la mitropolie pentru pomenirea celor asasinați. Alături, un bătrân încă vânjos, cu barbă albă ca de arhanghel și o sarică din piele de lup, oferă dintr-un butoi înflorat, prevăzut cu cep, câte un păharel cu vin. Majoritatea participanților sunt tineri veniți din toată țara, între cincisprezece și treizeci de ani, îmbrăcați în cămăși verzi, cu steaguri tricolore înfășurate ca niște eșarfe în jurul gâtului; aduc coroane și jerbe din flori, aprind candele și lumânări, recită versuri, ascultă cântece legionare și țin discursuri înflăcărate. Cei mai mulți vin, mărșeluind organizați pe grupulețe distincte, unii în costume populare din zona Bucovinei și a Moldovei, îngenunchează, se închină și rostesc un scurt legământ, numai de ei știut. Parcă ar fi dacii scoborâtori din istoria în care și-au ascuns, atâta amar de vreme, identitatea și acum se întorc acasă să-i judece pe cei care le-au proclamat pieirea; se ridică, salută militărește și se retrag într-o parte, de unde privesc suspicios la toate cele care se întâmplă. Pentru prima dată și-a făcut apariția, defilând plin de mândrie și un grup numeros, în mijlocul căruia se distinge chipul sfielnic al poetului Grigore Vieru, venit să aducă omagiul și solia tineretului basarabean. În urmă cu ceva ani, pe când era încă în activitate, Virgil Măgureanu, pe numele său adevărat Asztalos, șeful nou înființatului serviciu de informații, se angajase într-un cadru restâns: „vom face atâtea legiuni încât nimeni nu va mai știi care e cea adevărată”.
În timp ce festivitatea e în plină desfășurare, retras undeva mai către marginea șoselei, pe un loc cu iarbă uscată, un grup de școlari stau gata să se încaiere, că bietul diriginte care îi însoțește este pus în mare încurcătură.
- Hai bă mă lăsați cu mortu’ vostru... Vreți să-l faceți acum erou! A fost un criminal, un șef de bandă omora oameni pe stradă, intra în magazinele lor...
- Bă.. bă băiatule stai mă așa! Dați-i, mă, un pic de gheață... Se pare că nu degeaba îți zic ăștia Jidanu’…
- Și ce e cu asta? Vă făcurăți acum toți legionari, că se poartă! Dar dumneavoastră... dumneavoastră sunteți legionar, domn’ profesor?
- Vă rog să vă liniștiți, „jidan” e ca și cum i-ai spune unuia „țigan”... Dacă ar fi să dăm crezare prostiilor alea din manualul vostru de istorie, cum că noi ne-am format din împerecherea femeilor dace cu soldații legiunilor romane, atunci, după tați, toți românii suntem legionari.
- Se spun atâtea despre ei... până la urmă legionarii ăștia au fost buni sau au fost răi?
- Ați auzit expresia aia: “despre morți numai de bine!” Depinde pe cine întrebi, dacă îi întrebi pe cei cu cămăși verzi spun că au fost îngeri, dacă însă nimerești inamici de-ai lor îți spun că au fost niște bestii.
- Păi, domn’ profesor, când faci politică cu pistolul…
- Mie îmi plac evreii, știu ce vor… și au dat atâtea mari personalități omenirii!
- Dar cine au fost inamicii legionarilor?
- Mare parte din politicienii vremii adunați în jurul camarilei regale care, în complicitate cu vârfurile evreimii de la noi și din străinătate, jefuiau țara și o duceau spre pierzanie. Dacă nu ar fi fost ucis Căpitanul, iar ai lui nu ar fi fost așa de prigoniți poate că dezastrul, care s-a și produs în acel nefericit an 1940, când ni s-au luat Transilvania, Basarabia, Bucovina și sudul Dobrogei, ultimele trei nerecuperate nici până în prezent, putea fi evitat.
- Auzi bă Jidanule… Dar ce anume făceau evreii ăștia așa de rău?
- Cam ceeace fac și astăzi… Ei dețineau băncile și împrumutau statul roman, de cele mai mule ori fără a fi nevoie, prin trădarea celor care ne conduceau, cu dobânzi mult mai mari decât cele ale pieței de capital. Apoi acei bani se întorceau tot în buzunarele lor, bineînțeles după ce politicienii noștri își trăgeau și ei partea cuvenită, prin acordarea unor comenzi de la stat, la prețuri supraevaluate, către firmele și fabricile ce le aparțineau tot evreilor. Cu alte cuvinte, prin intermediul guvernanților, furau țara, adică pe bieții români, cel puțin de două ori.
- Aha, deci așa făceau! Muma lor de nenorociți și de exploatatori…
- În rândul populației mocnea o stare de spirit antievreiască, dar înăbușită cu grijă de către autorități. Mai înainte, în primăvara lui 1907, când țăranii s-au răsculat pentru că nu mai suportau jecmăneala arendașilor, în mare majoritate tot de origine iudaică pentru că ei administrau moșiile pe care lucrau, din ordinul acelorași politicieni vânduți, jandarmii au tras în bieții români.
- N-am prea înțeles cum e cu exploatarea asta, dar poate încă nu sunt eu destul de bine crescut!
- Ha, ha, ha… Crescut ești mă, da cam prost, deși neamurile tale au luat toate premiile Nobel!
-Păi, să spunem altfel; să zicem că noi cei de aici suntem proprietarii unei mici moșioare pe care trebuie să o cultivăm ca să avem din ce trăi. Pentru asta, însă, ne trebuie sămânță, tractoare și multe altele, dar nu ne ajung banii să le cumpărăm. Atunci ne ducem la o bancă să ne împrumutăm. Tu, care ești împuternicitul nostru să faci treaba asta, te adresezi unei bănci care are dobânda cea mai mică. Dar tocmai atunci vine la tine proprietarul unei alte bănci, îți face cu ochiul și îți propune următorul târg: să iei de la el cu dobândă aproape dublă în schimbul unui comision pe care îl bagi în buzunarul tău. Dacă ești necinstit accepți, știind că povara împrumutului pică pe spinarea noastră, a tuturor; deci te-ai pricopsit, din senin, cu niște bani pe care, până la urmă, i-ai luat de la noi cei care vom plăti dobânda.
-Hm, mă rog, nu mi se pare cine știe ce!
- Apoi, te duci la o fabrică sau la o firmă să cumperi niște tractoare. Proprietarii sunt tot coreligionari de-ai colegului vostru care s-au înțeles între ei ca prețul tractorului să fie mult mai mare decât cel de pe piața externă. Iarăși ți se face cu ochiul și, în schimbul unui alt comision, accepți să cumperi tractoare mai scumpe și mai proaste pe care le plătim, în final, tot noi. Dar tu îți mai bagi niște bănuți în buzunar! Imaginează-ți însă că ești regale sau primul ministru, ori doar un ministru necinstit care dispune, în amintitul mod, de toată bogăția asta a țării… Îți dai seama ce sume colosale se fură de la noi, cei care plătim impozite, ca să se pricopsească ei?
- Așa bă Jidanule, așa făceți… De aia au ai tăi vila aia de se învârte după soare și tu te vaiți că încă nu ai destui ani să-ți ia tactu’ un Bugati!
- Banii ăștia, în loc să meargă la popor ca să-i fie mai bine, sunt furați de către conducătorii noștri necinstiți în complicitate mai ales cu evreii, fiindcă ei sunt, în principal, proprietarii cu care statul corupt face afaceri oneroase. Apoi, dacă ei ar investi câștigul ăsta în țară ni s-ar crea și nouă măcar locuri de muncă și ar fi ceva, dar mare parte din banii furați sunt transferați în afara țării. Și neavând destui bani în interior, statul e nevoit să apeleze la împrumuturi externe, și mai înrobitoare, de la băncile deținute sau controlate, în mare parte, tot de către evrei.
- Ahaa... deci așa stau lucrurile! Și legionarii erau cei care voiau binele poporului?
- Intenția lor părea generoasă; la începuturi, cei mai mulți fiind intelectuali și studenți, încercau să lumineze poporul să-i explice cum e furat și îl îndemnau să-și crească copiii în cultul cinstei, corectitudinii. Cum nu prea au reușit, au încercat, ca niște haiduci, să lupte ei, prin proteste, manifestații și alte forme împotriva marilor jecmănitori care, adunați în partide politice ca și acum, păcălindu-i la vot pe sărmanii români, puneau mâna pe conducerea țării și furau pe săturate. La începuturi revolta lor a fost mai mult o frondă studențească, dar cu timpul a devenit mișcare de masă. Și-au dat seama că lucrurile nu pot fi îndreptate decât dacă ajung să guverneze ei țara. Și pentru asta și-au făcut un partid.
Abia atunci regele, politicienii și oligarhia iudaică și-au dat seama că, bucurându-se de simpatia și încrederea poporului pentru că erau curați, legionarii au devenit cu adevărat periculoși. Și au pornit o campanie de discreditare a lor în cadrul propagandei politice, prin intermediul presei, care era tot în mâna evreilor, ori prin numeroasele scoateri în afara legii pentru desființarea ca forță politică. S-au declanșat tot felul de violențe, arestări, provocări, asasinate împotriva lor și ei, fiind niște lupi tineri, fără experiența luptei politice, au căzut în capcana întinsă și au răspuns violenței tot prin violență. Așa au ajuns, cum bine zicea colegul vostru, să facă politică cu pistolul la brâu! Au oferit, astfel, pretextul pentru demonizarea lor prin campanii orchestrate, în primul rând, tot de către evrei, fiindcă ei aveau cel mai mult de pierdut și dețineau ziarele și mijloacele necesare, în țară și peste hotare.
- Și așa legionarii au devenit, în ochii celor care nu mai erau lăsați să fure în voie țara, ăia răii... Tataia spunea că și în vremea comuniștilor erau prezentați peste tot, în școli drept niște asasini care au ucis lumea pe stradă. Au împușcat niște miniștrii...
- Am eu un prieten student la istorie și mi-a spus că toată campania asta a fost o imensă minciună. Zelea Codreanu, la șaișpe ani a plecat voluntar pe front alături de tatăl său, care era comandant de companie, să apere țara. Toată tinerețea și-a petrecut-o prin închisori, luptând împotriva evreilor și a comuniștilor. Voia să trezească conștiința națională a românilor pentru a se elibera de sub asuprirea jidănească. A organizat detașamente de muncă patriotică ale tineretului, făceau cărămidă și construiau cămine culturale la sate. De asemenea, strângeau cărți și înființau biblioteci, organizau tabere de alfabetizare și instruire militară a tineretului. Pentru că toată lumea se îndatorase la negustorii care îi păcăleau, intrau în prăvăliile evreiești, le confiscau mărfurile și le distribuiau gratuit la oamenii săraci.
- Dar comuniștii cine mai erau?
- Asta e un pic mai greu de explicat... Pentru că erau răi, l-au răstignit pe Cristos, Dumnezeu a lăsat să le fie distrusă țara și i-a blestemat pe evrei să se împrăștie în toată lumea. Religia lor le spune, însă, că sunt poporul ales să conducă lumea; după ce s-au îmbogățit și s-au organizat într-o mișcare care se cheamă sionism, au început să comploteze, din mijlocul popoarelor în care trăiau, pentru a le domina și stăpâni pe acestea. Este și cazul nostru al românilor! Nu știu dacă ați auzit de Marx , Engels, Troțki, Lenin... Ei au îndemnat clasa muncitoare din toate țările să se unească, să facă revoluții, să-și distrugă statul și să construiască o lume fără granițe condusă de ei. Au început în Germania, dar nu le-a mers cu Bismark și atunci s-au mutat în Rusia, unde au făcut primul stat comunist. De acolo încercau să facă revoluții în toată lumea, inclusiv să-i răscoale și pe români, prin agenți tot de origine evreiască, îndemnându-i să-și distrugă țara ca apoi să o alipească ei la Rusia. Sunteți mici și nu ați auzit de răscoala de la Tatarbunar din Basarabia, care atunci era la noi, unde s-a încercat o astfel de revoluție înlocuind Tricolorul cu steagul roșu. În fața acestei primejdii s-au ridicat legionarii!
- Și atunci, dacă ei își apărau țara, de ce i-au mai împușcat?
- Căpitanul se întreba deseori în public care sunt cei mai mari dușmani ai poporului. Și tot el răspundea că sunt evreii, dar și românii trădători care, pentru niște arginți, se puneau în slujba lor. Pe ultimii îi considera cei mai vinovați! În mintea lui, evreii ne erau dușmani recunoscuți și era firesc să ne urască și să încerce să ne distrugă. Dar el spunea că, dacă ar avea un gonț și ar trebui să aleagă între un evreu și un trădător de neam, l-ar împușca pe trădător.
- Unde ești băi acesta… ai auzit?
- Într-o anume împrejurare l-a salvat de la înec pe un evreu. Când camarazii săi au încercat să-i reproșeze acest lucru, el le-a spus că a salvat un om, că nu are nimic cu evreii simplii, ci numai cu oligarhii acestora care jecmănesc poporul și complotează să ne dezmembreze țara. De aceea, el i-a vizat în primul rând pe politicienii și guvernanții români hoți și corupți care, prin acțiunile lor, dovedeau că și-au trădat poporul și țara.
- Bine le făcea… ăia numai cu glonțul puteau fi vindecați!
- Pe când era șeful studenților ieșeni aceștia, în încercarea lor de a face „o țară ca soarele sfânt de pe cer”, protestau împotriva abuzurilor și fărădelegilor exercitate împotriva lor. Este numit prefect un anume Manciu care începe să-i prigonească pe studenți, să-i aresteze și schingiuiască. Un student ajuns infirm în urma acestor violențe polițienești îl dă în judecată și Codreanu, care era la Drept, se oferă să-l apere ca avocat. În timpul procesului acest Manciu, împreună cu un grup de polițiști, pătrunde în sala de judecată și se îndreaptă către el să îl linșeze. Corneliu Zelea scoate pistolul și în legitimă apărare, viața fiindu-i pusă în pericol, îl împușcă mortal pe prefect. Dar asta a fost numai una, cu timpul s-au mai adunat și alte fapte care au determinat condamnarea lui la moarte, de către oculta care își vedea interesele periclitate.
- Și nu l-au arestat atunci?
- Sigur că da, l-au judecat pare-mi-se pe la Turnu Severin și a fost găsit nevinovat. Mai erau și judecători cinstiți! După ce și-a făcut partid, pentru că se bucura de foarte multă popularitate, regale temându-se de el, i-a ordonat primului ministru liberal I. G. Duca, ce făcea parte din camarilă, să-l împiedice să participle la alegeri. Acțiunea abuzivă a acestuia determină reacția cunoscută a unui grup de trei legionari care îl împușcă pe peronul gării Sinaia; au fost numiți, de către camarazii lor, Nicadori, prin unirea primelor inițiale ale numelui fiecăruia. După execuție, ostentativ, s-au predat poliției și au fost arestați, iar mai târziu împușcați! Căpitanul e arestat și el, dar e găsit din nou nevinovat. În schimb, din ordinal ministrului de interne, liberalul Victor Iamandi, e asasinat secretarul Mișcării Legionare și aruncat într-un lac!
- Și atunci… Zelea Codreanu și ceilalți treisprezece camarazi ai săi când și de ce au mai fost arestați și omorâți?
- Serviciile secrete reușiseră să infiltreze în cadrul Mișcării un ziarist, Mihai Stelescu, cu misiunea de a racola persone ostile Căpitanului care să-l asasineze, chipurile pentru că nu i-ar mai fi suportat autoritarismul cu care îi trata. Este desconspirat, judecat și exclus din rândul Legiunii, cerându-i-se să nu mai desfășoare alte acte ostile. Din ordinal șefilor săi acesta, însă, începe o campanile de presă împotriva Mișcării și a conducătorului ei. În timp ce era în spital un grup de studenți la teologie îl ucid și apoi se predau poliției; ei sunt Decemvirii, zece bărbați!
- Ohoo, nicadori! Ce părere ai de asta, bă… decemvirilule?
- Ceva mai târziu, în 1938, Căpitanul răspunde, printr-o scrisoare deschisă, istoricului Nicolae Iorga pentru unele acuzații pe care i le aducea, spunându-i că este necinstit sufletește. Acuzat de ultraj, adus unui demnitar în exercițiul funcțiunii, e arestat și condamnat la șase luni detenție. Acesta a fost numai un pretext, motivul real al arestării fiind altul. În februarie, regale Carol, asistat de eminențe ale masoneriei autohtone și din afara țării, dă lovitura de stat prin care desființează partidele politice și introduce o nouă Constituție, care îi legitima și impunea dictatura personală. Căpitanul protestează, scriindu-i că acest act “vine să pecetluiască pentru totdeauna drepturile și pozițiile furate de la români de năvălitorii jidani, împotriva cărora noua Constituție nu ne mau oferă nicio posibilitate de apărare.” Se pare că asta a umplut paharul, procesul este rejudecat și Codreanu e condamnat la zece ani muncă silnică; asta se întâmpla prin mai, iar la sfârșitul lui noiembrie a fost asasinat, împreună cu nicadorii și decemvirii…”
Bătrânul general asculta, zâmbind îngăduitor, naivitatea discuției și modul abrupt, simplist în care profesorul încerca să se coboare cu explicațiile la nivelul de înțelegere al copiilor, dar nu intervenise deși, de mai multe ori, simțise nevoia să o facă. Numele său era Corneliu și barza îl adusese pe lume, chiar acolo în Crâng, tocmai când distracția și cheful la nunta Căpitanului, la care printre cei o sută de mii de participanți se aflau prezenți și părinții săi, era mai mare. Această întâmplare fusese interpretată drept un semn al bunăvoinței divine, fapt ce îl determinase pe fericitul mire să anunțe că, peste o lună, va boteza acolo pe toți copii ai căror părinți și-l vor dori naș. El era unul dintre cei, peste o sută de prunci, nășiți în ziua aceea de iarnă la Focșani! Îl însoțise aici pe nepotul său, care îi spusese că vine cu prietenii la “ paranghelie” și acum își povestea, neauzit, toate câte ar fi dorit să le spună el copiilor.
“ Mișcarea nu a fost nici sfântă, nici criminală, s-a născut dintr-un instinct național de autoapărare. Un prim ministru israelian nu s-a sfiit, chiar acum mai aproape de zilele noastre, să declare: “Suntem zei pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane.” Poate că din teama față de acest mod de gândire și din ceea ce simțea fiecare pe viu s-a cristalizat extremismul și violențele care i se impută. Cinstit spus, acțiunile legionarilor au degenerat după moartea lui Zelea Codreanu, datorită provocărilor și lipsei de autoritate a celor ajunși la conducere!
I se spunea Căpitanul pe bună dreptate, fiindcă absolvise liceul militar și Școala de Infanterie, luptase pe front și organizase Legiunea după reguli strict militărești. Un fanatic al disciplinii și ordinii, ce emana autoritate! Dar mai mult decât comandant și om politic, așa cum frumos a spus-o înțeleptul Petre Þuțea, a fost cel mai mare pedagog al românilor. El inițiase o mare mișcare de asanare morală a societății, accentul fiind pus pe purificarea sufletească, pe formarea unui nou model uman, trăitor în credință, onoare… și cinste, și iubire, gata să se sacrifice pentru binele țării și al neamului. Avea credința că așa cum albinele își formau regina și poporul român trebuia să-și crească elita conducătoare. Exagerând, se poate spune că a fost un inchizitor întârziat pentru cei care, cocoțați în scaunele puterii, trăiau în necredință față de Dumnezeu și țară, dedându-se la tot felul de erezii și mârșevii. Răuvoitorii și detractorii au prezentat Legiunea drept o organizație teroristă, criminală; dar, mai mult decât o oaste și partid politic, ea a fost o școală care pregătea viitoarea elită națională, o școală menită să scoată eroi!
Adorator al cultului strămoșilor a adoptat zvastica, simbolul arianismului dacic. Era creștin, dar unul de factură zamolxiană, el nu voia să-i înlăture pe oprimatori printr-o lovitură de stat, ci printr-o trezire și înălțare spirituală a neamului care să nu mai permită fărădelegea, hoția și trădarea, să sancționeze clica care își făcuse din ele mod de viață. Niciodată nu și-a ascuns intențiile, a scris, a întocmit liste negre și a declarat deschis anchetatorilor numele acelor lideri politici corupți și trădători, ca și pe ale unor evrei care meritau pedeapsa cu moartea. Legionarii au comis violențe, dar le-au considerat acte justițiare de pedepsire și nu s-au dezis de ele așa cum fac criminalii, și le-au asumat ca pe un mod politic demonstrativ de manifestare; fapta respectivă era considerată o datorie și un gest de onoare, predându-se de fiecare dată autorităților și acceptându-și demn pedeapsa cu moartea ori detenția. Practic s-au autosacrificat conștient în interesul ideii și cauzei în care credeau.
Căpitanul, cu personalitatea sa charismatică, s-a oferit pe sine drept model exemplar de trăire spirituală și morală, de iubire și servire a neamului. După ce s-a însurat, o vreme, a dus o viață extrem de modestă în casa sărăcăcioasă a socrului său. Pe când era la Paris să-și facă doctoratul, ca să aibă cu ce își plăti studiile, confecționa împreună cu soția costume populare românești și le vindea ori muncea ca zilier la fermieri francezi. Þelul său nu era să-și trăiască viața ca pe o bucurie, ci să și-o pună, la nevoie sacrificând-o, în serviciul Învierii Neamului. La fel îi sfătuia și le ordona, prin acel îndrumar al șefului de cuib, și camarazilor săi să se poarte și să trăiască. Din credința lui în Dumnezeu și speranța acestei învieri s-a născut românismul.
A fost un vizionar mistic, constatând decadența și imoralitatea clasei politice și a camarilei aservite iudaismului avertiza asupra nenorocirilor ce pândesc țara, prevăzând dezastrul care va veniti. Când I. G. Duca semnează acel document prin care aprobă intrarea în Romania a peste trei sute de mii de evrei din Germania și Austria intuiește primejdia ce ne amenința ca nație. Noii veniți, aduși portivit cine știe cărui plan ocult, adăugându-se la masa celorlalți evrei ar fi putut duce în orice moment la înființarea unui Israel european în Moldova. Primul ministru respectiv făcea această concesie fără să întrebe poporul, dar tergiversa în același timp împământenirea, în Dobrogea, a fraților noștri aromâni nevoiți să fugă din Grecia pentru a scăpa de persecuțiile și asasinatele la care erau supuși acolo. Aproape nimeni nu se gândește că poate tocmai excesele sale de atunci ne-au salvat pentru o vreme! Acum déjà un mare lider israelian se laudă că a cumpărat Romania și mulțumesc cerului că nu o să mai trăiesc să văd ce va mai urma!
În parlament s-a simțit mereu singur în mijlocul unei lumi dușmănoase! Când într-o seară târziu, în fața unei săli aproape goale, i s-a dat cuvântul a arătat că țara e cotropită de evreime și că pe măsură ce numărul lor va crește românii vor pieri. A prezentat o listă cu sumele datorate evreilor de către cei care îl urau, șefi de partide, înalți demnitari, iluștrii membri ai camarilei, parlamentari ce unelteau, din ordinal stăpânilor lor masoni, împotriva țării; demonstrează cu documente, fără putință de tăgadă, că, datorită lașității și servilismului, statul roman pierduse în favoarea magnaților evrei peste cincizeci de miliarde de lei. Formulează chiar câteva cereri: introducerea pedepsei cu moartea pentru mânuitorii frauduloși ai banului public; verificarea și confiscarea averilor celor dovediți că și-au furat țara; tragerea penală la răspundere a oamenilor politici probați că au uneltit împotriva statului, promovând interese străine; declararea teritoriului României ca proprietate inalienabilă și imprescriptibilă a neamului românesc; scoaterea politicienilor din consiliile de administrare a băncilor și întreprinderilor. Nimic din astea nu au fost luate în seamă! În zadar urmași ai vinovaților de atunci, ajunși azi iarăși mari bogătani, lideri naționali, istorici ori formatori de opinie, încearcă să dea vina pe condițiile internaționale nefavorabile, responsabilitatea pentru pierderile teritoriale și holocaustul românilor a aparținut exclusiv impotenței, lăcomiei și relei credințe a conducătorilor. Așa cum s-a dovedit, cei care l-au asasinat pe Căpitan au asasinat, până la urmă, și Romania Mare, crucificând neamul românesc!
Profesorul spune și el ce a citit și auzit, dar altul este adevărul despre uciderea nașului meu, Corneliu Zelea Codreanu. Cu un an înainte, regele care se considera un mentor al culturii naționale, văzându-i popularitatea și intuindu-i forța, mai ales, pentru că se grupau în jurul său mari spirite ale vremii și unele dintre cele mai promițătoare în devenire, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Neagu Djuvara, îl invită la o întâlnire secretă. Acolo îi propune să aducă Legiunea la guvernare, dar cu condiția să-i predea lui comanda, iar nașul să-i fie adjunct. Refuzul a reprezentat cea mai mare umilință pentru Carol și atunci și-a semnat sentința! Ordinul de execuție l-a dat ceva mai târziu din tren, la întoarcere după întâlnirea cu Hitler, unde trăise încă o umilință, constatând că favoritul germanilor nu e el, ci Căpitanul! Așa s-a scris istoria, iar Dictatul de la Viena poate că nu a fost decât un răspuns la un asasinat.
Eh, he cât de actuale sunt astăzi unele dintre ideile sale despre democrație! Dar cine mai are curajul să le susțină într-o lume dominată și condusă de evrei? Era convins că democrația e o invenție jidănească, de pe urma căreia fii lui Israel au avut și au numai de profitat! Se aleseseră de pe urma ei cu o mulțime de drepturi fără să fi dat ceva în schimb; deveniseră cetățeni egali cu românii, deși noi trudeam de mii de ani cu plugul, cu arma și cu sângele la întemeierea și păstrarea statului nostru. Poate că, pe bună dreptate, se întreba ce răspundere istorică pot avea ei față de viitorul, existența și păstrarea Romaniei Mari ori de soarta poporului român, răspunzându-și că niciuna. Declara public că democrația distruge unitatea și solidaritatea neamului românesc, îl dezbină în partide și grupări politice a căror luptă pentru putere afectează coeziunea statului într-un moment istoric greu, ușurând sarcina iudaismului de a-l domina și deposeda de bogățiile și valorile sale.
Romania Mare se ralizase prin jertfă și unire, fărâmițarea internă ne făcea incapabili pentru un proiect național măreț și de durată, efortul național fiind deturnat și epuizat în cadrul unor obiective minore partizane; antrenat în lupta politică, fiecare partid venind la putere anhilează bunele intenții și eforturile celui înlăturat, potrivit modelului: ce se concepe azi e dărâmat mâine. Omul politic nu poate avea continuitate în a construi ceva durabil, depinde de partizanii săi cărora trebuie să le promoveze interesele, vezi baronii actuali, și să le facă concesii, să le satisfacă poftele din buzunarul țării, fiind nevoit să trăiască permanent sub teroarea electorală. De aceea, crează posturi, funcții, sinecuri pe seama bugetului țării, toate cheltuielile căzând în spinarea istovită a bietului român! Această deturnare de fonduri de la popor la partide și susținători încurajază afacerile oneroase, hoția și prada ducând, în final, la sărăcirea statului care ajunge client al împrumuturilor înrobitoare de la finanța internațională, bineînțeles tot evreiască, devenind sluga ei.
Din păcate, paranghelia politică de acum aproape un secol continuă și astăzi parcă trasă la indigo. Nu am învățat nimic, rănile provocate de ea atunci României au rămas nevindecate, părți din teritoriul strămoșesc fiind încă în afara granițelor. Clasa politică, elita guvernantă era formată, în esența ei, din mari proprietari autohtoni interesați să-și conserve proprietățile în cadrul statului național. Penetrarea ei de către evrei a dus la împingerea țării în prăpastie! De aia, e și greu să-ți imaginezi ce primejdii ne pasc în momentul actual, când nici măcar nu se mai poate vorbi de o elită națională!
Tot felul de șarlatani și demagogi, cu origini îndoielnice, s-au cocoțat, prin prostirea poporului ori cumpărându-și scaunele ca pe vremea fanarioților, în demnitățile cele mai înalte de unde demolează tot ce avem mai sfânt, fiind grav afectate însăși instituțiile statale. Cu descentralizarea asta, statul a devenit atât de neputincios încât asistă aproape fără reacție la confruntarea diferitelor grupuri de interese, ce atinge uneori nivelul unui adevărat război civil intern. Þara e îndatorată străinătății și scoasă la licitație, poate, déjà, în mare parte cumpărată sau amanetată! Atunci ne-am pierdut niște teritorii, dar acum suntem pe cale să rămânem fără patrie! Mare parte a românilor au ales calea străinătății, ponderea minorităților e în creștere, sporul demografic e în cădere liberă, condițiile de viață tot mai mizere, fiind amenințată însăși organicitatea ființei naționale. E nevoie de o nouă resurecție spirituală pentru reconsiderarea valorilor originare, dar nu se întrezărește nicio forță capabilă să oprească această alunecare spre colaps. E vremea renașterii zamolxianismului, altfel devenim un popor pe cale de dispariție! Unde ești Căpitane, de ce dormi?...”
Festivitatea se apropie de final, iar grupurile de tineri se încolonează pentru a da onorul la Căpitan. Zărește Tricolorul și salută, două lacrimi i se prăvălesc pe obraji… Îi privește și parcă revede filmul acelei nunți de poveste, cu care mama îl adormea aproape în fiecare seară. Falnic și chipeș, cu zâmbetul lui copilăros și sincer, îmbrăcat în costum popular bucovinean, călărind un cal alb Căpitanul își plimbă ochii pe deasupra mulțimilor curioase, făcându-se una cu ele, dar rămânând totuși distant și rece. În spatele său nașii însoțiți de alți călări și abia apoi carul tras de boi și împodobit cu flori în care se află mireasa…